Cornel Constantiniu a ajuns actor din întâmplare: „Intalnirea mea cu teatrul a fost o intamplare fericita, n-a fost nimic premeditat. Aveam 11 ani, tata tocmai murise, brusc, de congestie cerebrala, lasand in familia mea foarte multa suferinta. Eram la bunica, si ea a vazut intamplator, in ziarul "Informatia Bucurestiului", un anunt in care se cauta perechi de gemeni pentru a juca in piesa "Print si cersetor", dupa Mark Twain, care urma sa fie pusa in scena la Teatrul Tineretului din Bucuresti. Am fost la preselectie si, din zecile de perechi de gemeni care erau acolo, ne-au ales pe noi. Mircea era printul, eu eram cersetorul. Aproape doi ani de zile am jucat cu casa inchisa. Am avut un succes fulminant. Veneau autocare cu copii din toata tara sa ne vada. Am castigat si bani, cu care am tinut casa, caci dupa moartea tatei, toate erau in deriva. Din primii bani castigati ne-am cumparat amandoi biciclete. Eram atat de fericit, ca am dormit cu ea in pat. Apoi mi-am vazut mai departe de viata. Teatrul n-a fost o pasiune pentru mine. In clasa a IX-a, cand am dat la liceu, m-am separat de Mircea. El a trecut la clasa de arta, eu am ramas la clasa teoretica. Iar cand a venit vremea facultatii, el a dat tot la Arte, a intrat primul la sculptura. Iar eu am incercat sa dau la mai multe facultati, ma speria gandul ca trebuie sa plec in armata. Am cazut la toate si, pana la urma, tot bunica Maia a gasit in ziar un anunt pentru Institutul de Teatru din Bucuresti, unde am intrat din prima, la clasa maestrului Fintesteanu. A fost o intamplare”, recunoștea artistul într-un interviu din 2009.
Actorul-cântăreț făcea atunci și alte dezvăluiri, despre femeia iubită: „Cred ca toate intamplarile au un inteles ascuns. Altfel cum s-ar explica faptul ca Domnita, sotia mea, a abandonat, chiar atunci, doi ani de Drept, pentru a face teatru, iar eu am cazut la mai multe facultati, ca sa intru la teatru, fara sa fiu un pasionat? Am simpatizat-o de cand am vazut-o si m-am asezat strategic in spatele ei, unde puteam lejer sa trag un pui de somn, dar la o adica, aveam si o perspectiva grozava asupra notitelor ei. Auzisem ca venea de la Drept, ca era dintr-o familie de intelectuali si ca "le are", deci, cu cititul. Mai mult eu o placeam, decat ea pe mine, dar nu ma deranja, fiindca si-asa ea avea ceva foarte misterios, in felul in care se purta cu cei din jur. Eram o fire rabdatoare si ma gandeam ca o sa avem, oricum, toata viata pentru a ne cunoaste. Asa ca am aplicat metoda picaturii chinezesti, soptindu-i regulat la ureche ca tot am s-o iau de nevasta intr-o zi. Nici n-a durat mult. La sfarsitul anului intai, eram deja casatoriti, fara surle si trambite. Si uite ca suntem inca impreuna, in ciuda rauvoitorilor de atunci, caci casatoria nu era prea bine vazuta in breasla noastra. Familiile au aflat de-abia dupa. M-am hotarat sa-l anunt pe Mircea primul. In copilarie ne promiseseram sa ne casatorim deodata si sa facem un singur chef mare si lat, iar noi sa coboram cu miresele noastre din doua trasuri albe, trase de patru perechi de cai albi. N-a fost asa. Mircea m-a luat in primire: „Pai bine, mai, animalule, n-a fost vorba c-o facem impreuna?"...
În anul 1970, Cornel Constantiniu își face debutul în cadrul concursului «Steaua fără nume» fiind primul câștigător al trofeului. În paralel, este angajat ca actor la Teatrul Național «Vasile Alecsandri» din Iași. Din anul 1972 face parte din trupa Teatrului Muzical «Ion Vasilescu» din București. În 1982, devine solist al secției de estradă din Ansamblul «Rapsodia Română». Având de ales între muzică și teatru, finalmente a decis în favoarea concertelor: „In 1968, s-a facut preselectie pentru prima editie a concursului "Steaua fara nume". Eram inca student la teatru, dar am decis sa particip. Sotia mea a ramas uimita. De cand eram casatoriti, nu ma auzise niciodata cantand. Adevarul e ca nici eu nu-mi amintesc cand cantam. Probabil in baie. Cert e ca am fost castigatorul primei editii a concursului, spre disperarea maestrului Fintesteanu, care a prevazut ca asta ma va pierde pentru actorie. Trei ani mai tarziu, am participat la Festivalul de la Mamaia, unde am luat marele premiu cu melodia "N-ati vazut o fata?". Si asa a inceput totul. Televiziunea, radioul, impresarii au inceput sa ma ia in primire. Am absolvit si am fost repartizat actor la Nationalul iesean, impreuna cu Domnita, dar n-am profesat decat trei ani. M-am intors la Bucuresti, fiindca nu aveam incotro. Am un mare regret ca nu am dus teatrul pana la capat. Dar nu aveam cum, zi si noapte cantam. Le-as fi facut prost pe amandoua, cu siguranta”...
Tot în 1970, obține premiul I la Festivalul Național de Muzică Ușoară Mamaia, secțiunea interpretare, cu melodia «N-ați văzut o fată?» de Alexandru Mandy, care a devenit, poate, cel mai cunoscut șlagăr al său. Obține distincții importante la festivaluri precum: «Orfeul de aur», din Bulgaria, la cel de la Sopot – din Polonia, ori «Lira de aur» - de la Bratislava. Efectuează numeroase turnee în țară și în străinătate cu colectivele teatrelor din care a făcut parte. Înregistrează pentru radio, TV și Electrecord piese din repertoriul lui Joe Dassin.
Din nefericire, în plină carieră, Cornel Constantiniu a fost afectat de boala Parkinson, diagnosticul fiind pus în 2005. În urma unei operații pe creier efectuate în același an solistul a putut să-și exercite funcțiile locomotorii și verbale. Apoi, faimosul solist se va întoarce la Viena pentru un control amănunțit și pentru schimbarea bateriilor dispozitivului care-i face viața mai ușoară.
În 2009, a mai primit o lovitură: „Nu mai fac nimic. Sunt foarte daramat. Acum aproape doua luni, a murit fratele meu geaman, Mircea. S-a stins dupa o maladie care a aparut peste noapte si a evoluat galopant, in cinci luni de zile. Un frate geaman inseamna o legatura foarte speciala de iubire, pe care nu o poti explica. Noi eram capabili sa vorbim si fara cuvinte. Am ramas golit sufleteste de cand s-a dus. Era fiinta pe care o iubeam cel mai mult pe lume, omul de care ma simteam cel mai apropiat, in ciuda faptului ca locuia departe, in Africa de Sud, unde fugise de regimul comunist. Nu stiu, dar plecarea lui din tara mi-a marcat in mod hotarat viata”, mărturisea amărât artistul într-un interviu luat de Dia Radu pentru revista Formula AS.
Legătura între cei doi gemeni a fost una cu totul specială: „Toata viata mea, el a fost pentru mine sursa de energie. Mi-a dat curaj, cand nu mai aveam nici o speranta. La prima operatie pe care am avut-o, in 1999, la Cape Town, Mircea m-a tinut in brate tot timpul interventiei. Iar acum 4 ani, la operatia de la Viena, m-a dus pe brate ca pe un sugar, fiindca nu mai puteam nici macar umbla. El ma ordona, ma organiza, imi insufla energie. Acum, la final, s-a dovedit a fi invers. Cat am stat la el, timp de 3 saptamani, in ciuda metastazelor, s-a simtit bine, a mai putut sa se bucure cat de cat de viata. Cum am plecat, a inceput sa se stinga. Si exact la o luna, pe 6 mai, a murit. Eu sunt convins ca s-a imbolnavit de suferinta si necaz pentru boala mea. Nu suporta sa ma vada in halul asta. De cand a murit, drumul ce-l mai am de parcurs mi se pare teribil de greu. Durerea e aici, in piept. Nu pot trece peste ea. (Incepe sa planga.) Mai ales ca era un om atat de bun. A fost foarte bun cu mine, toata viata lui. Era omul alaturi de care ma simteam cel mai iubit”.
Fratele lui, Mircea, a avut o poveste incredibilă: „Mircea a fugit, fiindca Securitatea ii dadea tarcoale, voia sa-l racoleze ca informator. El era un student stralucit, terminase Artele plastice. Si-a dat seama ca refuzul ii va anihila toate sansele de a mai avea o cariera in Romania. A fugit in Italia, si o intamplare l-a aruncat tocmai in Africa de Sud. Dupa fuga lui, eu, care eram in plina voga artistica, am avut interdictie de a iesi in Occident. Abia dupa 8 ani, un om extraordinar a girat pentru mine si am plecat, alaturi de Corina Chiriac si Sile Dinicu, la Lisabona. Eu aveam un singur gand: sa-mi vad fratele. L-am sunat cum am ajuns in camera de hotel si i-am spus unde sunt, iar el mi-a promis ca in maximum doua zile ajunge la Lisabona. Am avut o noapte extrem de agitata, la gandul ca am sa-l vad, in sfarsit. Am adormit greu. La 8 dimineata, m-am trezit cu batai disperate in usa. M-am dus buimac si mi s-au taiat picioarele cand am vazut ca era Mircea. Venise deja. Ne-am imbratisat cateva minute la rand. Apoi, alte cateva minute, ne-am uitat unul la altul, mangaindu-ne din privire, fara sa putem vorbi. Dupa ce ne-am dezmeticit, eram asa bucurosi, ca am decis sa-i facem o farsa maestrului Sile Dinicu. L-am sunat si l-am chemat in camera, sa bem cafeaua impreuna. In locul meu l-am lasat pe Mircea, iar eu m-am ascuns in baie. Au vorbit putin, ca era dimineata, si inca nu erau chiar treji. Mircea facea curat intr-un geamantan si maestrul Sile se cufundase intr-un fotoliu, cand m-am hotarat sa apar si eu din baie. Cand m-a vazut, i s-au facut ochii cat cepele si a inceput sa-si faca cruci cu ambele maini...”.
Cornel Constantiniu nu a rămas, totuși, în Occident: „Atunci nu puteam. Cineva girase pentru mine. Dar in '80, am primit o viza de Africa de Sud si am plecat pentru trei luni la Mircea. N-am putut sa raman, din mai multe motive. In primul rand, nu ma puteam dezlipi de familie. Aveam in tara mama, sotia, si se nascuse deja primul nostru baiat. Africanii mi-au spus clar ca ei nu au relatii cu statul comunist al lui Ceausescu, deci nu mi-ar fi putut asigura reintregirea familiei. Africa de Sud se speria de legaturile comuniste. Pe mine ma priveau cu suspiciune, ca vin dintr-o tara comunista, ca si cand eu insumi as fi fost comunist sau spion. Notiunea de refugiat politic nu exista la ei. Sa raman ar fi insemnat sa abandonez totul in tara. Si apoi, mai era si anonimatul, care doare ingrozitor. Nu-l puteam suporta. Era o lovitura prea grea data orgoliului meu. Am avut cateva zile in care imi venea sa mor de ciuda si de frustrare. Eram un nimeni. De unde in Romania castigasem enorm si eram cineva, m-am trezit ca stau la mana fratelui meu, care-mi dadea in fiecare zi bani, ca sa-mi iau ce-mi trebuie. Asta mi s-a parut ingrozitor de umilitor. Asa ca, atunci cand s-au implinit cele trei luni de zile, mi-am amintit de un vechi cantec romanesc: "Hai acasa, puisor". Mircea mi-a zis: "Cornelus, faci cum vrei!". Si-a dat seama ce responsabilitate si-ar asuma tinandu-ma acolo. Culmea e ca in timp ce stateam la Durban, unde avea casa Mircea, s-a dat un anunt ca la Johannesburg se face preselectie de cantareti din toate colturile lumii, pentru un musical caruia i se alocase o suma enorma. Am mers cu Mircea si am dat proba. La o luna dupa ce m-am intors in Romania, m-a sunat Mircica: "Prostule! De ce-ai plecat? Ai castigat concursul!". Oricum, politic era cam acelasi lucru. Tot ar fi insemnat sa-mi abandonez familia”.
În amurg, nostalgiile îl năpădesc cutremurător: „Mi-e tot mai dor de copilarie, de perioada aceea minunata care m-a definit ca om. Sunt nascut in Bucuresti, dar de la 4 la 7 ani am trait la Botosani. Bucurestiul era atins si de criza financiara de dupa razboi, si de o cumplita epidemie de poliomielita, asa ca mama ne-a luat si s-a mutat cu noi la bunici. Aceea a ramas perioada cea mai frumoasa din viata mea. Mi-e tare dor de zapezile alea fantastice, mai mari decat oamenii si, mai ales, de mirosul rufelor inghetate de pe sfoara”, după cum mărturisea în interviul acordat Diei Radu. Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro