Constantin Brâncuși nu a fost numai un artist prodigios, ci și un bărbat de o senzualitate impresionantă, pe care și-a manifestat-o din plin, în relațiile pe care le-a întreținut cu o mulțime de femei, multe dintre ele chiar din sfera artei, de la Cella Delavrancea și Milița Petrașcu la Maria Tănase și Peggy Guggenheim. Între acestea (...și multe altele!), o poveste specială a fost cea cu nonconformista balerină Lizica Codreanu, inventatoarea hatha yoga, cea care a tratat-o și pe Coco Chanel...

Pe unele dintre femeile care i-au călcat pragul atelierului parizian din Impasse Ronsin, Brâncuși le-a tratat destul de ambiguu, cu afecțiunea unui părinte-surogat, dar care avea și anumite porniri tandre, cazul, de pildă, al surorilor Lizica și Irina Codreanu, o balerină și o sculptoriță, pe care sculptorul le numea „fiicele” lui adoptive dar pe care, surprinzător pentru unii specialiști în viața și opera lui, nu le-a lăsat moștenitoarele lui.

„Brâncuși a avut această delicatețe de a putea însoți niște tinere care au ambiția să reușească. Așa a făcut cu Lizica, pe care a împins-o să continue și a depășit această etapă a dansului clasic și a făcut acele performanțe pentru care el i-a realizat costumul binecunoscut”, afirmă Doina Lemny, cercetător la centrul „Georges Pompidou” de Artă Modernă, autoarea volumului „Brâncuși și muzele lui”.

Lizica Codreanu (sau Lyzica – unul din numele de scenă, născută Lizica Codreanu, după căsătorie Codreanu-Fontenoy; 30 iunie 1901, București – 1993, Louveciennes⁠, Île-de-France) a fost o dansatoare și terapeută română, fondatoarea primei școli de hatha yoga⁠ din Europa. A studiat la Institutul de Arte Plastice din București. În paralel, urmează cursuri de balet și dans modern. În 1938, deschide la Paris un centru în care predă, pentru prima dată în Europa, hatha yoga (un melanj de elemente preluate din învățăturile yoga, acupunctură chinezească, gimnastică suedeză și unele practici populare românești, la care adaugă cunoștințele sale despre dansul modern). Printr-o colaborare cu medici specialiști, în perioada 1945-1971, transformă această activitate într-o terapie care consta în masarea fiecărei vertebre cu talpa piciorului, în vederea înlăturării durerilor cauzate de oboseala fizică sau de poziții incorecte ale corpului, pe fond muzical. A interpretat rolul unei dansatoare în filmul Le Petit Parigot⁠ (1926, regia René Le Somptier).

Lizica Codreanu a fost parte din experimentele artistice ale avangardei pariziene. A refuzat tiparele dansului clasic, a evitat trupele şi a încercat să ajungă la o regie personală şi autonomă. Futurism, constructivism, dadaism sunt intrări de dicţionar pe care dansatoarea le-a trăit în timp ce-şi găseau definiţia în teatrele şi cafenelele Parisului, unde a trăit şi a creat cot la cot cu artişti din linia întâi: soţii Delaunay, Tristan Tzara, Eric Satie, Constantin Brâncuşi, Jean Cocteau etc.

Sonia Delaunay şi Brâncuşi au gândit costume pentru ea, dovezi sunt seriile de fotografii bizare, în care apare încremenită în posturi geometrizate: un pierrot mecanizat şi sfidător, care nu avea nevoie de o scenă. A dansat în atelierul lui Brâncuşi, un prieten apropiat, cum se vede din scrisori. S-a lăsat fotografiată de el – celebre sunt instantaneele din timpul interpretătii Gymnopediilor lui Satie, când dansează purtând costumul creat pentru ea de sculptor – şi una dintre fotografii în care apare ea dansând a atins un record de vînzări la casa Sotheby’s : adjudecată pentru 42.750 de euro, a devenit cea mai scumpă fotografie „românească“ din toate timpurile.


Recenzând cartea pe care i-a dedicat-o artistei Doina Lemny, Alina Purcaru scrie că „Lizica a ieşit din turbionul vieţii artistice când era pe val, s-a căsătorit şi a plecat în Asia. A văzut India, a străbătut China în lung şi-n lat, şi-a născut copilul la Shanghai şi presupunem că a trecut prin calvarul unei căsnicii cu un soţ absent, infidel şi opioman, jurnalistul Jean Fontenoy, de care a şi divorţat până la urmă. S-a îmbolnăvit de malarie şi când n-a mai putut dansa, a predat hatha yoga într-unul din primele astfel de studiouri din Paris şi i-a atras cu terapiile ei alternative pe Coco Chanel, Olivia de Havilland sau pe Ducele şi Ducesa de Winsdor, între mulţi alţii. A vrut să ofere terapie prin mişcare pentru fiecare corp în parte, să înţeleagă relaţiile care se exprimă prin dans, să trateze corpul cu atenţie la ritmurile şi la adevărurile lui. (...) Franco Lucentini – scriitorul italian care, împreună cu Carlo Fruttero avea să semneze nenumărate romane poliţiste, dintre care cel mai cunoscut rămâne Femeia de duminică – asistentul ei, la vremea respectivă, la centrul parizian deschis pe Rue Anjou, la numărul 9, descrie în felul urmăror metoda dezvoltată de Lizica Codreanu: o teorie bazată pe principiile din hatha yoga, din gimnastica suedeză, din acupunctura chinezească, din posturile egiptene inspirate de obiectele de artă expuse în cabinet, din practicile gitanilor, cunoscute de doamna Codreanu din România natală şi din principiile dansului modern”.

În cartea dedicată vieţii (artistice, în cea mai mare parte) a Lizicăi Codreanu, Doina Lemny încearcă să explice, în context, opţiunile acestei dansatoare care vrea cu orice preţ să-şi cultive propriul mod de a raportare la această artă. Iată ce spune cercetătoarea, discutând apariţia meteorică a Lizicăi, purtând un spectaculos costum semnat de Sonia Delunay, într-un film cult al avangardei, Le Petit Parigot de René Le Somptier: „Chiar dacă Lizica n-are un rol important în film, performanţa ei este remarcată. Ea dansează în mijlocul acestei mulţimi mondene atrăgându-le atenţia prin mişcările în perfectă armonie cu costumul în zigzag care pare a-i transmite impulsuri sacadate ca nişte fulgere. (…) Pentru Lizica, apariţia în filmul lui Le Somptier se înscrie direct în cercetarea sa artistică, în logica interogaţiilor ei despre dans ca și creaţie şi nu ca simplă interpretare. Alţi artişti renumiţi lucrează în acelaşi spirit: ei trăiesc dansul nu ca reprezentare a unei opere, ci ca punere în scenă a propriei existenţe.

(...) Parcursul ei a fost atipic. Îndrăgostită de libertate, a refuzat întotdeauna să se încadreze în vreo trupă sau să accepte o anumită structură de balet, prea rigidă pentru ea. Din acest motiv, ea n-a răspuns, de exemplu, invitaţiei Idei Rubinstein care îi propunea să se integreze în compania ei de balet, chiar dacă, pentru a câştiga ceva bani, a făcut figuraţie în drama Martiriul Sfântului Sebastian, pusă în scenă de aceasta din urmă. Lizica Codreanu prefera să se lase pradă senzaţiilor provenite din mişcările aleatorii ale propriului corp, transcendat într-un anume fel, prin anumite gesturi ce par a răspunde unei muzici interioare. Ea îşi găseşte fericirea în expresia corpului care se mişcă în afara unui scenariu exterior prestabilit. Căci în cursul scurtei sale cariere de dansatoare, Lizica Codreanu a căutat să dezvolte mai ales o concepţie personală a mişcării în care improvizaţia era determinantă. Pentru ea, dansul reprezenta un mijloc de exprimar care-i permitea să fie în armonie cu ea însăşi şi cu lumea”.

Sora Lizicăi, sculptorița Irina Codreanu (Irène Codreanu-King; 17 iulie 1896, București – 12 ianuarie 1985, Nogent-sur-Marne, Île-de-France) a absolvit în 1918 Școala de Belle-Arte din București, avându-i ca profesori Dimitrie Serafim, Ipolit Strâmbu(lescu) și Cecilia Cuțescu-Storck. În 1919, se mută la Paris. Urmează cursurile Academiei La Grande Chaumière, sub îndrumarea lui Antoine Bourdelle, apoi, în perioada 1924-1928, se mută în atelierul lui Brâncuși⁠. Între 1923-1927, a fost profesoară la Universitatea din Iași și cercetătoare la Centrul de Cercetări ale Mediului și ale Arhitecturii Rurale din Paris. La îndemnul lui Brâncuși, sculptează cu preponderență în piatră. A expus la Salon d’Automne, Salon des Indépendents și Salonul artelor decorative din Paris, oraş unde şi-a organizat prima expoziţie personală la începutul anilor ’20. În 1928, lucrările sale au putut fi admirate la Salon Triénal din Liège, unde Muzeul Municipal i-a achiziţionat Fecioara, lucrată în bronz negru, dar şi la Bruxelles. A continuat să producă şi să expună la Berlin, în 1927, şi la Bucureşti, în 1929, când Pinacoteca i-a reţinut lucrările în bronz Chinezoaica şi Daria. Până în anul 1934, când a renunţat o vreme la sculptură, din motive de sănătate, dedicându-se picturii, a mai expus la Salonul Oficial din Bucureşti şi la mai multe expoziţii pariziene. Portretistica a deţinut un loc de seamă în ansamblul operei sale.

Printre cele mai reprezentative lucrări ale ei de la finalul carierei se numără Victorie (1971, bronz), Iarba (1973, granit roz), Draperie (1978, marmură de Carrara). „Irina Codreanu practică un modelaj diferit care mărunțește textura și fărâmițează epiderma de parcă ar fi fost ciupită de vărsat. Nu se sfiește să-și urâțească modelele care îi pozează. Portretele acestea modelate în pământ nu sunt complezente și nici nu mai aspiră ca în portretele de inspirație brâncușiană (uneori și modelul este același ca și în cazul unor portrete ale lui Brâncuși, de exemplu Eileen Lane) la efigii pure și esențializate”, scrie Ioana Vlasiu.

Nu puține sunt conexiunile ei artistice (…și nu numai!) cu Constantin Brâncuși. Suplimentul „Arts” al revistei This Quarter, din 1925, publică un autoportret fotografic al lui Brâncuși, o culegere a celor mai cunoscute aforisme ale sale şi povestirea Histoire des brigandes, într-un grupaj realizat de Irina Codreanu. La cea de a doua expoziție a grupării din jurul revistei Contimporanul, ținută în 1930 la Sala Ileana, Brâncuși expune alături de Marcel Iancu și Irina Codreanu.

Alături de o altă admiratoare fidelă a marelui sculptor, Milița Petrașcu, Irina Codreanu va frecventa atelierul lui Brâncuși pentru o perioadă îndelungată, îndrăgostită de acesta dar, în general, ignorată de artist din această perspectivă. Ea l-a întâlnit pentru prima oară pe sculptor în 1922, anterior luând contact cu opera sa doar din fotografii, după cum mărturisea cu prilejul colocviului „Brâncuși” desfășurat la București în 1967. Atelierul brâncușian și, implicit, opera revoluționară a acestuia i-au produs o impresie profunda sculptoriței, pe atunci eleva lui Bourdelle. Artista a recunoscut întotdeauna că Brâncuși a fost cel care a inițiat-o în tehnica sculpturii directe în piatră și lemn dar și în șlefuirea bronzului. Tot ea povestea că, în conversațiile purtate cu confrații sau discipolii săi, Brâncuși își împărtășea ideile cu o mare simplitate, sub formă de axiome, iar uneori cânta la vioară, acompaniat de Marcel MIhalovici (un muzician complex, amic și al lui George Enescu), cântece populare românești. Irina Codreanu va recunoaște în Brâncuși „un mare novator” ca și ceilalți artiști români contemporani, cu excepția notabilă a lui Oscar Han, care-l cunoscuse pe Brâncuși în 1923 cu prilejul expoziției Societății „Arta Română” și care prefera operele acestuia din prima perioadă de creație, mai puțin îndrăznețe...

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro