Aura Urziceanu (născută pe 14 decembrie 1946, la București) este cea mai importantă interpretă de jazz din România, pe care criticul muzical Mihai Berindei a numit-o o „cântăreață autentică de jazz de clasă internațională”. În primii săi ani de activitate a interpretat muzică ușoară, iar mai târziu a abordat și repertoriul de muzică populară românească, însă domeniul ei predilect de manifestare rămâne indubitabil muzica de jazz. Din 1972, a cântat cu orchestra marelui Duke Ellington, cu care a debutat la New York și a întreprins turnee internaționale. ...Dar, cândva, visa să ajungă balerină! 

Aura Urziceanu s-a născut în anul 1946 la București. Părinții ei se numeau Jana și Nelu Urziceanu. La vârsta de cinci ani a început să studieze vioara sub îndrumarea tatălui ei. Mai târziu absolvă clasa de canto de muzică ușoară condusă de profesoara Florica Orăscu la Școala Populară de Artă din București, asemenea multor altor nume de referință din România, precum Dida Drăgan, Angela Similea, Mirabela Dauer, Ioan Luchian Mihalea sau Mihai Constantinescu. Deși părinții ei erau muzicieni, Aura își dorea să devină balerină. A luat zilnic lecții de dans pentru a ajunge la un nivel profesionist, însă visul ei a fost spulberat în urma unui accident. A fost lovită de o bicicletă, gamba de la piciorul stâng având mult de suferit. Atunci, medicul i-a recomandat să renunțe la dans. 

Își face debutul la Radiodifuziunea Română în 1959, cu piesa „Vreau să cânt și eu la televizor”. Câțiva ani mai târziu interpretează la Televiziune compoziția „Soarele e-ndrăgostit de Mamaia”, scrisă de Dinu Șerbănescu pe versurile lui Aurel Felea și prezentată anterior la prima ediție (1963) a Festivalului de Muzică Ușoară de la Mamaia.

În primii ani, tânăra Aura Urziceanu interpretează muzică ușoară în diferite case de cultură. Se face remarcată în cadrul unui concert de interpreți amatori cuprins în programul ediției cu numărul trei (1965) a Festivalului de la Mamaia, unde cântă într-o manieră liberă piesa „La tine mi-e gândul”, semnată de compozitorul Petre Firulescu. În același an, își face prima apariție pe o scenă mare la Sala Palatului din București, unde interpretează două numere dintr-un spectacol de revistă al Teatrului Satiric-Muzical „Constantin Tănase”: „Zâmbiți, vă rog” și „Oglinda dragostei”, ambele compuse de Edmond Deda. Primul recital de jazz al Aurei Urziceanu are loc apoi la Student Club.

Despre debutul ei în adolescență, interpreta povestea într-un interviu: „ Aveam 17 ani cand Jean Ionescu, dirijorul secund al Orchestrei Simfonice Radio, m-a invitat intr-un studio sa ascult imprimarea unei variante orchestrale a unei piese pop americane, careia Mihai Dumbrava ii scrisese un text cu titlul "Vreau sa cant si eu la televizor". Apoi mi-a propus sa inregistrez partea vocala. Piesa a inceput sa se transmita la Radio si a fost ceva nemaiauzit pana atunci la noi. Incurajata, am urmat cursuri de canto la Scoala Populara de Arta, unde doamna Florica Orascu, profesoara de canto clasic, careia ii pastrez o amintire foarte duioasa, mi-a indrumat primii pasi. Ea gasea fenomenala intinderea si impostatia naturala a vocii mele, atat pentru muzica clasica, cat si pentru muzica usoara si jazz, precum si tonalitatile in care faceam schimbarile de impostatie. Am absolvit liceul de Muzica si, in 1969, am participat la Festivalul de la Mamaia unde, desi iesisem pe primul loc in concursul de interpretare, juriul a considerat ca trebuie sa ma multumesc cu premiul doi, acordandu-i premiul intai lui Dan Spataru (cu care am devenit, ulterior, buna prietena). M-am necajit foarte tare si i-am spus mamei ca nu mai vreau sa stau la festivitatea de premiere, ca vreau sa mergem acasa. Dar mama mi-a dat, cu blandetea ei ingereasca, inca o lectie de viata, spunandu-mi ca in fata talentului meu si a dragostei mele pentru muzica nu conteaza foarte mult premiul lor.”.

În primăvara lui 1966, cântăreața este distribuită în spectacolul Jazz–jazz–jazz, prezentat la Teatrul Evreiesc de Stat, alături de pianistul János „Iancsi” Kőrössy, contrabasistul Johnny Răducanu, bateristul Miki Mănăilă și balerinele Miriam Răducanu și Cecilia Hoppe. Se face remarcată în jazz cu o adaptare a Rapsodiei române nr. 1 de George Enescu. Interpreta susține turnee în compania celor mai prestigioase orchestre românești de jazz și de muzică ușoară. În continuare concertează în țară, apoi din nou în Uniunea Sovietică (1968) și înapoi în țară, cu pianistul Horia Ropcea. Urmează concerte împreună cu Edmond Deda la pian, susținute la sala „Dalles” și la Teatrul „Ion Vasilescu” din capitală.  A urmat, la scurt timp, un turneu în Germania, cu formaţia lui Horia Ropcea, unde a fost ascultată de un reprezentant al unei agenţii care a angajat-o cu contract, să cânte jazz cu un trio german. Tot în Germania, după o emisiune televizată, unde a cântat o piesă de jazz, un producător de la CBC i-a oferit un contract pentru televiziune şi un show la radio, pe care artista le-a semnat şi a ajuns în Canada.

În 1972, Aura Urziceanu își face debutul internațional pe scena de la Carnegie Hall (New York) cu formația pianistului și șefului de orchestră american Duke Ellington. Va mai cânta alături de alte nume importante ale muzicii de jazz, precum cântăreața Ella Fitzgerald, pianiștii Bill Evans, Ahmad Jamal și Hank Jones, șeful de orchestră Quincy Jones, trompetiștii Dizzy Gillespie și Thad Jones, saxofonistul Paul Desmond, chitaristul Joe Pass și bateristul Mel Lewis. Efectuează turnee și în Australia, Brazilia, Bulgaria, Franța, Germania, Italia, Japonia, Polonia, Regatul Unit, Statele Unite ale Americii etc. Face parte din juriile unor concursuri internaționale desfășurate la New York și Toronto (Canada).

Ca interpretă de muzică ușoară, Aura Urziceanu însoțește în 1966 o orchestră de muzică ușoară reunind formațiile János Kőrössy și Bebe Prisada într-un turneu sovietic. Cântăreața se bucură de o apreciere deosebită din partea publicului. La cea de a cincea ediție (1969) a Festivalului de la Mamaia, ea primește premiul al doilea pentru interpretare. Doi ani mai târziu, o echipă formată din Aura Urziceanu, Aurelian Andreescu și Mihaela Mihai cucerește Cupa Europei la Festivalul Internațional al Cântecului de la Knokke-Heist (Belgia), iar Urziceanu este numită cântăreața festivalului. Aura Urziceanu colaborează cu ansamblul condus de Richard Oschanitzky, atât pe scenă, cât și în studiourile de înregistrare; împreună realizează și muzică de film. Pe lângă melodiile marilor compozitori români, ea a interpretat țino celebră compoziție proprie - „Dor de viață”.

În 1971, când era însărcinată în patru luni, a fost invitată să reprezinte România la Festivalul Internațional din Belgia. „Toată lumea își primise bagajele de la aeroport, numai eu nu. Era o căldură cumplită, mie mi se umflau picioarele îngrozitor și degetele de la mâini. Nu mă puteam încălța, mă ajuta soțul meu. N-am avut timp să mă duc să-mi cumpăr haine, așa că mi-am sppălat rochița de pe mine, am călcat-o și am purtat-o la deschidere. Seara, la masă, abia ne-au servit. Lângă noi era o vitrină cu toate țările concurente afișate, dar România lipsea. La repetiție se uitau urât la mine, asta până m-am apucat de cântat. România a primit 10 pe linie, fapt nemaiîntâlnit până atunci. Când am ajuns înapoi la hotel, ne așteptau cu masa, pozele noastre erau puse în vitrină, eram câștigătorii”, a povestit Aura Urziceanu, pentru Revista Tango. Cu trei zile înainte de a naște, a urcat din nou pe scenă. „Eram purcel, nu mă mai încăpeau hainele. Mă îngrășasem foarte mult și nu se găseau haine de gravidă atât de mari. Și mi-am cumpărat, la un moment dat, un neglije mare, vaporos, superb, plisat de sus până jos, roșu. Când l-am pus pe mine arăta ca o rochie. Mi-am asortat niște mărgele și cercei la el, așa am cântat”, a explicat marea artistă.

Într-un interviu din 2007 pentru Formulka As, artista explica originea contactului ei cu muzica: „Acesta a fost destinul meu, din clipa in care m-am nascut in casa bunicii mele, careia mama "m-a vandut" imediat, pe fereastra, pe zece bani, ca sa traiesc si sa am noroc. /Sora ei mai mare, NUâa, pierise la vârsta de un an și jumătate/ Asa mi-a fost scris. Pana voi inchide ochii ii voi multumi Celui de sus pentru darurile cu care m-a binecuvantat, si vreau sa cred ca am fost demna de ceea ce mi-a dat. Am mostenit talentul muzical de la ambii bunici, dar si de la parintii mei. Bunicul meu din partea mamei era violonist, iar bunicul din partea tatalui era tot violonist si un profesor-pedagog extraordinar. Tatal meu a fost si el violonist, membru al Orchestrei Simfonice a Radiodifuziunii. Si bunicii, si parintii mei si-au crescut copiii cu multa afectiune, intr-o atmosfera familiala extrem de calda, de echilibrata, de pasnica, dar si foarte serioasa in ceea ce priveste educatia, studiul, cariera. Intr-un asemenea mediu am crescut si eu, si fratele meu, George Urziceanu. Amandoi am facut cariere frumoase in muzica, dar am dus mai departe si atasamentul de familie si bunatatea parintilor si bunicilor nostri. Cei sapte ani de acasa conteaza in ziua de astazi mai mult ca oricand. Respectul pentru cuvantul dat, punctualitatea, onestitatea, seriozitatea sunt lucruri deprinse acasa si care ma recomanda si astazi, intre colegii mei de scena, ori in cercurile de prieteni. Am crescut, deci, intr-o baie de muzica clasica, in casa parinteasca, asa ca am studiat de la cinci ani vioara si eu, si fratele meu. Tata nu-mi dadea voie sa cant muzica usoara in casa. De rusinea lui eram foarte sarguincioasa si studiam vioara, si dimineata, si seara, chiar daca nu am reusit, cu nici un chip, pana la 16 ani, sa fac o pasiune din ea. Dupa o scurta atractie catre balet, mi-am descoperit vocea si am gasit aceeasi usurinta si aceeasi dragoste de a canta cu ea, pe care fratele meu /șeful de orchestră George Urziceanu/ le gasise in vioara. De la varsta de doi ani, el nu adormea fara vioara tatalui meu langa patul sau. Si astazi, el face ce vrea cu vioara, cum si eu, la randul meu, pot sa fac ce vreau cu vocea mea. Acestea sunt niste lucruri despre care nu pot sa spun decat ca ne-au fost scrise, daruite de la Dumnezeu. Am invatat primele piese de muzica usoara ascultand la radio generatia de interpreti a epocii (vorbim de inceputul anilor 60) - Roxana Matei, Aida Moga si Gigi Marga. Imi transcriam piesele in caietele mele de muzica si dupa ce ma plictiseam cantandu-le, incepeam sa improvizez, plecand de la liniile lor melodice, adaugand sunete onomatopeice textului original, fiind atenta in acelasi timp la combinatia intre melodie si versuri. Fara sa stiu, ceea ce faceam eu era chiar jazz, si nu doar o joaca de-a mea. Mi se parea ca suna foarte natural, era ceva ce venea din interiorul meu si nu ma oboseam sa-mi explic de unde-mi venea aceasta inspiratie, o faceam doar de dragul de a canta cat mai mult. Dar nu era nimic intamplator, pentru ca eu am avut din nastere auz armonic. Si mi-am perfectionat abilitatea aceasta studiind vioara si mergand saptamanal, joia, cu tata, cand sustinea concertele orchestrei simfonice de la Sala Radio; sau ascultand discuri cu inregistrari de muzica clasica - Ceaikovski, Brahms, Beethoven -, pe care tata le primea de la prieteni din strainatate. Iar studiul muzicii clasice m-a ajutat extraordinar de mult, pentru ca mi-a creat o baza pentru lansarea si dezvoltarea mea ulterioara ca artist, dandu-mi discernamant si siguranta ca sunt pe drumul cel bun”.

Aura Urziceanu, care s-a stabilit finalmente în Canada, și-a cunoscut partenerul de viață, cu care are un fiu, chiar pe scenă: „In 1971, cantam cu Orchestra de Jazz din Toronto si, de la prima repetitie, am sesizat ca bateristul, fara sa-l vad, in spatele meu fiind, bate un ritm formidabil. I-am spus: "Multumesc! Daca as fi cantat la tobe, as fi vrut sa cant ca tine!". El a venit la mine dupa repetitie si, desi alti baieti din formatie imi faceau curte, iar eu le respingeam avansurile, mi-a spus, cu spiritul diplomatic pe care aveam sa i-l cunosc ulterior: "Eu am cantat cu Duke Ellington, cu Ella Fitzgerald, dar n-am auzit pe nimeni cantand ca tine. Esti fenomenala!". "Da? Dar tu cine esti?", l-am intrebat eu. "Sunt bateristul pe care l-ai complimentat in timpul repetitiei", mi-a raspuns. "Si cred ca esti si o persoana cu un caracter deosebit, tot astfel precum canti!" I-am povestit de tara mea, iar el s-a oferit sa-mi arate orasul sau, Toronto. Plimbarea s-a terminat in afara orasului, unde a tinut sa-mi arate padurea si sa culegem ciuperci, lucru pe care eu nu-l facusem in viata mea. Mi s-a parut un barbat cu totul fermecator, un gentleman desavarsit, langa el m-am simtit din prima clipa in siguranta. Are o blandete si o rabdare infinite, e generos, nu vorbeste niciodata pe nimeni de rau si, lucru deloc lipsit de importanta, e un mare iubitor de natura. Prietenia noastra s-a transformat intr-o foarte frumoasa poveste de dragoste. Mi se parea ca-l stiu de cand lumea, incat cererea lui in casatorie a venit foarte firesc si nici nu mi-as fi imaginat sa ma marit cu altcineva. Am inceput sa cant cu trio-ul lui de jazz si, din prima clipa, ne-am simtit minunat pe scena, intr-o simbioza perfecta, raspunzand unul altuia la toate frazele muzicale, intr-o compatibilitate absoluta. El e si un compozitor si un orchestrator exceptional. In 1972, am inceput sa lucrez cu Duke Ellington ca solista a orchestrei lui, si Ron a venit cu mine. E foarte iubit si respectat de toti, lucru destul de rar in breasla. De asemenea, si el, ca si mine, si-a iubit si si-a onorat intotdeauna familia. Cand l-am cunoscut eu, Ron era deja foarte bogat, dar si eu castigam foarte bine, si nici in Romania nu avusesem vreodata grija zilei de maine. In 1971, gravida fiind cu fiul meu, am reprezentat Romania la Festivalul International din Belgia, de la Knokke, unde am luat trofeul festivalului. Mamei nu i se daduse pana atunci viza pentru America, dar a venit in Belgia ca sa ne intalnim si cand l-a vazut pe Ron langa mine, a spus: "Chiar daca nu vedeam electricitatea dintre voi, daca tu ti l-ai ales, atunci inseamna ca el e omul potrivit pentru tine!". Iar cand s-a nascut fiul meu, Elia Christopher, primul lucru pe care l-a spus Ron a fost: "Scrie pe hartie cuvintele romanesti, ca sa alerg la posta si sa-i trimit telegrama mamei tale!"...

Fiul ei, Elia Christopher, s-a născut pe 28 octombrie 1971. „Știam că este băiat. Mi l-am dorit mai mult decât orice pe lume. Dar din ’72 am început să lucrez cu contract și program strict, n-am mai avut când să fac alți copii. Un an am stat cu copilul, apoi l-am dus în România, la mama”, a spus Aura Urziceanu. Însă copilul pe care și l-a dorit atât de mult s-a născut cu o problemă cardiacă. „Doctorii au zis să-l întreținem cu niște picături și, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu-l vom opera decât pe la 7 ani. Când am avut o fereastră, l-am luat înapoi în Canada, la control. Îi crescuse tensiunea mult și nu-i mai scădea și doctorii mi-au spus că trebuie operat neapărat. Elia avea 2 ani și jumătate. Asta se întâmpla după moartea lui Duke Ellington. Timp de 9 luni, Quincy Jones a încercat să dea de mine, ca să-mi propună o colaborare. După două săptămâni de la operație, eu trebuia să încep turneul cu Quincy Jones, în SUA și Japonia. Stăteam cu copilul în spital, luam avionul, ajungeam în orașul în care trebuia să cânt, cântam și apoi fuga îanpoi la avion, ca să ajung iar la spital. Și am ținut-o așa zilnic, o lună și jumătate. Cum puteam să rezist să nu mă duc să-mi văd copilul?”, a explicat Aura Urziceanu.

Aura Urziceanu s-a stabilit în Toronto, în anul 2010. În 2015, soțul ei, Ron Rully, a pierit. Avea 85 de ani. Între timp, Elia s-a mutat în Londra, unde și-a creat o carieră ca producător de muzică electronică, fiind, de asemenea, și un cântăreț apreciat. Potrivit Wowbiz, relațiile dintre Aura Urziceanu și singurul ei fiu s-au răcit în asemene măsură încât, la un moment dat, ajunseseră să nu își mai vorbească. Însă cei doi au reușit să își rezolve neînțelegerile și chiar au înregistrat împreună o piesă intitulată „Vom fi împreună din nou”. Piesa a fost înregistrată în studioul lui Elia Rully, pe care acesta îl deține în Londra.

În anul 2014, artista a transmis o scrisoare deschisă pe blogul ei, în care explica care au fost motivele pentru care a părăsit definitiv România și a renunțat la cetățenia română. Cântăreața a precizat că a fost deranjată de anumite zvonuri potrivit cărora artista ar fi fost de o anumită origine minoritară. „Păcat că în toți acești mulți, mulți ani petrecuți aici la superlativ, nu mi-am pierdut din simțământul de român. Mi-ar fi prins atât de bine și m-ar fi scutit de dezamăgirea, ruptul sufletului, nervii și îmbolnăvirea sufletească pe care am suferit-o și cu care am plecat din România”...

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro