Într-una din zilele trecute m-a sunat doamna Tamara Stoian, mama lui Nicolae Covaci, spunându-mi că ar dori să-mi arate ceva care, poate, m-ar interesa. Este vorba, spunea dânsa, despre una din sutele de scrisori pe care Nicu le primea pe când se afla încă în ţară de la admiratorii formaţiei Phoenix. „Mi-a plăcut, e ceva cu totul deosebit. Am păstrat-o, deoarece mi-a mers direct la inimă. Vreau s-o citeşti neapărat”. Doamna Tamara locuieşte „departe de lumea dezlănţuită”, pe o stradă patriarhală din vechiul cartier Iosefin.

Strada Vasile Lupu e o adevărată oază de linişte. Din piaţa 700 iau „unu roşu” şi peste puţină vreme ajung în zona străzii Crizantemelor. E o zi caldă, însorită, n-ai crede că suntem în februarie. Iată-mă la „bojdeuca lui Creangă”, cum şi-a botezat căsuţa doamna Tamara. În pofida anilor care s-au scurs de când n-am mai văzut-o, nu-mi apare deloc schimbată.

Vorbim despre toate, inclusiv despre Basarabia, de unde amândoi ne tragem. Apoi, fireşte, discuţia se poartă în jurul „fiului rătăcitor”. Răsfoim albume, fotografii păstrate cu grija mamei iubitoare în nişte casete. „Vezi, îmi arată ea o poză, Nicu poartă aici un costum pe care l-am cusut ca să-l aibă pe scena Festivalului de la Sopot – Polonia. Am lucrat la el toată noaptea, să-l termin. Autobuzul era pe plecate şi eu încă mai lucram”. Mă gândeam că, într-un fel, doamna Tamara, după cum vedeţi, are partea ei de merit în naşterea unui mit. Ascult cu interes amintirile unei mame care şi-a crescut singură copilul, cu preţul multor nopţi albe, trudite la maşina de cusut. „V-aţi sculat aşa devreme, doamnă Tamara, mă întrebau în zori vecinii. Ei nu ştiau că eu nici nu m-am culcat”.

Doamna Tamara, care a jucat şi teatru în anii tinereţii, vorbeşte şi recită franţuzeşte ca la Sorbona. Este sora regretatului actor Gheorghe Stoian. Aflu abia cu acest prilej că Nicu a debutat pe scenă pe când avea patru ani. Evident, nu cu muzică rock.

„Bojdeuca” doamnei Tamara e un veritabil muzeu cu exponate despre care, poate, cu altă ocazie, voi mai scrie. Acum vreau să citiţi şi dumneavoastră rândurile dactilografiate îngrijit de Traian Pîrvulescu din Slatina. Menţionez că nu am omis nimic din această pagină care m-a emoţionat profund.

Petru UMANSCHI

Îţi dedic tabela (scrisă de mine) purtând titlul:
„Minunata pasăre Phoenix”

Pe vremea când florile miroseau a sâni de fete tinere, o pasăre Phoenix cânta de mama focului suită în părul unui Făt frumos made in Timişoara. Mă uitam la ea şi mă minunam… Pe corpul ei stătea scrisă Lozinca: Eu cânt pentru ca oamenii să trăiască fericiţi şi în pace.
Pasărea Phoenix nu poate fi închisă într-o cuşcă cu zăbrele de aur.
Pasărea Phoenix nu este un canar pus să cânte la comandă.
Pasărea Phoenix nu e un nebun cu ochii închişi.
Pasărea Phoenix nu fuge când e supărată să se ascundă în nori.
Ea, pasărea minunată (şi minune) cântă pentru sufletul soarelui.
Phoenix a luat naştere prin unirea mai multor inimi cântătoare.
Pasărea Phoenix înseamnă lumina soarelui şi adevărul luminii.
Pasărea Phoenix primeşte căldura din ochii celor ce o iubesc.
Pasărea Phoenix nu cântă pentru bani; asta o fac doar papagalii.
Pasărea Phoenix este un miracol care nu putea să apară decât aici, acum.
Doar în România cântul ei ne poate face nemuritori.
Phoenix nu cântă muzică modernă.
Ea interpretează cântece vechi de 2 000 de ani.
În fiecare din noi zace (adormită) o Pasăre Phoenix…
În numele stelelor şi al ierbii şi al răsăritului de lună şi al curcubeului.
Phoenix trebuie să existe, să cânte pentru ca noi să credem în nemoartea culorii şi a mirosului de trandafir.
Pentru ca noi să credem în poezia lacrimilor adânci.
Pentru ca noi să fim noi. Acum şi mereu.
Phoenix este o pasăre măiastră (fostă fiică de împărat vrăjită) care s-a dat jos din pat şi s-a urcat în mintea mea.
Phoenix e o fată (de culoarea zăpezii) ce a murit în noaptea nunţii otrăvită cu o dulce melodie.
Phoenix e somnul copiilor mici şi trupul neatins de vorba „ruşine” a oamenilor mari.
Phoenix este o veşnică acumulare de sentimente vorbite.
Phoenix este „sărbătoarea naţională a poftei mele de viaţă”.
Phoenix este calmul apelor albastre.
Phoenix e visul meu preferat şi amintirea mea cea mai dragă.
Phoenix e o imensă poartă deschisă spre oameni.
Phoenix este un munte pe care urci (şi urci) fără să ajungi în vârf niciodată.
Phoenix e un drum fără sfârşit.Phoenix e un zâmbet adresat tinerilor de ieri şi de azi.
Phoenix nu sunt nişte sfinţi, ci nişte oameni cu nume de oameni.
Phoenix e o lungă melodie inventată de poporul român şi pe care acesta o cântă tare, ori de câte ori i se face dor de NEGRU VODĂ.
Cel mai mare prieten al formaţiei Phoenix,

Traian Pîrvulescu, Slatina, Olt, 1976

Fragment din cartea
NICOLAE COVACI, INTERVIURI (1971 - 2016)
Ediție îngrijită de Alexandru Daneș

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro