Adela Mărculescu este o cunoscută actriță a scenei bucureștene, pe care mulți și-o amintesc și din filme ca „Declaraţie de dragoste” sau „Alo, aterizează străbunica”. Actrița s-a născut pe 21 decembrie 1938 la Aiud și a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică “I.L. Caragiale” București în 1959, clasa profesorului Alexandru Finți. Zaharia Stancu, director al TNB la acea vreme, a angajat-o în 1964 la Teatrul Național din București.

A urmat o carieră pedagogică la I.A.T.C din 1963, la catedra de dans a Verei Proca, apoi la tehnica vorbirii, catedra Sandinei Stan, iar din 1992 este conferențiar la Universitatea “Hyperion”, catedra “Actorie” și “Tehnica vorbirii”. A debutat în 1965 în co-producția româno-franceză “Serbările galante”, un film regizat de René Clair, unde a jucat alături de Jean-Pierre Cassel și Forry Eterle. Au urmat 25 de filme și colaborări cu regizori renumiți precum Mircea Veroiu (“Hyperion”, 1965), Nicolae Corjos (“Alo, aterizează străbunica”, 1981, și “Declarație de dragoste”, 1985), Dinu Cocea (“Iancu Jianu, haiducul”, 1980), Gheorghe Turcu (“Cine iubește și lasă”, 1982) sau Ion Popescu Gopo (“Galax”, 1983).

„Familia mea consanguină… e numai sora mea. O diferenţă de câţiva ani, ea mai mică, eu mai mare, ea «prosticica», eu «artista», ea, primul meu spectator la primele mele spectacole în curtea casei, noi două pe care mama ne-a lăsat una alteia şi ne-am redescoperit. Şi «prosticica» a crescut şi acum câţiva ani în urmă, printre cărţile ei, mi-a dăruit «ADELA»– cartea vieţii mele de o parte şi de cealaltă a cortinei, atât de adevărată, punctând etapele vieţii mele cu cea mai fermecătoare probitate. Frăţeşte. Loial. Natural. Simplu şi spontan. Ea şi prietenul nostru Ion Moldovan mi-au făcut o mare, mare surpriză. Şi ştim amândouă acum să punem la «puşculiţă» cum zic eu, vorbe, amintiri, clipe, peste vorbe, amintiri, clipe, să ni le povestim, să ne bucurăm de toţi cei care, în amintirea noastră, rămân tineri şi frumoşi, pentru că timpul trece, dar ce-i frumos în suflet nu piere. Şi de aia umblăm cu sufletul la purtător.” s-a confesat actrița într-un interviu acordat presei cu ani în urmă.

Într-o confesiune făcută Silviei Kerim pentru Formula As, Adela Mărculescu povestea cu nostalgie despre primele ei „reprezentații”, care s-au desfășurat pe „scena” de acasă: „Era pe la cinci ani. Si mi-am inceput cariera nu ca actrita, ci ca... balerina! Ce-i drept, am fost foarte incurajata, in acest "debut", de parintii mei, niste fiinte exceptionale! Mama - o grecoaica puternica si frumoasa, Eugenia Banos, si tatal meu, Marcu Marculescu, originar din satul Popoveni, de pe langa Craiova. Bunicii mei aveau un fel de mica mosie pe-acolo, cu cai, cu vaci. Mergeam des la ei, impreuna cu sora mea mai mica, Olga. Ne placea la nebunie acolo. Si nu ne suparam ca pe vacute le chema ca pe noi. Chiar asa: vacuta Adela si vacuta Olga... Ne placea sa privim caii cand erau potcoviti, ne placea sa urmarim cum se face painea la test. Cum se scoate vinul de la ghetarie... Sigur, cel mai mult ne placeau plimbarile cu trasura! Ne credeam printese rapite... Mergeam adeseori la Craiova. Dar raiul nostru era la bunici. Bunica Maria era sufletul gospodariei, o olteanca apriga si frumoasa. Ea comanda totul. Bunicul era mai degraba un boem. Becher nevoie mare. Oricum, a fost un tata minunat pentru cei trei baieti ai lui: unul doctor, Marcu, ala a fost tatal meu, unul farmacist, Tache, si ultimul - preot, pe nume Dumitru. Ei bine, in acest mediu plin de viata si de voiosie, eu am inceput sa spun poezii... Basca faptul ca imi inventam povesti - printre care si aceea ca pe mine m-a adus Mos Craciun. Poate din cauza asta, de fiecare Craciun, desi au tot trecut anii, eu mi-am pastrat intacta emotia aceea, foarte speciala, din copilarie. Numai ca, de multa vreme, Mos Craciunul meu este... publicul. Iar darurile lui Mos Craciun sunt aplauzele cu care publicul ma rasplateste dupa fiecare spectacol... Sa stii ca inceputurile mele in teatru s-au produs in plina natura, in curtea casei noastre din Bucuresti, pe timp de vara, desigur... Aveam vreo 5 ani, improvizam un fel de scena, ba chiar si un fel de cortina, imi adunam publicul format din copiii vecinilor, veniti cu parintii lor, alaturi de parintii mei. Inca de-atunci si tot timpul dupa aceea, cel mai aspru critic al meu in materie de... "creatii artistice" a fost si este... sora mea, Olguta. Textele spectacolelor mele erau, ba niste poezioare invatate de pe la bunici, ba niste improvizatii la care - in mod obligatoriu! - publicul meu trebuia sa aplaude... Si cu filmul tot foarte devreme am inceput...

Acolo, in podul casei noastre aflate undeva pe langa strada Turda, intr-o zona plina de gradini mari, romantice, cu pomi care mie mi se pareau uriasi in vremea aceea, se afla un aparat de proiectie la care, cu ajutorul tatei, erau proiectate tot soiul de filmulete. Vor fi fost si filme clasice, cu Charlie Chaplin si cu Stan si Bran... dar ele "contineau" si personaje-cucoane, in general grase si cu rochii lungi si palarii mari. Imbracata cu cate o camasa de noapte a mamei mele, inzorzonata cu cat mai multe margele si purtand pantofii ei cu toc inalt (asa am distrus multe perechi de incaltari superbe!) incercam sa intruchipez acele personaje starnind, desigur, rasetele asistentei... Ce-i drept, Olguta nu radea deloc in astfel de prilejuri. Mai degraba plangea... Nu stiu nici azi de ce”.

Și-a petrecut copilăria la Craiova, la bunici, şi tot aici a debutat pe scenă, în „Vacanţă la Craiova”, un fel de spectacol de revistă. Era mică şi îndrăgostită pe veci de scenă, de actori, de reflectoare, de oamenii din faţa scenei. În copilărie, a jucat un pitic şi un paj în „Înşiră-te Mărgărite” – spectacol care avea să marcheze etapele ei actoriceşti. Au urmat, în anii de liceu două spectacole de balet: „Lacul lebedelor” şi „Macul roşu”.

La facultatea de teatru a ajuns în mod natural: „Tata a cam strambat din nas. Dar mama a fost cucerita de la inceput de ideea de a avea o fiica artista... La Institut am avut profesori unul si unul. Intre ei a fost si marele regizor si actor Alexandru Finti, care mi-a fost profesor de Actorie. Printre colegi - Margareta Pogonat, Dichiseanu, regretatul Cornel Revent. In facultate am mai avut un noroc: regizorul David Esrig, care m-a distribuit intr-un rol formidabil - Zerbinette - din piesa lui Moliere, "Vicleniile lui Scapin". Printre partenerii mei de-atunci i-as aminti pe Leopoldina Balanuta si pe Florin Piersic, ei fiind cei mai cunoscuti. Si ceva mai mari ca mine”.

„Visam să ajung o mare tragediană. Eram convinsă că doar asta mi se potrivea. Priveam cu neîncredere la toţi cei care-mi spuneau, cum a făcut-o şi Liviu Ciulei, că aş fi extraordinară într-un teatru bulervardier, într-o comedie… E greu să faci comedie. Nu numai că trebuie s-o simţi, s-o guşti şi s-o trăieşti tu, dar s-o transmiţi dincolo de rampă, în întunericul sălii unde te ascultă sute de fiinţe neîndurătoare cu falsul. E mai greu. Vorbesc de comedia de bună calitate. În special când viaţa îţi oferă cu predilecţie sarcasm, în cel mai bun caz tragi-comedie de un gust îndoielnic şi multă, foarte multă indiferenţă. Şi indiferenţa este duşmanul numărul unu al unui artist. Mai ales în comedie. Nu cred că cel care e mai trist e şi cel mai bun comic. Nu. Cel mai puţin indiferent. Greu să-ţi fie suflet plin atunci, şi din prea plinul tău să reverşi asupra celui ce ţi stă dinainte.”, mărturisea actrița. A visat și să ajungă balerină. „În ciuda fapxului că bunica – mama tatei – se opunea categoric să devin saltimbancă şi nu ne-a vorbit vreo doi ani, tata oscila, mai ales că mama era trup şi suflet alături de mine.Totuşi, intrată la facultate, impusese un program strict: ora nouă seara în casă, şi, pe cât posibil, mâncată, spălată şi culcată. Sigur, nu se putea. Aşa că mama – frumoasă femeie! – venea la Institut şi mă lua, ca să nu găsim poarta încuiată”, a spus într-un interviu.

„Amoruri în lumea teatrului n-am avut! Prietenii adevărate, puternice… da. Carmen Stănescu şi Damian Crâşmaru – eternul meu partener de succese! S-or fi ţesut poveşti pe lângă? Nu ştiu… dar m-ar amuza. Ne-ar amuza! Pe toţi trei! Iar cu Miron Niculescu m-am măritat după ce am intrat în Teatrul Naţional. De ce s-a destrămat?Simplu… cum se întâmplă toate în viaţă. Simplu…Atât”, a povestit actruița. De altfel, a fost foarte iubită de colegii de breaslă. Radu Beligan spunea despre ea: „Când a păşit pe scena Naţionalului, o fetiţă oacheşă de o frumuseţe clasică, inteligentă şi plină de farmec, în rolul Sorinei din „Înşir’te Mărgărite”, oamenii de teatru au salutat în adolescenta Adela Mărculescu apariţia ingenuei lirice şi dramatice de care teatrul avea atâta nevoie. Cariera artistică s-a desfăşurat armonios şi ascendent din succes în succes. Cu fiecare nou spectacol, sonda tot mai adânc caracterele, îşi diversifica mijloacele de expresie, îşi amplifica şi nuanţa vocea, care avea să facă din ea una din celebrele spunătoare de versuri ale Teatrului românesc.”

Actrița a avut două căsnicii de-a lungul vieții, una cu regizorul Miron Niculescu, poveste care a început după ce aceasta s-a angajat la Teatrul Național din București, iar despre motivul despărțirii nu a dorit să declare foarte multe, punctând doar faptul că s-a întâmplat pur și simplu, așa cum se întâmplă toate în viață. Cea de-a doua căsnicie a fost de data aceasta cu actorul Emerich Schaeffer, cu care a trăit o poveste de dragoste adevărată, despre care ar fi sperat să reziste până la finalul vieții.

“A fost o iubire profundă, cu multă, multă prietenie la mijloc – făcută parcă să reziste. Erau vremurile prea tulburi şi greu de suportat pentru un neamţ născut şi crescut în România, cu fraţi dincolo. Nebunia şi vraja Occidentului l-au cuprins. A plecat. Eu n-aş fi făcut-o pentru nimic în lume. Ce s-a întâmplat acolo nu ştiu. Atâta pot să spun: bolnav fiind, a venit înapoi în ţară. Ne-am văzut, ne-am vorbit, ne-am bucurat şi întristat totodată. Era regretul unei vieţi risipite”, a povestit actriţa.

Emerich Schaffer a fost un actor de film, interpretând personaje de cultură occidentală, central-europeană (ca etnic șvab): „Pădurea spânzuraților' (1964), „Castelul condamnaților' (1970). I-a jucat pe generalul Basta în „Mihai Viteazul' (1971) și pe senatorul legionar Naumescu în „Un comisar acuză' (1974). L-a jucat și pe boierul Leon Pârâianu, în „Osânda' (1976). În 1977, actorul român de etnie germană s-a stabilit în Germania, unde a mai jucat în numeroase filme, timp de peste 20 de ani. 

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro