A fost premiat la Cannes, în 1966, pentru „Răscoala” și a intrat definitiv în memoria afectivă a copiilor de orice vârstă cu serialul de televiziune „Toate pânzele sus!” (1977). Mircea Mureșan (Mircea-Nicolae-Ioan Mureșian, 11 noiembrie 1928, Sibiu – 24 aprilie 2020, București) a fost un popular regizor român. Debutul în film îl face după absolvirea în 1955 a IATC, cu o peliculă avându-i în distribuție pe Dumitru Furdui și Vasilica Tastaman („Toamna se numără bobocii”, 1961). Dobândește consacrarea cu „Răscoala”. A fost vicepreședinte al Asociației Cineaștilor (ACIN) între 1974-1989.

Cariera sa cinematografică, continuată, în 1969, sub semnul ecranizărilor, cu „Baltagul” după Sadoveanu (in care rolul principal a fost jucat de marea actriță italiancă Margarita Lozano) și ajunsă la apogeu cu „Ion, blestemul pământului, blestemul iubirii”  (1980) după Rebreanu, se reorientează treptat spre comedie, cu rare incursiuni în domeniul documentarelor. În toată cariera sa n-a avut decât trei filme care n-au atins milionul de spectatori în cinematografe şi, spre deosebire de ceilalţi colegi, a reuşit să scoată pe piaţă două filme care au reuşit această performanţă şi după 1990, „Miss Litoral“ şi „A doua cădere a Constantinopolului“, care au adunat 1.387.903, respectiv 1.319.161 de bilete vândute. A fost căsătorit cu actrița Rodica Mureșan (născută în 1947, mai tânără ca el cu 19 ani, dar cu care a rămas împreună pânî la sfârșitul vieții).

Într-un interviu din 2015, realizat pentru Adevarul.ro de Adrian Epure, regizorul făcea o serie de destăinuiri interesante: „„Cartierul în care am crescut la Sibiu se cheamă Maieri. Denumire pe care o purtau cartierele mărginaşe în marile oraşe săseşti. Există deci Maieri la Sibiu, există încă Maieri şi la Alba Iulia. Românii erau majoritari în Maieri, saşii locuiau mai ales în Cetate. Părinţii mei nu erau chiar avuţi, dar nici săraci. Aveam o casă din paiantă, cu două camere şi-o tindă. În care trăiam noi, cei trei fraţi, plus mama, tata şi bunicul. Dar nu am avut niciodată senzaţia că mi-ar lipsi ceva. Foarte aproape de noi era un loc numit Terezian, de la Maria Tereza, care pe la 1700 şi ceva făcuse acolo un orfelinat, pentru copiii de saşi alungaţi religios. Cei care nu vroiau să treacă la evanghelism. S-au construit acolo şi nişte locuinţe, dar era şi un enorm parc. Vorba vine parc, dar cuvântul maidan nu exista în Ardeal. Acolo jucam fotbal de dimineaţa până seara. Acolo s-au născut şi câţiva mari fotbalişti ai României, cum ar fi Piţi Apolzan. Nu şi eu. Eu n-am fost mare fotbalist, dar am practicat mereu cu plăcere acest sport”.

„Viaţa mea e jocul dragostei şi al întâmplării“, ca să-l citez pe dramaturgul francez Pierre de Marivaux. În 1941, Antonescu a decis ca ziua de 1 mai să fie liberă! Fără muncă, fără şcoală. Dar mai important, s-a decretat ca să fie intrarea liberă în toate cinematografele, toată ziua. Noi ne formasem un grup de vreo şapte-opt îndrăgostiţi de cinema, iar în ziua aia am bătut toate cinematografele din oraş. Erau trei în stare de funcţionare: Apollo, Corso şi Rio. Am văzut aceleaşi filme de mai multe ori. E şi o întâmplare nostimă. Unul dintre filme se numea „Jeepers Creepers“. Peliculă americană. S-au dat filme americane în România până când am declarat război Statelor Unite. Era vorba despre un cal de curse, care nu vroia să alerge decât după ce îngrijitorul lui, interpretat de nimeni altul decât Louis Armstrong, îi cânta din trompetă şi din gură un cântec. Şi aşa, grupul nostru de pasionaţi, ne-am numit banda „Jeepers Creepers“. Ne organizam ca să mergem la cinema, să ne ascundem de pedagogi. Pentru că era interdicţie impusă de conducerea Liceului „Gheorghe Lazăr“, elevii n-aveau voie la film. (...) La teatru, însă, da, era voie! Dar se considera că filmele erau degradante, promovau lipsa de morală sau cine ştie ce altceva. Dar mie nu mi-a scăpat niciun film! Şi niciunuia din grup. La Rio, de exemplu, reuşeam să intrăm pe gratis, pentru că proprietarul era finul bunicului meu, iar toţi cei patru băieţi ai proprietarului fuseseră botezaţi de bunicul. Unul dintre cei patru era surdo-mut. El era controlorul principal de la intrare. Aşa că m-am dus cu bunicul de mână, ca să mă prezinte. Şi de atunci am intrat pe gratis, toată haita. La Apollo aveam de asemenea pile. Coproprietar era tatăl unuia dintre colegi, un mare forestier. Iar Corso aparţinea familiei unui alt coleg, mai mare cu un an, la rândul său prieten cu unul din gaşca noastră, fiul profesorului de matematică”.

Pe atunci, era de neconceput, totuși, o carieră de cineast: „Tata nu se preocupa mai deloc de ce m-ar fi interesat pe mine să fac, dar mamei i-ar fi plăcut să mă vadă farmacist. Îi plăcea foarte tare cum arăta farmacistul din cartierul nostru. Erau farmaciile de pe vremuri, cu dulăpioare, iar farmacistul era îmbrăcat mereu în halat alb, impecabil. Mie îmi păsa prea puţin. Eu am descoperit filmul ca plăcere, iar în clasa a X-a, cum ar fi astăzi, am prins şi gustul teatrului. Trecuse 23 august 1944, iar în clădirea episcopatului evanghelic, chiar lângă liceu, s-a instalat Conservatorul Popular de Muzică şi Teatru. Un coleg a zis să vedem şi noi care-i treaba. Am spus că vrem la teatru, ne-am înscris, ni s-a spus că vor începe cursurile la 15 noiembrie, marţea şi vinerea, după-amiaza. Dacă ne primeşte domnul profesor Nicolae Băilă. Era un mare actor român de limbă germană. Toată viaţa jucase la Viena. Unul dintre asistenţii lui era Radu Stanca, cel care astăzi dă numele teatrului din Sibiu. Cu el am făcut nişte cursuri extraordinare de istorie a teatrului!”.

Adolescentul a urmat, în paralel Liceul „Gheorghe Lazăr” şi Conservatorul Popular: „Timp de trei ani. După ce am terminat, am dat bacalaureatul, ai mei au fost fericiţi că au terminat cu tevatura: bocanci noi, cămăşi noi, pantaloni noi. Le-am zis apoi că vreau să mă angajez în teatru. Mama a rămas puţin cu gura căscată. Tata a zis: „Dacă aşa crezi…“. Apăruse deja Teatrul Popular Orăşenesc. Am şi jucat în nişte piese. Apoi, în 1948, s-a înfiinţat Teatrul de Stat. Au venit actori consacraţi de la Bucureşti, iar dintre cei de la fostul teatru am rămas doar patru inşi. Am jucat enorm, timp de două stagiuni. Până când clădirea teatrului a ars într-un incendiu. Din fericire, nu era nimeni în sală. Pentru că n-am mai jucat nimic, m-au umflat imediat în armată. )...) Am ajuns în Bucureşti, vizavi de Cimitirul Ghencea, la o unitate de tancuri. Mare fericire pe capul nostru! Se făceau doi ani, în loc de un an jumate, la infanterie. Eu n-am fost trimis la motorizate, ci la o companie de cercetare, în care erau aleşi ăştia mai isteţi. Chiar şi aici, din 90 de persoane, eram doar doi bacalaureaţi. Eu şi cu unul, Caligari. Aveam şi un curs de educaţie politică, pe care-l ţinea un locotenent care era semianalfabet. Vinerea, el ne citea, bâlbâit, din cursul scurt de istorie a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Majoritatea ciracilor dormeau pe rupte. Într-o zi, m-a luat deoparte: „Uite, am nişte probleme de familie. Te rog să-mi ţii tu locul, citeşti din curs“. Mie nu mi-a venit să le citesc de acolo, aşa că le-am propus să le spun nişte poezii. Toată lumea a fost de acord. Am făcut o glumă fantastică. Mă înţeleg cu Caligari la replică. După fiecare vers pe care-l recitam din „El Zorab“, el zicea „în izmene“. Începem noi: La paşa vine un arab/ În izmene/ Cu ochii stinşi, cu graiul slab/ În izmene/ Sunt, paşă, neam de beduin/ În izmene... Râdeau toţi de se prăpădeau. N-am avut niciodată un succes de public atât de mare”.


În 1951, a dat examen la nou-înfiinţatul Institutul de Artă Cinematografică: „Era al doilea an de funcţionare. Am vrut neapărat să dau examen. Au fost 60 de candidaţi pe un loc, la regie fiind doar 10 locuri scoase. Până la urmă am fost admişi 14. Pe lângă mine, au mai fost pe liste Mircea Drăgan, Manole Marcus, Iulian Mihu. Tot în aceeaşi perioadă m-au trimis cei din armată să conduc filmarea la marile manevre din Banat, chipurile să-i arate trădătorului Tito ce păţeşte dacă atacă Republica Populară Română. Tot atunci s-a decis prelungirea stagiului militar pentru trupele motorizate, de la doi la trei ani. Mi-a picat cerul în cap! Pierdeam facultatea…Şeful cinematografiei din armată era Laurenţiu Fulga. Devenisem prieteni. Şi el m-a învăţat să fac o cerere în care să-mi iau angajamentul să mă întorc la Studioul Cinematografic al Armatei, după terminarea celor patru ani de studii. Le-am zis că nu-mi convine, că mai bine mai stau acum un an şi încerc iar la admitere în 1952. La care el: „Bă, nu fi prost! Faci acum cererea, mergi la cursuri un an de zile îmbrăcat soldat, apoi îţi vezi de facultate. Cine dracu’ îşi mai aduce aminte peste patru ani de hârtia ta?!“. Şi aşa a fost”.

Examenul de absolvire a fost cu peripeții: „Trebuia să dăm lucrarea de diplomă, dar Institutul n-avea decât un singur aparat de filmat. Pe care a pus mâna Mihai Iacob, care a fost cel mai iute de picior. A făcut „Blanca“, după Eminescu. Noi, toţi ceilalţi, n-aveam ce face. Ca să nu stau degeaba, m-am dus la Victor Iliu, care a fost de acord să-i fiu asistent. El era deja foarte bolnav, scârţâia rău de tot filmul. Nu exista scenariu regizoral. Şi directorul filmului mi-a spus mie să-l scriu. Iliu a fost de acord. L-am rugat să mă lase şi pe mine să filmez un fragment, ca lucrare de diplomă. Am ales procesul lui Lică Sămădăul. După terminarea filmărilor, pentru că Iliu era într-o delegaţie a Marii Adunări Naţionale prin Mările Sudului, m-am ocupat şi de montaj, cu Noli Libros. Cert e că nu m-a scris pe generic. Deloc. M-am supărat foarte tare şi am rupt definitiv legăturile. După câţiva ani, am putut să debutez în sfârşit, cu filmul „Partea ta de vină“, după un scenariu scris de Francisc Munteanu şi Petre Sălcudeanu”.

A urmat „Răscoala“ și marele succes de la Cannes, dar acest film a avut o istorie secretă incredibilă: „Făcusem distribuţia completă, aşa cum o ştiţi. Într-o bună zi am fost chemat la Comitetul Central, la tovarăşa Beşcu, care m-a luat direct: „Tovarăşu’ Mircea, în familia tovarăşului Gheorghiu-Dej există o veche tradiţie revoluţionară. Şi tovarăşa Lica s-a înrolat în luptă, de aceea doreşte să participe la filme revoluţionare“. Mi s-au tăiat picioarele. Dar am avut o scânteie: „Sigur că da, dar Nadina, boieroaica, era cam curvă, iar Florica a fost violată de fiul arendaşului“. La care îmi răspunde: „Nu, nu se poate. Alt personaj“. Mi-au revenit imediat picioarele la sol. „Am vorbit deja cu scenaristul, cu tovarăşul Sălcudeanu. Ne-am gândit la soţia învăţătorului Dragoş“, a continua Beşcu. Deja îmi revenisem complet. Rolul era oricum nesemnificativ. Mai scrisese Petre două pagini, o aiureală. Era o adunare în casa învăţătorului, iar ea punea lapte copilului în camera de alături şi asculta ce se vorbea. Şi când îl arestează pe Dragoş, ea plânge pe lângă căruţă şi blestemă jandarmii. Filmările cu Lica Gheorghiu au decurs foarte greu. Nu venea la filmări! Se pregătea în mod special platoul, dar nu venea. Noi începusem filmul pe 28 septembrie şi abia în preajma Crăciunului am reuşit să filmez scena cu adunarea. I-am propus să filmăm şi arestarea până în Revelion. A fost de acord, dar n-a venit. În martie, a murit Dej. A plecat în doliu, prin Suedia. Şi-a cumpărat şi zece mantouri, ca să se consoleze. Eu nu filmasem arestarea, că trebuia să fie şi Lica în cadru. Am hotărât să filmez scena noaptea şi pe urmă s-o filmez şi pe ea, separat. A venit prin mai. Am filmat şi cu ea, în sfârşit am terminat filmul. În septembrie, la ziua lui Mihai Iacob, a venit şi Mihnea Gheorghiu, care era deja şeful Consiliului Cinematografiei. Şi-mi zice: „Mircea, trebuie s-o scoţi pe Lica din film”. I-am răspuns: După ce mi-aţi băgat-o pe gât, mi-a încurcat filmările…N-o scot!“. Dar în sinea mea m-am bucurat. Am scos-o pe Lica Gheorghiu din „Răscoala“ din două tăieturi de foarfecă”.

Filmul a ajuns la Cannes: „Eu am aflat întâmplător de nominalizare. Pe vremea aia se mai aduceau ziare străine la Athénée Palace, cu întârziere de câteva zile. Mă împrietenisem cu domnişoara de la recepţie, care îmi mai dădea câte unul pe sub mână. Şi într-o zi mi-a picat în mână un „Le Monde“, în care exista o rubrică scurtă, „Noutăţi de la Cannes“. Şi scria acolo că a fost selecţionat în competiţia oficială şi filmul românesc „Hiver en flammes“. Ce film o fi ăsta, „Iarna în flăcări“, mi-am zis. M-am dus şi pe la Buftea, era Eugen Mandric director. Şi l-am întrebat şi pe el. La care îmi zice: „E filmul tău, tâmpitule, dar deşteptul ăla de Mihnea i-a schimbat titlul, cică e mai comercial aşa“. Pelicula a obţinut premiul „Première Oeuvre”, deşi nu era primul meu lungmetraj… A fost o întreagă lucrătură acolo. Deşi era marele favorit al juriului prezidat de Sophia Loren, nu se putea să ia „Palme d'Or“ un film românesc, tocmai la o ediţie aniversară a Festivalului, cea cu numărul 20. Dar nici nu se putea să plecăm cu mâna goală. Şi atunci, Mihnea Gheorghiu s-a înţeles cu directorul festivalului, Favre Le Bret, căruia i-a spus că e primul meu film. Eu i-am corectat minciuna la conferinţa de presă, fapt reflectat şi de ziarele străine. El habar n-avea că vorbeam franţuzeşte la fel de bine ca el. M-a prezentat ca fiind un tânăr de 25 de ani, aflat la primul film, eu având de fapt 38. El se autointitulase ministru, ca să-şi dea importanţă. Se înţelesese cu Dan Deşliu, care-i dădea telefon de la un alt hotel, atunci când eram cu toţii la micul dejun. Şi îl chemau să răspundă prin megafonul localului: „Monsieur le ministre Mihnea Gheorghiu est appelé au téléphone“ (n.r. – „Domnul ministru Mihnea Gheorghiu este chemat la telefon“). Traversa sala cu distincţie…”

În „Baltagul” a distribuit-o în rolul Vitoriei Lipan pe Margarita Lozano, partenera lui Clint Eastwood din „Un pumn de dolari“, o mare vedetă: „Filmul trebuia să fie regizat de Lucian Pintilie, care făcuse o distibuţie complet aiuristică. La un moment dat a renunţat, pentru că avea un contract în Franţa. Filmul mi-a fost dat mie. Am scris din nou scenariul, am schiţat şi distribuţia. Brusc, a apărut un important producător italian, Gian Vittorio Baldi, care era interesat de o coproducţie. Nu mai ştiu exact în ce împrejurări s-a ajuns chiar la „Baltagul“. Mi-a spus că trebuie neapărat două vedete din Italia, care să joace rolurile principale. Perfect. M-am dus la Roma şi am început discuţiile. Prima propunere am făcut-o pentru Sophia Loren. I-am zis că a jucat deja o ţărancă, în „La Ciociara“. I-a trimis scenariul, care i-a plăcut Sophiei. A răspuns că regretă însă faptul că nu e disponibilă, fiind însărcinată. Ar fi putut abia peste doi ani, după ce mai creştea copilul, slăbea şi ea din nou. Nu se punea problema. Apoi, Baldi mi-a arătat fel de fel de fotografii, dar am tot strâmbat din nas până am văzut-o pe Margarita. A chemat-o, a acceptat rolul. Excelentă actriţă, disciplinată”.

Cea mai cunoscută dintre operele lui Mircea Mureșan rămâne însă „Toate pânzele sus”, faimosul serial de televiziune: „M-am înţeles cu Geo Saizescu, pe atunci directorul secţiei de cinema din TVR, să ecranizăm romanul lui Radu Tudoran, care şi-a dat acordul, cu condiţia să nu-l pun pe el să scrie scenariul. S-a aprobat rapid şi în TVR, numai că au zis să-l facem pe peliculă alb-negru, de 16 mm. Am încercat să le explic că acest film poate avea un oarecare viitor, dar mi s-a zis: „N-avem alte posibilităţi tehnice“. Şansa a intervenit însă. Şeful Secţiei de Propagandă a Comitetului Central era Cornel Burtică, fost coleg de clasă cu Saizescu în liceu. Aşa că ne-am dus împreună la Burtică. După ce i-am explicat situaţia, a zis atât: „Spuneţi-le celor de la TVR că am spus eu să se facă serialul pe peliculă color de cea mai bună calitate“. Când am ajuns acolo, ăia deja ştiau! Ăsta a fost norocul nostru. Filmul, aşa cum îl ştiţi, rulează şi azi cu un succes fantastic. A fost vândut şi în URSS, în China, în RFG. (...) Goeleta „Speranţa“ a fost confecţionată de arhitectul Marcel Bogos. Dintr-un vechi pescador. Totul era funcţional, aşa cum se vede în film, dar în plus îi pusesem şi un motor de tractor. Am filmat foarte mult pe mare, eram cam iresponsabili. Mergeam încet de tot, cu 10 – 12 km/h, dar trebuia să ieşim în larg, să nu se mai vadă ţărmul. N-aveam însă niciun mijloc de comunicare la bord. Dacă se întâmpla ceva, ne prăpădeam. Aveam un asistent care făcuse şcoala de marină. El conducea şi corabia. Într-o zi, a zis: „Cred că se apropie o furtună“. Am reuşit să ajungem în ultima clipă la adăpost.... Exterioarele le-am filmat în special de pe mineralierul „Bocşa“, care făcea curse regulate în Brazilia, în portul Vitória. Căpitanul Freitag a aranjat astfel traseul încât să traversăm ziua, ca să filmăm Bosforul, să ocolim de aproape Capul Sunion, Malta, Strâmtoarea Gibraltar, Canarele, Atlanticul...La Vitória am coborât, am luat un autobuz până la Rio de Janeiro, ca să filmăm şi acolo. Dar majoritatea porturilor în care acostează „Speranţa“ au fost reconstruite în Portul Tomis, unde nu era nimic pe vremea aia. Dar am mai filmat şi la Sulina, în Delta Dunării, dar şi în Bulgaria, pe râul Ropotamo, şi în peşterile de la Capul Caliacra”.

Probleme serioase cu cenzura au fost la „Ion“, ecranizarea după Liviu Rebreanu: „Nu mi se aprobase filmul, aşa că m-am dus din nou la Cornel Burtică. I-am mulţumit nespus pentru ajutorul pe care mi-l dăduse la „Toate pânzele sus“. Şi m-a întrebat ce film aş vrea să mai fac. Nu prea mai fac nimic, zic eu, pentru că mi-au refuzat scenariul. Aceeaşi poveste: „Du-te şi spune că am zis eu să se facă“. Aşa am intrat în producţie. Filmul l-am făcut aşa cum îl ştiţi. Între timp, şeful Secţiei de Propagandă nu mai era Burtică. Îl numiseră pe unul Ilie Rădulescu. A doua zi după vizionarea finală, sunt chemat la tovarăşa Suzana Gâdea, preşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste. Care plânsese la film, foarte emoţionată. Acolo, tovarăşul Rădulescu îmi înmânează o hârtie cu vreo 90 de puncte: „Aceste probleme trebuie rezolvate“. Mă uit pe foaie. Primul punct zicea aşa: se scot troiţele din capul satului. Zic eu: De ce să le scoatem? Sunt troiţe şi azi în sate. „Da, e adevărat, dar de ce să le arătăm în filme?“, îmi răspunde Rădulescu. Următorul punct: se scoate complet personajul preotului Belciug. Şi tot aşa. Ei, din toate astea eu nu scot absolut nimic, am zis eu. „Vă mai gândiţi“, mi-a răspuns. Şi a plecat. Titus Popovici, scenaristul, era şi el foarte supărat, dar îmi zicea: „Ce să fac, n-am cu cine să vorbesc, nu-i cunosc pe ăştia!“. Abia după opt luni mi-a zis: „Ştii ce? Eu încerc marea cu degetul. Mă duc la Ceauşescu. Dar, dacă el zice nu, atunci e clar“. Nu ştiu cum i-a spus, dar Ceauşescu a cerut să vadă filmul chiar în seara respectivă. A doua zi, stăteam ca pe ghimpi. Îmi dă telefon şi-mi zice: „Pune de băut“. Pe vremea aia, aveam obiceiul să bem Bloody Mary. A venit şi a început să-mi povestească: „La ora 10 fix am intrat pe culoarul care ducea la Cabinetele 1 şi 2 . M-am întâlnit nas în nas cu ea. Mi-a zis: «Vai, vai. Azi-noapte m-ai făcut să nu dorm. Ce vagabond era Ion ăsta!». Şi a plecat. Am intrat la Ceauşescu, care s-a sculat de la birou şi a venit să mă întâmpine: «Aţi făcut un film minunat. N-am ştiut că e aşa lung. N-am dormit aproape deloc. Am un singur regret: Învăţătorul dacă se ocupa mai mult de educaţia lui Ion, poate scăpa cu viaţă!»“. Lui i se părerea o poveste reală! Filmul a ieşit pe piaţă fără mari modificări... Titus a ţinut totuşi să mai adăugăm un cadru. Octavian Cotescu, care-l juca pe învăţător, Zaharia Herdelea, rezemat de un zid, îşi reproşează, undeva la finalul filmului: „Păcat! Ar fi trebuit să avem mai multă grijă de băiatul ăsta“....

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro