Flavia Adriana Buref (29 noiembrie 1934, Craiova – 18 decembrie 2016, București) a făcut de toate și le-a făcut bine: ea fost o actriță de film, scenaristă, poetă și realizatoare de emisiuni de televiziune. Provenită dintr-o familie de aromâni refugiată în România din Bitolia și având o poveste extraordinară, cu o mare enigmă, ea a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București în 1956, avându-i colegi în Promoția de Aur pe Amza Pelea, Draga Olteanu Matei, Silviu Stănculescu, Silvia Popovici, Sanda Toma, Victor Rebengiuc, Gheorghe Cozorici, George Constantin și Mircea Albulescu.

Flavia Buref debutat în filmul „Dincolo de brazi” (1957), în regia lui Mircea Drăgan și Mihai Iacob. Din 1974 a scris texte de muzică ușoară, romane, versuri, cărți de copii. A scris și textele pentru cântecele din filmele „Mama” (1977) și „Eu, tu și Ovidiu” (1978). A realizat peste 300 de emisiuni de televiziune și a scris multe scenarii pentru Teatrul Național Radiofonic. Flavia Buref a facut parte din Promotia de Aur 1956, a fost colega cu cei mai mari actori ai Romaniei. Intr-o fotografie strangea un leu care apartinea dresoarei Lidia Jiga, a carei tragedie personala a impresionat o lume intreagă.

Colega ei de scenă Cristina Deleanu își amintea nostalgic: „A iubit filmul mai mult decit scena - care, dupa spusele-i, o inspaiminta, o facea sa se teama aflindu-se in fata a mii de ochi care o privesc - asa incit cu prima ocazie a dat fuga in televiziune. Ca autoare de emisiuni, incepind cu unele saptaminale, bilunare, apoi cu magazine duminicale, lectii de limba spaniola, continuind cu texte si prelucrari de schite si nuvele, filme, reportaje - a insumat peste 300 de emisiuni. Scrie versuri pentru cintece, scrie musicaluri, traduceri. Dincolo de brazi - filmul care a lansat-o. Apoi Setea dupa Titus Popovici, regizor Mircea Dragan (1958). A fost prietenul meu in 1961 - film de Andrei Blaier. Si multe, multe. Nu pot trece peste o intimplare minunata. Delegatiile culturale romane umblau prin diverse capitale, bineinteles numai in cele ale Europei de Est. Flavia a fost in multe. In 1964, norocul ei si al altora s-a numit Festivalul International de Film din America de Sud, Argentina, Buenos Aires. Romania prezenta Tudor - scenariul Mihnea Gheorghiu. Ce sa mai lungesc vorba; prin farmecul ei, prin felul in care stia sa vorbeasca spaniola (a avut inspiratia sa se duca pregatita si sa recite in spaniola), pentru simpatia pe care a imprastiat-o cu generozitate si frumusete in mijlocul oamenilor de arta, dar si pe multe canale de televiziune, care au descoperit-o rapid, pentru toate, Flavia Buref a fost rasplatita cu „Ojo de la Humanidad“ („Ochiul Umanitatii“), trofeu râvnit de toate vedetele vestice prezente”.

„«Să fie fermecată de cuvinte!», cred că aşa mi-au menit ursitoarele când am venit pe lume", spune Flavia Buref. "Şi-aşa s-a-ntâmplat, spre norocul meu, fiindcă toţi anii care-au trecut i-am petrecut sub minunata vrajă a cuvintelor. Ca actriţă, am învăţat să le descopăr uimitoarele nuanţe şi să dezvălui puterea emoţiei care există în ele. Mai târziu, ca autor de versuri pentru muzică, am auzit fermecată, atunci când le-am alăturat în rime, cântecul tainic pe care-l poartă în ele şi care se împleteşte atât de subtil cu muzica, depănând o poveste. De fiecare dată, tărâmul cuvintelor s-a dovedit fascinant, atât de fascinant, încât petreceam ore multe, zile multe, nopţi adeseori, fără să simt oboseala, căutând sensurile lor, armonia lor, fie că încercam să realizez cât mai captivant o emisiune de televiziune, fie că le ceream ajutorul la paginile de proză ale volumului meu de «Întâmplări surâzătoare», ori mă străduiam, ca traducătoare, să redau cât mai fidel gândurile unor minţi luminate sau ritmul sprinţar şi picătura de haz ale scenariilor de musicaluri... Mult, mult noroc am mai avut să trăiesc sub vraja cuvintelor, deoarece prin ele marea mea pasiune şi marea mea bucurie au fost şi sunt cărţile. Bucurie fiindcă destinele descrise de pana unor talente copleşitoare mi-au fost lecţii de viaţă, repere, sprijin în momente de derută. Dar cei fascinaţi de cuvinte plătesc acestora un bir, fără să-şi dea seama, căci urmărindu-le, ascultându-le, nemailipsindu-se de ele pierd măsura timpului şi se trezesc uluiţi la o aniversare, căci nu le vine să creadă când privesc în buletin şi... în oglindă. Dar, ca o compensaţie, tot cuvintele îţi dăruiesc în suflet o tinereţe neschimbată, oricât de mulţi ani ai parcurs.

Cuvintele, cuvintele... Totul a-nceput în clipa-n care m-a-nconjurat primăvara... În fiecare cuvânt era o scânteiere, un semn, o chemare, freamătul unui mesaj vrăjit. Ce voia să mă facă să-nţeleg tot ce-mi era neştiut. Fericită, strecuram cuvintele în buzunarele rochiei mele de adolescentă, le făceam loc în suflet, în minte şi mereu tainice zări mi se dezvăluiau! Fermecată alergam după cuvinte... Dar tot mai multe flori îmi mângâiau obrajii, răsuflarea pământului era tot mai fierbinte, se făcuse vară! Cineva m-a strigat pe nume. M-am oprit o clipă şi-am întâlnit o privire în care mă vedeam frumoasă... - Rămâi, mi-a spus privirea. - O, nu pot! Însă, te rog, aşteaptă-mă, mai am de adunat din adâncul cuvintelor alte şi alte înţelesuri...

Dar mă-ntorc, mă-ntorc... Şi am plecat alergând mai departe. Cineva mi-a dat apă proaspătă şi mi-a alungat osteneala. Cineva mi-a dăruit un cântec să-mi ţină de foame la drum, cineva, ca să-nving frigul, mi-a dăruit un zâmbet... Alergam mai departe. Deodată am văzut o frunză căzând şi apoi încă una... În jurul meu începuse toamna! Cum, cum se poate? Atât de repede toamna? Şi-am dat aşa de puţin prieteniei, am lăsat să se piardă iubirea! O, cuvintelor, ce amarnică vamă cere dezvăluirea înţelepciunii voastre. Cu ce-o să-mi plătesc datoria de zâmbet, de cântec, de apă vie? Eu, care n-am avut vreme să agonisesc nimic! - Nimic? Priveşte-n suflet, în gânduri, mi-au spus cuvintele! Ai adunat atâta lumină, culegându-le! Dăruieşte-o celorlalţi şi nu vei cunoaşte niciodată îngheţul nepăsării. Dăruieşte-o celorlalţi şi nu vei cunoaşte regretul, însingurarea, ci, limpezind cotloanele de umbră, vei putea păstra timpul călătoriei tale şi al altora din jurul tău într-o blândă, neînvinsă primăvară!"

„Ma urmareste demult, de cand eram mica, ceva care mi s-a parut foarte impresionant despre o matusa, o indepartata matusa, pe care eu nu am cunoscut-o niciodata", povestea Flavia Buref. „Era sora bunicului meu. Bunicul meu s-a nascut in Bitolia, era macedonean deci, in satul Monastir. Avea o sora casatorita si mama a doi copii. Nu stiu exact ce tragedie s-a intamplat, ce se petrecea pe la 1840-1850 in Bitolia, dar sotul ei si cei doi copii s-au prapadit. Femeia, disperata ca nu mai este nimeni care sa poarte numele, i-a spus bunicului meu: «Acesti copii buni ai mei, acesti copii cinstiti, acesti copii plini de inima, nu merita le fie pierdut numele. Numele sotului meu. Nu mai am alti copii. Jura-mi! (asa i-a spus fratelui ei) Jura-mi, daca pleci acolo in Romania, ca vei da copiilor tai numele Buref! Asa sa te declari! Pentru ca numele Buref, nume de om cinstit, sa nu se piarda. Jura-mi pe cruce!» A jurat bunicul. A venit aici, in Romania, si din Velian Stoica, a devenit Velian Stoica Buref. Toti copiii lui, trei baieti si doua fete, au avut numele de Buref. Cei doi frati ai tatalui meu nu au avut copii, iar surorile s-au maritat si au purtat numele sotilor. Numai tata a ramas cu numele de Buref si el a avut doar o fata. Pe mine. Ciudat este ca aceasta fata, adica eu, am facut o meserie artistica, numele meu a fost legat de filme, de teatru, si mai tarziu, cand am inceput sa scriu, sa traduc, sa fac versuri pentru muzica, de carti, de scenarii. Desi n-am avut copii, desi eram fata si nu baiat, care ar fi putut perpetua numele, prin aceasta preocupare numele s-a pastrat. Cand am sa plec, undeva, departe de tot, las in urma mea numele, deci ii indeplinesc dorinta acestei matusi, dorinta care m-a urmarit pe parcursul vietii. Lucrul acesta aproape ca ma cutremura".

In toata aceasta perioada multe lucruri s-au intamplat, artista a gasit o liniste si o bucurie scriind, tot scriind, si s-a gandit ce fericita ar fi fost daca ar fi reusit sa vada cu ochii ei acel sat Monastir, in Bitolia. Sa caute numele de Buref. „Unde sa-l mai gasesc?! Poate la primaria din Monastir. Pe o cruce? Sa le spun celor de acolo, care nu mai sunt pe lumea asta, dar care poate ma aud, ca dorinta a fost indeplinita. Numele nu se pierde. In toti acesti ani m-am gandit ca poate voi ajunge. Nu s-a intamplatâ. M-am intalnit cu o persoana care cunostea Iugoslavia si am intrebat-o in marea mea naivitate: «Cunoasteti satul Monastir?». «Satul Monastir, nu stiu. Dar orasul Monastir este foarte frumos». Zic: «Monastir, din Bitolia» «Da», mi s-a raspuns. Atunci mi-am dat seama ca a trecut un secol si este normal ca satul sa fie astazi un oras. Locul acela sfant pentru mine este incarcat cu gandurile mele bune catre matusa care si-a dorit atat de mult sa nu i se piarda numele. Nu mai exista nimeni care sa poarte acest nume. Eu sunt ultima Buref"

„Toti copiii care au bunici sunt rasfatati de ei, eu am crescut fara sa fi cunoscut vreunul. Din ce a spus bunicul tatalui meu a ajuns la mine povestea pe care v-am impartasit-o. Mi-am dorit bunici, dar nu i-am avut. Copiii au o relatie speciala cu bunicii. Exista o caldura speciala intre ei si mi-as fi dorit sa o cunosc si e.u"

Balcanii au fost scena a nenumarate razboaie, intre 1835 si 1863 localitatea Monastir a dat piept cu valurile vietii si ale istoriei, iar peste cei care traiau pe meleagurile acelea au trecut nenumarate revolte locale pe fondul dorintei de eliberare nationala si libertate religioasa. Monastir a intrat intr-o perioada de declin care a durat pana la faramitarea dominatiei turce. Declinul economic i-a determinat pe multi dintre locuitori sa ia viata de la capat in locuri mai sigure, iar la acea ora Romania era unul dintre ele. Bunicul actritei Flavia Buref, Velian Stoica Buref a fost unul dintre acei macedoneni veniti in Romania sa inceapa o noua viata. In anul 1860 Costache Negri intervenea pentru infiintarea unei scoli romane, iar la Bucuresti lua fiinta un comitet macedo-roman cu acelasi scop. Mihail Kogalniceanu, prim-ministru al Romaniei, hotaraste in anul 1863 crearea unui fond din bugetul statului pentru ajutorarea bisericilor si scolilor romane din Peninsula Balcanica. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza va dona bani pentru infiintarea primei scoli de limba romana din Târnovo, Bitolia.

„De cate ori am fost plecata in delegatii, cu filmele mele, in Argentina, in Uruguay, la Moscova, s-au scris articole, reportaje, s-au facut portrete despre mine pe langa fotografii. De fiecare data imi spuneam in gand: «Uite, Grande tante, se scrie despre tine. Se pomeneste numele tău»..."

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro