A debutat pe scenă în 1942 angajat de Liviu Rebreanu, în primii trei ani la Teatrul Național jucase deja 74 de roluri (!) record absolut pentru un actor, iar în 2006 președintele Franței, Jacques Chirac îi conferea Legiunea de Onoare. Ion Lucian (22 aprilie 1924, București – 31 martie 2012, București) a fost un mare artist de film, radio, teatru, televiziune și voce, dramaturg, epigramist, fondator al Teatrului „Ion Creangă” și director al teatrului Excelsior, societar de onoare al Teatrului Național București.

S-a născut la 22 aprilie 1924, la București. Actorul obișnuia să glumească, afirmând că s-a născut „în aceeași zi cu Shakespeare. E drept că nu în același an, el fiind ceva mai grăbit”. Părinții săi proveneau din regiunea Moldovei: mama, Ana, era din zona Neamțului, iar tatăl, Gheorghe, din zona Romanului. Ion Lucian a urmat cursurile Liceului „Matei Basarab”, susținând un bacalaureat axat pe științe în 1942. În școală a fost un elev silitor, uneori premiant, și, spre dezamăgirea părinților și a profesorilor, a refuzat cariera de inginer și a dat admitere la Academia de Artă Dramatică.

În 1940, datorită faptului că tatăl său rămăsese să administreze uzinele electrice din Dobrogea, iar banii familiei erau tot mai puțini, Ion Lucian a început să dea meditații la matematică și să le facă portrete colegilor, apoi a făcut figurație la Teatrul Național. Elevii nu aveau voie la acea vreme să frecventeze teatrele și cinematografele, așa că Lucian a dat admitere la Academia de Artă Dramatică în 1941 (când era încă elev în ultimul an de liceu) și a fost admis, deși nu avea bacalaureat, după ce a recitat poezia „Oltul” de Octavian Goga. A frecventat în paralel timp de un an liceul și academia, iar în toamna anului 1942, după bacalaureat, a dat concurs (cu dispensă) pentru unul din cele cinci posturi de actor la Teatrul Național și a fost admis, deși erau 163 de candidați. Primul său rol ca actor a fost în piesa Castiliana de Lope de Vega. I-a avut ca profesori la academie pe Ion Manolescu (pe care-l considera părintele său spiritual), Maria Filotti, Marioara Voiculescu, Marietta Sadova și Gheorghe Timică, iar actorul George Calboreanu a exercitat o influență puternică asupra sa.

Într-un interviu din 2002 cu Silvia Kerim pentru Formula As, povestea despre începuturile cariereu sale precoce: „Cred ca gena nu vine nici de la tata, nici de la mama. Tata era expert contabil la C.F.R., mama - o foarte placuta si eleganta doamna "casnica", asa cum erau pe-atunci majoritatea sotiilor. Eu cred ca l-am mostenit pe unchiul meu, pe fratele mamei mele care, timp de 40 de ani, a fost arhivarul Primariei dinPiatra-Neamt. El si-a ratat o cariera exceptionala de caricaturist, ba chiar si de cineast... Da, da, de cineast! Inca din tineretea lui a luat un premiu national la caricatura. Si cam tot atunci, adica pe vremea cand eu aveam... sa zic, vreo 5 ani, el a facut cu un aparat de filmat al tatalui meu o varianta romaneasca a filmului lui Chaplin - "Piciul" -"The Kid". El il imita cu un talent uluitor pe Chaplin, iar eu, cu... forte proprii, jucam rolul Piciului... Dupa cum se vede, debutul meu in actorie a fost relativ timpuriu. Filmul nu a circulat. Dar am putut sa-l revad pe cand aveam vreo 20 de ani si, crede-ma, era facut la mare arta, ca de un profesionist! Asta a fost cu filmul! Iar pe scena am urcat pentru prima oara fiind imbracat in clovn. Era vorba despre un "Bal al copiilor". Acolo, printre copii, am fost observat de celebrul clovn Ceacanica. Inchipuie-ti ca mi s-a adresat cu: "Colega!". Am fost teribil de flatat.

Oricum, adoram teatrul, actorii. Parintii mei iubeau si ei teatrul. Ma duceau la tot felul de piese. Insa, mai presus de orice, eu aveam o atractie teribila pentru clovni. La inceput, una inconstienta. Iar mai apoi, la tinerete, una constientizata. Meseria de clovn reprezinta o chintesenta a artei spectacolului. Clovnul nu are in spate un decor, nu are la baza un text. El e singur in fata publicului. Intr-un spatiu de doar 3-4 minute, el trebuie sa obtina unul dintre efectele cel mai greu de obtinut: Râsul! Si mai e ceva - un lucru pe care publicul nu-l sesizeaza si nici nu trebuie sa-l sesizeze. Si anume, faptul ca mai intotdeauna, sub masca aceea grotesca, careia i se adauga uneori stalcirea limbii (este si acesta un "stil" al clovnului), exista olacrima care curge, nevazuta, doar de el stiuta. Asta si pentru ca toti clovnii sunt foarte, foarte tristi in viata de toate zilele.

Revenind la debutul meu, "cariera" actoriceasca a continuat la Liceul "Matei Basarab", pe cand eram elev. Auzind eu ca se poate, ca e "legal", in ultimii ani de liceu m-am inscris la Conservator. Numai ca, spre disperarea mea, la trei luni de la inceperea cursurilor, "mentorul" meu, ilustrul actor Ion Manolescu, m-a luat cu delicatete mai deoparte si mi-a zis: "Auzi, baiete, tu mai ai si alte preocupari in afara de teatru?". La care eu i-am raspuns: "Da, maestre, imi place matematica". (Initial ma pregatisem sa ma fac inginer.) "Stii ce, pustiule? Fa-te inginer!", mi-a raspuns cu un mic zambet Maestrul. Si a tot tinut-o asa, pana cand l-am crezut si nu m-am mai dus la Conservator.
Intre timp, am terminat liceul. Eram in plin razboi... Asa ca toata promotia mea a fost luata la Scoala de razboi si-apoi trimisa pe front, unde a fost un macel... Foarte putini dintre colegii mei s-au intors acasa. Era in 1942. Eu am scapat, pentru ca facusem un an de Conservator, adica un an de studii superioare. Asa era legea pe-atunci. Te incurajau sa-ti termini studiile.

Intre timp, eu faceam figuratie. In ce? A, in toate! Am inceput cu "Ia seama, Giacomino!", o comedie italiana in care eu doar treceam pe scena in chip de... elev. La premiera, Costache Antoniu, care juca rolul principal, a fugit! Da, a fugit pur si simplu de emotie. A fost adus in spectacol din padurea Baneasa, cu un taxi! Ei, atunci, in toamna aia, se anunta un concurs de ocupare a cinci posturi de actori-barbati, pentru ca multi fusesera luati pe front. Numai ca se puneau unele conditii pe care eu nu le indeplineam: adica ori erai printre absolventii din ultimii cinci ani, ori erai in ultimul an. Iar eu nu eram nici una, nici alta. Dar m-am prezentat, ca ma rugasera unii sa le dau replica la concurs.

Si asa s-a facut ca, in ziua concursului, trece pe langa mine maestrul Calboreanu si-mi spune: "Pustiule, tu cand intri in concurs?". Si eu i-am raspuns: "Pai... eu n-am voie". "Cum n-ai voie?" "N-am voie pentru ca sunt abia in primul an si regulamentul imi interzice." "Ia fa tu o cerere!" Si-acolo, pe un colt de masa, stand in picioare, am facut o cerere. Calboreanu a luat-o, s-a dus cu ea la comisie si a zis: "Mai, fratilor, sunteti de acord sa dea si pustiu" examen, ca e doar pustiu" Nationalului, nu?". Si, bineinteles, comisia a zis: "Hai sa-l luam!". Si uite-asa, m-am pomenit ca am intrat primul... Am spus trei replici dintr-o piesa in care eu faceam figuratie. Dupa care am auzit o voce politicoasa care mi-a zis: "Multumeeesc!". Si gata! Asa se face ca, la doar doua saptamani de la bacalaureat, m-am trezit actor al Teatrului National din Bucuresti, angajat cu contract. M-am intors in aceeasi toamna la Institut, ca sa-mi continuu studiile. Si cand m-a vazut Manolescu mi-a zis, oarecum exasperat: "Iar ai venit?!". Dar dupa ce a aflat ca intre timp devenisem actor al Nationalului cu acte in regula, m-a luat la el "in fabrica". Am jucat intr-un semestru... 17 roluri (ca devenisem elevul lui preferat!). Manolescu s-a ocupat de mine in mod cu totul si cu totul special. Dupa un timp, am indraznit sa-l intreb: "Daca-i asa... de ce m-ati trimis la inginerie, Maestre?". Dupa ce m-a privit lung, lung, Manolescu mi-a spus o chestie pe care am tinut-o minte toata viata. Si de care am incercat sa tin seama toata viata: "Pentru ca mi s-a parut ca esti un tip neserios!".

Ion Lucian a fost, pe rând, actor la Teatrul Național București (1942-1945), Teatrul de Operetă Alhambra (1945-1947), Teatrul Municipal din București (1947-1952), Teatrul Actorului de film „C. Nottara” (1952-1956), Teatrul Municipal din București (1956-1960) și Teatrul de Comedie (1960-1964), director fondator al Teatrului „Ion Creangă” (1964-1972), actor la Teatrul de Comedie (1972-1990), director fondator și actor al Teatrului Excelsior (1990) și societar de onoare la Teatrul Național (din 2002).

În cursul carierei sale a interpretat numeroase roluri, mai ales în comedii, dintre care cele mai importante au fost Guliță în Coana Chirița, Hlestakov în Revizorul, Tristan în Câinele grădinarului, Nae Girimea în D-ale carnavalului, Bulinger în Svejkk în al II-lea război mondial, Jean în Rinocerii, Monsieur Jourdain în Burghezul gentilom, avarul în Harpagon, Mosca în Volpone ș.a. A jucat, de asemenea, în piese puse în scenă la operetă și la teatrul de revistă.

La Paris, „La Teatrul Naţiunilor, într-o seară de graţie a anului 1965, cu piesa „Rinocerii” a lui Eugen Ionesco, a fost pentru teatrul românesc nu o victorie, ci un triumf. A doua zi, directorul comediei franceze a dat ordin – „Când vine domnul Lucian, îi daţi loja mea să vadă orice spectacol”. Eugen Ionesco ne-a îmbrăţişat şi ne-a spus: „Datorită vouă am înţeles dimensiunile piesei mele”. Ziarele au scris – „Ne uitam unul la altul, suspectându-ne dacă nu ne-au crescut coarnele”. 60% din sală au fost numai oameni de teatru, iar ovaţiile nu se mai terminau”.

S-a remarcat și ca autor dramatic. Piesa de debut, Din cauza unui punct, a fost jucată, pe rând, la Teatrul Municipal, Studioul C.I. Nottara și Teatrul de Comedie și Televiziune. Prima piesă pentru copii, Cocoșelul neascultător, a fost scrisă în patru nopți la comanda Luciei Sturdza Bulandra, și s-a jucat timp de 17 ani în diferite teatre din România. A mai scris Muschetarii …Măgăriei Sale, Drumul e liber, Snoave cu măști, Cenușăreasa, Nemaipomenitele aventuri ale lui Nils ș.a.

Prozatorul și dramaturgul Alecu Popovici, care i-a succedat la conducerea Teatrului „Ion Creangă” (1974-1983), îl descria astfel: „Ion Lucian! Așa, cu ochi ca ai lui, ca niște farfurioare de ceai, mi-i imaginam, în copilărie, pe dulăii din Amnarul lui Andersen. Ochi atotștiutori, exprimând, demonstrând, înduioșând, amuzând, o voce „unicat”, o eleganță scenică de „veche gardă”, o precizie a compoziție de o tehnică ireproșabilă. Ironic, dar și „melo”, violent și sarcastic, Ion Lucian e unul din actorii cei mai interesanți, mai complecși, mai moderni în disponibilitățile sale artistice”.

Ion Lucian şi-a exprimat public în repetate rânduri dezamăgirea faţă de starea de degradare la care a ajuns societatea românească în zilele noastre. „Caragiale a fost depăşit de realitate. La ora actuală,. fauna pe care a creionat-o Nenea Iancu a devenit o grădiniţă gingaşă faţă de ce întâlnim noi.", spunea cu tristeţe actorul la un moment dat. „Dacă cumva voi apuca să scriu cartea mea biografică o voi numi «Biruinţele unui învins», pentru că datoria mea era să fac lumea mai bună şi nu am reuşit. Când văd ce se întâmplă în societate, nu pot accepta să văd că lumea este condusă de ură şi invidie, şi de aia mă consider un învins."

„În spectacolul meu «Frumoasa şi Bestia» am distribuit în rolul personajului negativ pe cea mai frumoasă actriţă din teatru, iar în rolul Frumoasei, o actriţă solară, senină. La sfârşitul spectacolului, copiii strigă la actriţa frumoasă: «Urâto!» Au înţeles că frumuseţea nu e un atribut exterior. Pe acest principiu am activat şapte ani la Teatrul «Ion Creangă» şi 20 de ani la Excelsior", era convingerea lui Ion Lucian.

În 1977, după cutremur, „Eu am fost sinistrat, ne-a evacuat din bloc în trei ore şi nu aveam unde să dorm. Sigur, teatrul mi-a pus la dispoziţie cabina şi am dormit acolo cu soţia şi cumnata. Apoi am ajuns la Primărie, mi-au dat bon de ordine şi aveam numărul 987. M-a văzut un om, m-a luat de mână şi m-a dus în faţă şi i-am zis că nu pot, ce vor zice oamenii de la rând?!. Mi-a zis – „Pentru tot ceea ce faceţi pentru noi nu trebuie să staţi la coadă”. Toată lumea a acceptat. Oamenii ăia au venit pentru că nu aveau acoperiş deasupra capului, casa pe care am luat-o eu putea să o ia oricare. Dovadă mai fantastică de dragoste şi de respect nu există, ăsta e un moment care nu se poate uita o viaţă. Consider că am avut un destin fericit, şi pe cât mi-a stat în putinţă am vrut să-i mulţumesc acestui destin, sper că am şi reuşit şi las un nume repectabil. De foarte multe ori am depăşit momentele grele cu convingerea că trăiesc în mijlocul unui popor tare chinuit, dar care întotdeauna a ieşit la lumină, întotdeauna”.

ion Lucian fost căsătorit cu o remarcabilă actriță, mai tânără ca el cu 23 de ani. Paula Sorescu-Lucian s-a născut la 22 iunie 1947, la București. A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică în anul 1969, la clasa profesorilor G.D. Loghin, Dem. Rădulescu și Adriana Piteșteanu. A fost repartizată la Teatrul „Barbu Delavrancea”, devenit ulterior „Ion Vasilescu”. În 1972 a fost angajată la Teatrul „Ion Creangă”, iar din 1990 la Teatrul Excelsior, facând parte din grupul celor șase actori entuziaști care l-au înființat. S-a stins din viață în seara zilei de 16 martie, 2016. S-a dedicat cu pasiune scenei și, mai ales, teatrului pentru copii, printre ultimele roluri pe care le-a jucat fiind: Sfânta Vineri din „Zâna Zorilor”, Vrăjitoarea Barbara din „Mica sirenă”, Mama Akka din „Nemaipomenitele aventuri ale lui Nils”, Bufniţa în „Măria-Sa…Măgarul!”, Cucoana în „Snoave cu măşti” și Almira Gulci şi Hidrlzka în „Vrăjitorul din Oz”. În numeroasele turnee în străinătate la care a participat în întreaga carieră, a dus faima teatrului românesc peste hotare prin spectacolele de excepție prezentate, în special „Snoave cu măşti”, textul și regia Ion Lucian, în turneul din Japonia din 1986 și „Nu treziţi un copil care visează”, după Eugen Ionesco, prima producție a Teatrului Excelsior, care a fost prezentat în Franța, Belgia, Canada și SUA, la începutul anilor ’90.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro