Frumoasa actriță Ioana Pavelescu, devenită cunoscută după rolul antologic din filmul „Osânda” al lui Sergiu Nicolaescu, are o biografie extrem de interesantă. Este fiica altei actrițe, Corina Constantinescu, și mama Mariei Marinescu (rezultată din relația cu celebrul medic Bogdan Marinescu). Născută la București, a locuit mai bine de două decenii la New York, împreună cu diplomatul Mihai Bujor Sion, copilul de suflet al lui Ion Iliescu.

Mama ei, Corina Constantinescu, s-a născut în 1919, la Nisporeni, în Basarabia. Corina a urmat studii de actorie la Conservatorul din București, la clasa profesoarei Maria Filotti, fiind colegă de generație cu Raluca Zamfirescu, Irina Răchițeanu și Eugenia Bădulescu. A fost actriță la Teatrul Mic din București. Corina a fost căsătorită cu medicul Mihai Pavelescu, tatăl Ioana Pavelescu. A fost bună prietenă cu Petre Țuțea, Liviu Ciulei, Clody Berthola și Jenny Acterian. Era sora violonistului Mihai Constantinescu și cumnata pictorului Paul Gherasim. Ultimul rol în film l-a jucat în 2006, în „Daria, iubirea mea”, la vârsta de 87 de ani!

Ioana Pavelescu devenea cunoscută în 1976, odată cu "Osânda", de Sergiu Nicolaescu - în acel portret tulburător al Ruxandrei, iubita pe cât de tânără, pe atât de puternică, a eroului tragic Manolache Preda (Pleșa, în romanul lui Victor Ion Popa), interpretat magistral de neuitatul Amza Pellea. Ioana Pavelescu impresiona practic în fiecare secvență, atât în momentele de lirism amar, prea puțin romantic, cu uriașul ei partener, cât și prin delicatețea fermă cu care respingea avansurile repulsivului jandarm Ion (alt mare dispărut: Gheorghe Dinică) - dar mai ales în secvența doborâtorului calvar al drumului peste munți (prefigurare a Golgotei pe care urma s-o urce în final însuși Amza). Puțini, însă, știu că cea mai grea încercare a tinerei actrițe pe platourile acelui film a fost secvența nașterii premature în biserică - unde Sergiu Nicolaescu, cu propensiunea lui spre naturalism, a cerut să nu se folosească o piesă de recuzită; fără să cedeze în fața ororii firești, actrița a sublimat într-un mod inegalabil situația, îmbogățind cu o dimensiune greu de descris și definit tragedia mamei care se întoarce la Dumnezeu împreună cu pruncul ce i-a pierit încă din pântec.

Deși acela a fost rolul care a relevat-o publicului și totodată a și consacrat-o, Ioana Pavelescu, născută la 28 iulie 1955, în București, debutase de fapt la vârsta de paisprezece ani, în "Pantoful Cenușăresei" (1969), ultimul film al lui Jean Georgescu - din păcate, prea puțin semnificativ, cel puțin în comparație cu titlurile care-l făcuseră pe clasicul său autor, pe bună dreptate, celebru. După cel "de-al doilea debut" (dacă ne e îngăduită o asemenea jonglerie lexicală) din 1976, Ioana a avut șansa încă unui rol de conținut și complexitate interpetativă, cu Doina din "Rătăcire" (1978, Alexandru Tatos), construind sensibil și cu profund dramatism tribulațiile unei tinere românce care nu se poate adapta în noua ei familie din Germania - și evitând cu finețe capcanele tezismelor ideologice anti-emigrare proprii epocii.

După care, din nefericire, și traiectoria Ioanei Pavelescu a avut neșansa unei involuții în deplin dezacord cu talentul ei atât de bogat și rafinat, așa cum se întâmplă cu mulți actori cărora regisorii și producătorii de film le văd mai degrabă calitățile fizice decât resursele interioare. Timp de zece ani și mai bine, a fost distribuită susținut, dar în roluri mai mult convenționale și decorative: "Cumpăna", 1979, Cristiana Nicolae, "Trandafirul galben", 1981, Doru Năstase, "Întâlnirea", 1982, Sergiu Nicolaescu (aici, ce-i drept, personajul avea mari resurse de complexitate, pe care Ioana le-a valorificat folosindu-și fără preget gama de mijloace artistice - dar filmul făcea parte din perioada deja descendentă a lui Sergiu, lăsând prestația ei să cadă repede în uitare), "Calculatorul mărturisește", 1982, George Cornea, "Viraj periculos", 1983, Sergiu Nicolaescu, "Misterele Bucureștilor", 1983, Doru Năstase, "Întunecare", 1985 Alexandru Tatos (aici, alt detaliu anecdotic: rolul amantului ei îl juca vărul meu, Vlad Columbeanu, care deși străin de orice profesiune cinematografică, în acea perioadă obișnuia să facă figurație la Buftea, unde mai primea și câte un rolișor episodic), "Totul se plătește", 1986, Mircea Moldovan, "A doua variantă", 1987, Ovidiu Ionescu, "Mircea", 189, Sergiu Nicolaescu, "Polul Sud",Radu Nicoară, 1993, "Punctul zero", 1996, Sergiu Nicolaescu (o apariție nud, discretă din fericire, dar și complet gratuită, într-un rolișor scurt și inutil). Stabilită deja peste hotare, Ioana Pavelescu a mai fost distribuită sporadic în câteva filme străine, ca "Method" (2004, Duncan Roy), sau "Weapon" (2011, Ernie Barbarash).

Într-un interviu cu Silvia Kerim, actrița povestea cum a influențat-o mediul cultural în care a trăit încă din copilărie: „Nu-i puţin lucru să îl ai la masa de prânz pe Petre Ţuţea. Din 1964, când a ieşit din puş­cărie, şi până în 1983, nea Petrache, cum îi spu­neam noi, fratele meu şi cu mine, la ora 12 fix intra pe uşă şi mai pleca după câteva ore. Hrănit cu bunătăţi de bunica mea, începea să poves­tească pentru cei care erau atunci acasă ori la masă. Mama sau tata, cu programul lor ne­re­gulat, apăreau adesea mult mai târziu, dar el îi aş­tepta întotdeauna. Momentele alea de graţie nu le voi uita niciodată. Erau zile sau seri în care se strângeau, pe lângă Petre Ţuţea, unchii mei, vio­­­­lo­nistul Mihai Constantinescu, pictorul Paul Ghe­rasim, Victor Pavelescu, filosof şi poet eru­dit de mare rafinament, ca şi mătuşa mea, Steliana Ghe­rasim; apoi ve­neau marea regizoare Marietta Sadova, Ale­xan­dru Pa­leologu, Arşavir Acterian, Puiu Cotruş - ne­potul poetului Aron Cotruş, Mircea Horia Si­mio­nescu, Costache Olă­reanu, Puiu Tonitza (fiul ma­relui pic­tor), Adela Petrescu, fa­milia Enă­­­ceanu şi alţii. Discu­ţiile se în­cingeau, su­biectele al­ternau, iar noi, copiii, îi ascultam cu gu­ra căs­ca­tă şi cu urechile ascuţite. Un tip ex­traordinar a fost un­chiul meu, fratele mamei mele, violo­nistul Mihai Cons­tan­tinescu. El ştia pe dinafară po­eziile lui Radu Gyr, "scă­pate" din puş­cărie, nu ştiu prin ce căi, şi ni le recita adesea. Mama le învăţase pe de rost. Des­­pre ele, noi, copiii, am aflat mult mai târ­ziu. Prin anii '80, eu am prins cu­­raj şi le-am transcris. Le păstrez şi azi, aşa cum mi le-a dictat mama atunci. La noi acasă se organizau şi seri de poezie. În astfel de ocazii, mama recita din Emi­nescu, din Blaga, din Arghezi, din Ion Barbu. Ni­cio­dată n-am mai auzit o ast­fel de nobleţe a rostirii. Ştia pe de rost toate "Scrisorile" lui Emi­nes­­cu, "Lu­cea­fărul", "Doina". Cred că ar fi putut ţine un recital care să du­reze ore în şir, şi tot n-ar fi ter­minat cu poe­zii­le poeţilor ro­mâni, de la Văcă­reşti până la Şte­fan Augustin Doinaş! Tot la noi se organizau şi "serate mu­zi­cale", prilej cu care, unchiul meu, Mihai Cons­tantinescu, ne în­cânta cu armonii de Bach, Beethoven, Vivaldi... Din ca­uza oamenilor mari printre care am crescut, nu mi-a plăcut niciodată să merg la petreceri cu copii, sau mai târziu, cu tineri de vârsta mea. Dez­voltându-ne într-o astfel de atmos­feră, ocro­tiţi de astfel de armonii, de atâ­tea energii pozitive, noi, copiii, am fost scutiţi de bâjbâieli şi nesiguranţe. Am ştiut dintot­deauna că tot ce am aflat şi învăţat a fost bun şi ade­vărat şi drept. Modelele noastre se aflau acolo, pe ca­napea, lângă noi, ori pe câte un fotoliu. Da, am co­pi­lărit pe lângă mari valori culturale”.

Importantă a fost și relația cu tatăl ei: „ Tatăl meu, minunatul şi genialul - zic eu - medic pe­diatru, Mihai Pavelescu, a fost devotat copiilor bol­navi pe care i-a îngrijit de-a lungul întregii sale vieţi. Era aşteptat mereu cu emoţie şi cu speranţă de mamele speriate. A fost un pasionat al me­seriei lui. Nu a refuzat niciodată o che­mare, la nicio oră şi în nicio casă, oricât de departe se afla, şi nu de pu­ţine ori, la plecarea de la bolnavi, lăsa bani de me­di­camente, când simţea că e nevo­ie. Ha­rul lui de a pune diag­nos­tice exac­te îi crease un anumit renume, care l-a scăpat de multe din­tre pro­blemele do­sarului său "greu". Şi acum, după atâta amar de timp mai sunt oa­meni, şi nu puţini, care îşi aduc aminte de el. Oa­meni cărora ta­tăl meu le-a sal­vat viaţa. A fost cel mai bun şi mai iubi­tor părinte, pe care orice copil şi l-ar fi putut dori! Tata s-a stins pe 31 ia­nuarie, în ziua Doc­torilor Fără de Ar­ginţi, în anul 1987. La înmor­mântarea lui, într-o biserică sufocată de oameni, poetul Ioan Ale­xan­dru i-a pomenit harul şi devo­ta­mentul pen­tru copii, aşa cum numai un suflet ales ca cel al acestui scriitor atât de special a pu­tut-o face... Din păcate, vor­bim des­pre o lume care s-a dus, un mod de a trăi şi a gândi care dispare pe zi ce trece. De la o vreme, avem par­te, din ce în ce mai mult, de vul­ga­ri­tate în gân­dire, în ma­nifes­tări, în vorbire. După pă­rerea mea, Teatrul suferă cel mai mult din pricina aces­tei tendinţe. În Teatru, nimic nu trebuie să fie vul­gar! Tea­trul ar tre­bui să ră­mână aşa cum a fost din­tot­dea­una, adică o instanţă cul­tu­­rală. Uite, îmi aduc aminte ce-mi spunea Marietta Sa­dova (care era naşa mea de botez, îm­pre­ună cu Fanny Re­breanu, soţia marelui scriitor - ei fu­seseră şi naşii părinţilor mei), pe când eram mică. Aflând că ţineam morţiş să mă fac actriţă, ea obişnuia să repete: "Puiule, ai grijă de sufletul tău! Nu aduci pe scenă decât ceea ce porţi în suflet! Păstrează-ţi sufletul curat"...

În teatru, a avut parte de alte întâlniri privilegiate: „În 1992 am plecat din ţară în Sta­tele Unite. Am revenit în 2003, la invitaţia lui Dinu Săraru, pe-atunci director al Teatrului Naţional din Bucu­reşti. Mi-a propus să joc "Anna Ka­renina", în regia Alicei Barb. A fost un rol pe care l-am iu­bit foarte mult. În 2008, a avut loc întâl­nirea cea mai importantă pentru mine, ca om şi ca actor. Cea cu Andrei Şerban. De atunci văd altfel tea­trul, viaţa şi pe mine. Taina pe care o des­co­peră actorul în el însuşi, atunci când lu­crea­ză cu Andrei, o va purta în celulele lui pretu­tin­deni. Andrei Şer­ban este un vrăjitor, care, aşa cum spune Geor­ge Banu, are puterea de a vrăji, dar care se şi lasă vrăjit la rândul lui, de actor. Schim­bul ăsta pe care el îl întreţine şi dezvoltă în tim­pul re­pe­tiţiilor îl face pe actor să se re­inventeze în­truna, să se re­des­co­pere, să tră­iască stări pe ca­re nu le-a cunoscut nicio­dată! Eu nu am lucrat niciodată în felul ăsta cu niciun alt regizor. Şi cred că asta se datorează faptului că Andrei Şerban este în per­manenţă în căutare, într-o luptă cu el însuşi şi cu noi, pentru a ne face să ne întrebăm, chiar şi atunci când avem impresia că am găsit ceva, dacă nu mai e ceva în plus de descoperit. Acest om, alintat în Statele Unite, vine aici, în ţara lui, printre oamenii de teatru cărora el se simte dator să le dăruiască ce are mai bun şi mai im­portant în el. Vine de câte ori este chemat. Îl intere­sează ce se întâmplă cu actorul român, cu teatrul ro­mâ­nesc, se im­plică. Nu pen­tru glorie vi­ne el aici, el deja o are de mult, şi nici nu-l prea in­teresează. El vine să ne împăr­tă­şească lumile lui, să ne im­pli­ce în procesul lui de cău­tare”.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro