“Eram îngrijorată”, îmi spunea ea, “îmi era frică să nu ți se fi întâmplat ceva; când suntem amândoi n-am grijă, atunci putem muri împreună”. (Zenobia, Gelu Naum)

Uneori, se afunda în propria ei minte, înecându-se, sufocându-se. O apă neagră şi densă ca nişte nisipuri mişcătoare. Se zbătea cu o plăcere aproape sadică de a nu atinge suprafaţa şi a ieşi iarăşi în lumea de la exterior. În mâlul acela tulbure îşi zvârcolea uneori existenţa, pierdută în uitarea de sine. Nu ştia ce simţea în acele momente sau dacă mai simţea, nici ce gândea sau dacă mai gândea. Era ca un vid şi totuşi ca un preaplin de lucruri şi stări nenumite, o groapă a Marianelor care o înghiţea într-un abis fără fund. Nu-i cunoscuse niciodată malurile, era doar o cădere, veşnică şi dezgolită de orice liman. Negru în jur şi negru în sine. Numai negrul o înconjura, un lichid greu, fierbinte, ce i se prelingea peste ochi, peste faţă, peste trup, până când o acoperea cu totul şi o înghiţea din nou și din nou, flămând după atâta nefiinţă în care zăcuse.

Şi-n mijlocul acestui negru era tăcere sau, dimpotrivă, atâta zgomot alb, încât trecea drept tăcere. Zumzetul unui televizor stricat pe fundal care te bruiază necontenit, până când te face să te obişnuieşti cu el şi nu-l mai iei în seamă. Uneori, găsea puterea să se ridice şi să oprească televizorul, iar atunci liniştea ce se aşternea în jur părea de-a dreptul o imaculată binecuvântare. Alteori, rămânea cu privirea pierdută în gol, lăsându-l s-o acompanieze în muţenia ei interioară.

Auzea bărbaţi şi femei trecând pe stradă şi salutându-se veseli, bucuroşi de soarele care le încălzea lumina ochilor, fericiţi de iarba care creştea în jur a verde. Ea era departe de ei, cufudată în mlaştina negrului şi nu vedea soarele lor, nici iarbă ce le alinta tălpile cu a ei culoare.

O lume tehnicolor vs. o lume în negru.

Apoi se simțea cuprinsă de rău. Ca niște gheare care o ingerau, inima îi era străpunsă de invidie și gelozie, o pâclă groasă îi cădea pe ochi și-o împiedica să mai vadă, iar niște șoapte funebre începeau să-i picure în urechi idei teribile ca niște incantații ritualice și grotești. Dansul acelor idei macabre începea și el, iar goana nebună în care era asmuțită îi anula orice fărâmă din vechea ei identitate. Nu-și mai recunoștea nici consistența trupului, nu-și mai auzea nici glasul minții, rămânea doar o umbră, o imponderabilitate ternă cu o rămășiță de conștiință, ca într-o stare de semi-trezie.

Aici, în adâncurile mocirlei, trecutul era precum suprafaţa tulburată a unui ochi de apă, iar viitorul încă nu exista. Nici măcar în idee. Prezentul devenea şi el un ghem amorf de senzaţii şi gânduri care parcă nici nu-i mai aparţineau. Ducea în spate cufărul plin de ele şi nici măcar nu-l mai recunoştea, nu mai putea să spună când şi cum se căpătase cu el. Din ceata minţii ieşeau numai materii vagi, corpusculi ce-şi pierduseră receptorii.

            – Dacă mori tu, vreau să mor şi eu.

Îşi repetă întruna această frază, incapabilă de a o mai distinge de real sau nu.

            – Iartă-mă pentru când îți greșesc. Uit că tu nu ești eu. Uneori suntem același, alteori suntem separați.

Se simțea copleșită de o vină fără margini, pentru ce făcuse și pentru ce nu făcuse, pentru ce era și pentru ce nu era. Iar vina asta era când individuală și când colectivă, parcă a ei și parcă străină.

            – Trecutul e atât de nedesluşit. Te-am căutat întruna, cu disperare, iar tu erai atât de aproape… şi nu înţeleg cum de nu ne-am găsit mai devreme. Nu trebuia, probabil, nu eram pregătiți…

Și iar:

            – Viitorul nu există fără tine. Dacă mori tu, vreau să mor şi eu…

Aiura, delira, vorbea fără noimă. Şi totuşi, nu minţea.

De fiecare dată când se trezea din mlaştina neagră, simţea pe corp acele cuvinte, ca înfierate pe pielea ei. Atunci credea din nou în viitor, iar viitorul îi părea luminos şi veridic. Palpabil. Accesibil. Dar aşa cum văd unii lumina de la capătul tunelului, tunelul ei era din lumini la capătul căruia vedea întuneric. Un punct mic, dar negru, extrem de negru, care-i întrerupea mereu șuvoiul de lumină.

Şi ştia că, atunci când avea să ajungă dinaintea acelui punct, viaţa ei pe acest pământ ar fi luat într-adevăr sfârşit.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro