Actorul Constantin Codrescu (5 septembrie 1931, Huși – 13 noiembrie 2022, București) a avut parte de roluri absolut memorabile între care cel din filmul „Moara cu noroc” al lui Victor Iliu și cel al lui Hamlet, din capodopera lui Shakespeare, jucată în versiune radiofonică la Radio România. Dar, pe cât de prodigioasă a fost cariera lui artistică, pe atât de nefericită a fost biografia lui sentimentală, fiind căsătorit cu două actrițe superbe dar ambele mariaje eșuând - pe Valeria Gagealov nu a vrut-o mama lui, care a recurs la tactici extreme de eliminare a ei din viața fiului, iar Margareta-Yvonne Butuc l-a părăsit pentru scriitorul Eugen Barbu, devenind Marga Barbu.

S-a născut la Huși. Bunicul din partea mamei era dirigintele Poştei din acel oraş. Tatăl său era fiu de mare moşier din părţile Alexandriei, având numele vechi de Codrea, schimbat în Codrescu, după moda vremii. Ion Codrescu s-a mutat pe meleaguri moldovene după ce tatăl lui a dat faliment în preajma Primului Război Mondial. Bunica din partea tatălui, rămasă singură cu cinci copii, a cumpărat o moşie în partea de nord a Bucovinei. Astfel, părinţii lui Constantin Codrescu s-au întâlnit şi s-au căsătorit, aducând pe lume doi băieţi. Ion, zis Moţu, şi Constantin, alintat Puiu. Una dintre amintirile copilăriei este cea a botezului din camera cea mare a casei bunicilor din Huşi. În mijlocul familiei, preotul bisericii din cartierul Broşteni oficia botezul lui Constantin, mezinul de aproape 5 ani al Eugeniei şi lui Ion Codrescu. Tatăl a hotărât să fie botezat mai târziu, atunci când era mai zdravăn şi mai puternic, pentru a fi ferit de eventuale neplăceri fizice, deoarece fratele mai mare, Moţu, a fost botezat la o vârstă fragedă şi a rămas cu o anumită sensibilitate din cauza unei răceli căpătate pe când era cufundat în apa rece din cazanul de botez.

Familia s-a mutat, apoi, în București. Cursurile primare le-a urmat la şcoala aflată în apropierea casei, Şcoala Tunari. Tatăl a devenit om de afaceri în domeniul forestier, iar mama funcţionară la Poşta Română. Peste ani s-au mutat în cartierul Floreasca, într-un cartier de locuinţe noi, construite prin credite avantajoase obţinute de la stat. Viaţa familiei a căpătat altă dinamică. Constantin Codrescu recunoaşte că a intrat cu mândrie la Colegiul Naţional Sfântul Sava, „unde, ca să fii elev, aveai nevoie să dovedeşti prin învăţătură şi comportament că meriţi”. 

În scurt timp a devenit realizatorul activităţilor artistice organizate anual în Sala de festivităţi a Colegiului. Tineri actori şi regizori ai Conservatorului din Bucureşti, secţia Teatru, au fost solicitaţi să participe, iar cu ajutorul elevilor s-a reuşit prezentarea unor spectacole remarcabile. Încet, încet, n-a mai fost o joacă a unor copii entuziaşti, a devenit o activitate responsabilă. Începând cu priviri timide de după cortină, paşii săi au cutezat să pătrundă în spaţiul miraculos al scenei unui teatru adevărat. Regizorul de culise C. Rădulescu l-a chemat să facă parte din corpul de ansamblu al Teatrului Naţional, ceea ce până atunci părea un vis de neatins. „Să faci teatru! Asta e menirea ta, băiete!”, i-a spus tatăl său, bătându-l cu mândrie pe umăr după cel dintâi rolişor. În toamna anului 1947, fiind elev în clasa a VII-a, actuala clasă a XI-a, în urma unui examen reuşit la Conservator, secţia de Teatru, a devenit student în anul I. În acea vreme era admisă participarea la examenul de admitere fără a fi absolvent de liceu. În 1949, directorul Teatrului Naţional, Zaharia Stancu, a decis încadrarea sa în calitate de actor al teatrului începând cu data de 1 octombrie.

În 1951 a absolvit Institutul de teatru din București, iar între 1976 - 1989 a fost profesor la Institutul de teatru din Târgu-Mureș, fiind apoi desemnat cetățean de onoare al acestui municipiu. A desfășurat o Importantă activitate teatrală și a avut multiple apariții la televiziune cu precădere până în 1989. A fost și colaborator permanent al redacției Teatru la Radio România, timp de 45 de ani. A fost numit director al Teatrului „Maria Filotti” din Brăila și, apoi, al Teatrului din Sfântu Gheorghe, unde s-a dovedit a fi un pionier al teatrului românesc. Din 1996, profesor universitar la Facultatea de Teatru a Universității Ecologice, iar din 2003, profesor universitar la Facultatea de Teatru a Universității Spiru Haret, în ambele poziții colaborează îndeaproape cu Vlad Rădescu, prietenie profesională care a debutat la Târgu Mureș în 1978 cu spectacolul de teatru „Omul care aduce ploaia" de Richard Nash și a continuat cu rolurile Piotr (Codrescu) și Alioșa Karamazov (Rădescu) din „Frații Karamazov" după F.M. Dostoievski, premieră regizată în 1980 de însuși Constantin Codrescu. A mai montat ca regizor multe spectacole în teatrele din țară (după plecarea de la Teatrul Mic din 1976, în timpul directoratului lui Dinu Săraru), evitând astfel scenele bucureștene. În 2008, ca actor veteran de teatru, colaborează cu Teatrul „George Ciprian” din Buzău, unde interpretează rolul principal din „Inimă de boxer", alături de mult mai tânărul Dan Bordeianu, spectacol în regia lui Mihai Manolescu.

Pe marile ecrane a debutat cu rolul din „Nepoţii gornistului“ (regia Dinu Negreanu, 1953) şi a continuat cu „Răsare soarele“ (1954), de acelaşi regizor, apoi cu rolul Ghiţă din „Moara cu noroc“ , filmul lui Victor Iliu selecţionat la Festivalul Internaţional de la Cannes în 1957. Filmografia sa mai include titluri precum „De-aş fi Harap Alb“ (regia Ion Popescu-Gopo, 1965), „Răscoala“ (regia Mircea Mureşan, 1966), „Mihai Viteazul“ (regia Sergiu Nicolaescu, 1971), „Haiducii lui Şaptecai“ (regia Dinu Cocea, 1971), „Bietul Ioanide“ (regia Dan Piţa, 1980), „Capcana mercenarilor“ (regia Sergiu Nicolaescu, 1981), „Martori dispăruţi“ (regia Dan Mironescu, 1989), „Terente - regele bălţilor“ (regia Andrei Blaier, 1995) sau „Magnatul" (regia Şerban Marinescu, 2004).

Pelicula „La Moara cu noroc“ (1957), regizată de Victor Iliu, a fost al doilea lungmetraj autohton nominalizat la „Palme d’Or“, după „Afacerea Protar“ (1956). Cap de afiş, alături de Geo Barton, Ioana Bulcă sau Colea Răutu, Constantin Codrescu fusese iniţial nominalizat pentru a face parte din delegaţia care a însoţit pelicula la Cannes, însă în cele din urmă a fost nevoit să rămână pe loc din cauza delaţiunilor colegilor săi de breaslă.

26 ianuarie 1957. Cea mai mare sală de cinematograf din Bucureşti şi din ţară, „Patria“, reinaugurată după o perioadă de reparaţii şi renovări, găzduia premiera filmului regizat de Victor Iliu. A fost un mare succes, astfel că lung-metrajul a rămas la „Patria“ timp de o lună încheiată, răstimp în care cozile de la casele de bilete deveniseră un fapt cotidian. În aceste condiţii, selectarea filmului în competiţia pentru mult râvnitul trofeu „Palme d’Or“, în cadrul celei de-a zecea ediţii a Festivalului Internaţional de Film de la Cannes (2-17 mai 1957) a părut oarecum firească, mai ales că ţara noastră fusese prezentă pe Croazetă şi în anul anterior cu pelicula „Afacerea Protar“. Din distribuţia filmului lui Victor Iliu au făcut parte, printre alţii, Constantin Codrescu (Ghiţă), Ioana Bulcă (Ana), Geo Barton (Lică Sămădăul), Marietta Rareş (bătrâna), Colea Răutu (Pintea), Gheorghe Ghiţulescu (Răuţ), Benedict Dabija (Buză-Ruptă), Ion Atanasiu-Atlas (Săilă Bouaruţ) şi Sandu Sticlaru (Marţi). Constantin Codrescu a fost selectat iniţial pentru a face parte din delegaţia care a însoţit filmul în Franţa, însă în cele din urmă a fost nevoit să rămână acasă.

Motivul a fost aflat studiindu-se dosarul pe numele actorului aflat astăzi în custodia Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. O notă semnată de „un colectiv de actori“ şi transmisă pe adresa Ministerului Afacerilor Interne, în atenţia ministrului Alexandru Drăghici (deşi nu este datată, a fost expediată cu siguranţă după 19 martie 1957, când Drăghici a preluat acest portofoliu, după ce anterior fusese ministru al Securităţii Statului) a fost picătura care a umplut paharul în cazul lui Constantin Codrescu. La 2 aprilie 1957, un referat semnat de către locotenentul major E. Turcu, ofiţer de contrainformaţii din cadrul Ministerului Forţelor Armate, concluziona: „Nu suntem de părere a i se da aviz favorabil în vederea plecării susnumitului în Franţa sau altă ţară capitalistă“. Acesta nota, printre altele, că actorul este „un element cu origine socială nesănătoasă, neataşat regimului democrat, caracterizat ca fiind îngâmfat, sfidător, având prietenii numai cu elemente cu concepţii vechi, elemente duşmănoase regimului“.

De asemenea, Constantin Codrescu era văzut ca „un element impulsiv, violent, anarhic şi de necontrolat, cu o educaţie duşmănoasă regimului primită de la părinţii săi“. Pe de altă parte, Turcu admitea că „din punct de vedere profesional-artistic sus-numitul este un actor talentat şi bine pregătit“, însă îi mai reproşa lui Constantin Codrescu şi faptul că „refuză să-şi plătească cotizaţia la sindicat, se situează în fruntea nemulţumiţilor, arătându-se încontinuu nesatisfăcut de condiţiile şi salariul pe care-l are ca actor, deşi situaţia nu este aşa“. „Nu participă la şedinţele politice ce se ţin sau la celelalte şedinţe are au loc în cadrul teatrului, spunând că pe el nu-l interesează, întrucât e numai vorbărie goală şi că în practică nu se aplică nimic“, mai nota Turcu.

În delațiunea colegilor se sublinia: „Tatăl şi fratele lui Codrescu au fost arestaţi, primul ca exploatator şi duşman al regimului, iar al doilea ca fost legionar şi duşman al regimului. (...) Actorul Codrescu face propagandă ostilă actualului regim şi U.R.S.S.-ului şi în acelaşi timp caută să arate că regimul capitalist (american, englez şi francez) tratează actorii excepţional, spre deosebire de regimul „bestial comunist“ (expresia îi aparţine) în care valorile de toate naturile, printre care şi actorii, nu primesc aprecierea cuvenită. Legată de această apreciere a sa am vrea să vorbim şi de aceea simţim de datoria noastră să spunem că dacă Codrescu nu ar fi avut norocul să facă teatru în actualul regim, în regimul trecut al capitaliştilor pe care îl ridică el în slăvi nici nu ar fi avut angajament pentru lipsa de talent de care dă dovadă. Acest lucru s-a putut constata nu mai departe decât în ultimul său film „Moara cu noroc“ unde a omorât pur şi simplu filmul prin felul dezastruos în care a jucat.”.

Puțină lume știe că, încă din studenție, a avut mari probleme cu autoritățile. După ce a fost urmărit ani buni pentru „activitate duşmănoasă la adresa regimului“ şi dat afară din Teatrul Armatei în 1958, actorul Constantin Codrescu a fost nevoit să semneze un angajament cu Securitatea Statului în 1962, însă o întâlnire providenţială cu Leonte Răutu, şeful Direcţiei de Propagandă şi Cultură a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, l-a ajutat să scape de acest coşmar după doar câteva luni.

21 februarie 1962. Locotenentul de Securitate Nicolae Păunescu redacta un referat prin care propunea recrutarea ca „agent al organelor Securităţii Statului“ pe Constantin Codrescu, actor la Teatrul pentru Copii şi Tineret din Capitală (viitorul Teatru Mic), întrucât „se manifestă din ce în ce mai vizibil unele aspecte negative în ceea ce priveşte regimul de economii, criteriile de distribuire a unor actori în diferite roluri, precum şi în modul de folosire a forţelor actoriceşti de care dispune teatrul“.

Ofiţerul amintea că actorul Constantin Codrescu „încă din facultate devenise cunoscut ca un element reacţionar“, iar după venirea sa în Teatrul Armatei „comenta în mod duşmănos orice eveniment politic care avea loc pe plan intern şi internaţional“, făcând „propagandă artei şi culturii occidentale şi în special filmelor occidentale“. De asemenea, acesta era acuzat că „răspândea în rândul colegilor o serie de bancuri reacţionare“ şi că ar fi susţinut „discursuri“ în faţa muncitorilor din teatru şi a celor cu salarii mici, spunându-le că „el dacă n-ar lucra şi la radio ar flămânzi fiindcă cu leafa sa nu poate face faţă scumpetei care creşte din zi în zi“. Pe de altă parte, locotenentul explica că „asupra lui Codrescu Constantin a avut o mare influenţă faptul că după scoaterea din teatru a stat un an de zile fără nicio ocupaţie, nesatisfăcându-i-se cererea de angajare în niciun teatru“, astfel încât „în prezent adoptă o atitudine justă faţă de muncă şi nu se mai manifestă duşmănos, deşi face parte dintr-un anturaj de elemente duşmănoase“.

Despre cum a decurs realmente întâlnirea din 28 februarie 1962 a povestit chiar Constantin Codrescu. „Au venit într-o dimineaţă şi m-au dus la sediul Miliţiei Capitalei, unde m-au ţinut ore-n şir. S-a folosit un ton agresiv şi ameninţător. Mi s-au prezentat mai multe acuze, unele de care ştiam, altele de care atunci aflam. La fârşitul zilei, un ofiţer superior a venit şi m-a pus să semnez ceva, că nu o să spun nimănui despre anchetă şi că, la nevoie, o să furnizez informaţii despre persoanele indicate de ei, bineînţeles, duşmani ai regimului. M-au eliberat după 15-16 ore. Semnasem!“, a rememorat actorul, care povestit şi cum decurgeau întâlnirile cu ofiţerul care-l avea în grijă. „Mi se cerea obsesiv să-i dau în scris ce am aflat din viaţa de zi cu zi a teatrului. Nu o dată am relatat adevăruri binecunoscute din viaţa colegilor, deci nimic nou, dar care nu putea mulţumi. (..) La un moment dat, nu am mai putut rezista. La o premieră, a venit la teatru toată protipendada, în frunte cu tovarăşul Leonte Răutu (şeful Direcţiei de Propagandă şi Cultură a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român). Eu îmi terminam rolul în actul al III-lea, aşa că în actul al IV-lea m-am spălat, m-am îmbrăcat şi am ieşit în faţa maşinii lui. Când a apărut Răutu, l-am rugat să-mi ierte îndrăzneala, dar că trebuie neapărat să-i vorbesc într-o problemă de viaţă şi de moarte. Disperarea, lacrimile mele l-au convins şi mi-a spus să prezint la cabinetul său de la Comitetul Central, a doua zi. M-a întâmpinat un tânăr cu prestanţă, tovarăşul Roşianu: „-Tovarăşul Răutu a fost trimis de urgenţă la Moscova, într-o delegaţie. Mi-a spus despre dumneavoastră şi vă poftesc pentru a rezolva problema”. Era extrem de politicos şi de civilizat. M-a condus în birou, unde i-am spus tot ce mi se întâmplase. M-a ascultat cu atenţie când i-am spus că nu pot să mint, să înşel, să distrug vieţile unor oameni nevinovaţi şi că nu există for superior care să mă oblige la un asemenea act pe care îl condamnam cu toată fiinţa, m-a privit cu atenţie, apoi s-a ridicat şi mi-a spus să merg liniştit acasă: Duceţi-vă liniştit, nu o să vă mai deranjeze nimeni, vă promit! M-a condus la fel de civilizat, mi-a strâns mâna bărbăteşte şi s-a ţinut de cuvânt. Din ziua respectivă nu m-a mai terorizat nimeni, niciodată“, a povestit actorul...

Scăpat de astfel de probleme, el nu a putut evita însă eșecul mariajelor sale. Valeria Gagealov (9 decembrie 1931, Galați – 9 februarie 2021, București) a fost o cunoscută actriță de film, radio, teatru, televiziune și voce, care a urmat cursurile I.A.T.C. între anii 1950-1954. Între anii 1954-2004 interpretează numeroase personaje pe scena Teatrului Național din București. Memorabile sunt rolurile din „Oameni și șoareci” de John Steinbeck, care s-a jucat timp de 13 ani și Sonia din piesa „Camera de alături” de Paul Everac, rol pentru care a primit Premiul de creație în 1983. A fost studenta Irinei Răchiţeanu Şirianu, pe care avea s-o reîntâlnească pe scena Naţionalului bucureştean. Absolvind ca şefă de promoţie, Valeria Gagealov a fost repartizată în acest teatru la terminarea Institutului, în 1954. A creat personaje diverse pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, majoritatea fiind roluri principale. Puțini mai știu azi că, inițial, actrița a fost căsătorită cu un coleg de breaslă, Constantin Codrescu. Acesta o iubea nebunește însă o gravă problemă de familie i-a făcut să se despartă. „În iarna anului 1951, mama era convinsă că, prin căsătoria mea, a pierdut susţinerea morală şi materială într-o perioadă de restrişte a familiei noastre. Teroarea exercitată de organele de represiune au declanşat un dezechilibru grav în mintea şi sufletul mamei. (…) Analizele nu explicau vreo cauză a degradării organismului soţiei mele. După un vis premonitoriu, medicii abia atunci au înţeles adevărata cauză a bolii care părea imposibil de diagnosticat. Tot după vis am aflat că mama, când eu lipseam de acasă, îi oferea Valeriei mâncare şi lichide peste care presăra nişte prafuri ciudate. În inconştienţa ei credea că acestea vor duce la o despărţire între mine şi soţia mea. Furia, revolta, disperarea, m-au adus în situaţia de a comite un act de mare gravitate împotriva mamei mele, pe care nu-l pot uita şi nu o să mi-l pot ierta vreodată. Intervenţia fratelui meu m-a oprit”, povestea Constantin Codrescu, citat de presă. Chiar dacă, cu greu, tânăralui soție, de numai 20 de ani, lui a scăpat cu viață, relația pe care o avea actorul Constantin Codrescu cu Valeria Gagealov avea să se sfârșească.

Ulterior, actorul avea să se însoare cu o altă colegă superbă, Marga Butuc (cu care jucase în „Nepoții gornistului”), dar, după cinci ani de căsnicie, aceasta avea să-l părăsească pentru scriitorul Eugen Barbu. Acesta avea 32 de ani când a văzut-o prima dată pe senzuala actriță, care avea atunci 27 de ani. Inițial, pianista din filmul „Vultur 101“ (1956) a fost chipul splendid care l-a impresionat pe scriitor, chiar înainte de a o cunoaşte. A început, după aceea, să vină în primele rânduri să o vadă în reprezentațiile de la Teatrul Nottara, chiar de patru-cinci ori la aceeași piesă. Prin 1960, Marga Butuc juca în rolul Roxanei din „Cyrano de Bergerac“. Iată ce povestea actrița: „În seara premierei m-am trezit cu un coş mare de liliac alb. Rămăsesem fără vorbe: în plină iarnă, că era în februarie, să primesc liliac alb. Coşul mai avea un bileţel cu semnătura lui, pe care scria «Succes»”. Când Eugen Barbu a venit la ușa ei ca s-o implore să se mute cu el, actrița, urmărită de stafiile divorțurilor prin care trecuse deja, i-a declarat neconcesiv: „-Vezi că eu vin dar, de plecat, nu mai plec niciodată!”...

Adina Georgescu, care lucra la secţia de montaj a Studioului Cinematografic Buftea avea să-i devină soţie în 1963. În vara anului 1966, acelaşi an în care tatăl său pleca spre stele, Constantin Codrescu primea actele proprietăţii din satul Ghermăneşti, Snagov, al unei vechi case bătrâneşti. Acoperită cu stuf, înconjurată de o grădină plină de buruieni şi tristeţi, unde doar câţiva copaci crescuţi în neştire îşi înălţau trunchiurile spre soare. Aici şi-a regăsit colţul de lumină, de trudă şi de linişte. La teatrul din Sfântu Gheorghe a ajuns în 1972, solicitat să regizeze câteva spectacole. „Una dintre angajatele loiale cauzei mele, Vasilica Smochină, a îndurat umilinţe şi chinuri de nedescris în urma mascaradei organizate pentru înlăturarea mea de la teatrul din Brăila. Mi s-a părut esenţial că şi-a onorat ataşamentul faţă de mine, ca director. A fost eliberată după ce a fost supusă unui interogatoriu mârşav, dar situaţia sa familială era critică. Era în divorţ cu soţul. Mă simţeam obligat să o ajut pe această femeie şi pe copiii ei. Am găsit un post disponibil la Sfântu Gheorghe şi între timp s-a stabilit o relaţie de prietenie între noi şi copii, Paul şi Edi, una pe care mi-o doream de atât de mult timp, de familie. Astfel că prezenţa mea la Sfântu Gheorghe a avut un caracter permanent. Aici am trăit şi Revoluţia”, mărturisea Constantin Codrescu.

După primele două divorțuri, Constantin Codrescu a fost căsătorit cu alte femei, cu prima dintre ele adoptând și o fată, Anca Lăcrămioara, de la un orfelinat din Brăila, iar de aceasta se leagă o altă poveste tristă. Anca Codrescu a relatat că după ce părinții ei adoptivi au divorțat, mama ei s-a recăsătorit și inițial a locuit cu aceasta. Custodia micuței Anca ar fi devenit subiect de dispută între cei doi foști soți. Actorul a câștigat procesul de custodie, iar mama adoptivă avea drept de vizitare. Actorul i-ar fi refuzat, totuși, fostei soții dreptul de a o vizita pe copilă. Din spusele Ancăi, familia actorului o ascundea de fiecare dată când mama ei venea să o caute. Mai mult, pe când avea 12 ani, Anca ar fi aflat de sfârșitul mamei sale de la tatăl adoptiv, care i-ar fi dat vestea abia la un an, după aceasta trecuse în neființă.

„Mama s-a recăsătorit cu un bărbat din Ploiești. Eu eram minoră atunci. Nu știu nimic de ea. Venea să mă caute în vacanțe. Îmi aduc aminte că mă ascundeau să n-o văd. Mama mea adoptivă a câștigat procesul de custodie cu tatăl meu și am stat cu ea vreo doi ani în Brăila, dar tata a redeschis procesul și a câștigat el. Îmi aduc aminte că ea câștigase în instanță dreptul să mă ia în vacanțe, după ce m-a luat tata în custodie. Și venea în fiecare vară să mă ia, dar ei mă ascundeau. Eu stăteam cu tata și cu soția lui în Drumul Taberei. Vreun an, apoi ne-am mutat la Ghermănești, comuna Snagov. O vedeam venind pe mama mea prin curte, dar dacă nu voiau să mă scoată… Ea venea până la poartă, nu știu ce vorbea cu ei, eram copil, nu știam ce fac ei. Am văzut-o ultima dată în 1989.De atunci nu mai știu nimic de ea. Îmi amintesc că mi-a zis tata, într-o zi, „Tu știi că s-a dus mama ta?' Și mai multe nu mi-a spus. Aveam 12 ani', s-a destăinuit Anca Lăcrămioara Codrescu, care, la maturitate, a plecat în Spania, de unde s-a reîntors târziu pentru funeraliile tatălui său. Atunci a aflat că a patra soție a actorului o exclusese din moștenire în favoarea copiilor biologici pe care aceasta îi avusese anterior...

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro