... Adnana! Numai cine nu era om nu o iubea, în anii 70, pe această femeie mignonă, brunețică, cu păr lung negru și privire albastră metalică. Tineri și maturi, bărbații României aveau o nouă pasiune feminină, care-i făcea să se uite la serialul „Toate pânzele sus!”, făcut după cartea cea mai cunoscută a lui Radu Tudoran, fratele lui Geo Bogza.

Actrița Julieta Ivanca Szonyi - superba interpretă a Adnanei - s-a născut la Timișoara pe 3 mai 1949. Este fiica pictorului Ștefan Szönyi. S-a mutat la București cu familia când avea 4 ani. A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale“ și, după repartiție, a interpretat numeroase roluri pe scena teatrului din Pitești. Din anul 1990 evoluează pe scena Teatrului Mic din București. A debutat pe mareke ecran în anul 1971, în co-prosucția „Mirii anului II” (Les Mariés de l'an II), în regia lui Jean-Paul Rappeneau. A uemat, în 1972, primul rol mare, cel tirular din „Felix și Otilia”, regia Iulian Mihu, ecranizare a cunoscutului roman al lui George Călinescu. Apoi, în 1977, serialul „Toate pânzele sus” (serial TV), regia Mircea Mureșan, în care a fost protagonistă în notă episoade, apoi alt rol, de mai mică întindere, în filmul biogradic „Ecaterina Teodoroiu”, în regia lui Dinu Cocea.

Julieta Szönyi a învăţat în primii doi ani la o şcoală cu predare în limba română, după care s-a transferat la cea maghiară. Mai târziu, adolescenta cu ochi albaştri, la fel de zveltă ca astăzi, şi-a făcut planuri să dea admitere la IATC. A intrat la facultate „abia după a treia încercare: ca în poveşti“, îşi aminteşte ea. „Atunci erau şi 600 de fete pe şase locuri“. Însă tatăl ei, pictorul Ştefan Szönyi, unul dintre cunoscuţii reprezentanţi ai realismului socialist, a murit înainte să afle că fiica lui a izbutit. Unele pelicule în distribuţia cărora era şi Julieta Szönyi s-au făcut ţăndări în mâinile cenzorilor comunişti şi n-au mai ieşit în lume, dar asta n-a umbrit succesul personajelor din filmele care ajunseseră deja la public. În „Felix şi Otilia“, a jucat rolul unei tinere dintr-o societate de la începutul secolului al XX-lea, cu care n-avea prea multe în comun. În acele zile schimba pălării extravagante şi îşi dorea să renunţe la filmări, pentru că regizorul Iulian Mihu nu-i oferea libertate în ce privea interpretarea Otiliei. În schimb, cu echipa de la „Toate pânzele sus“ s-a simţit în largul ei, mai ales că personajul Adnana era mai apropiat de ce îşi dorea profesional – amândouă îndrăgeau aventurile. Julieta Szönyi a fost şi unul dintre oamenii care au ieşit în Piaţa Universităţii în decembrie ’89, iar astăzi povesteşte oarecum deziluzionată: „Aşteptam să se schimbe totul radical; probabil că am fost prea visătoare“.

„Am venit la Bucureşti când aveam în jur de 4 ani, aşa că am amintiri vagi despre locuinţa respectivă. Bunicii stăteau într-o cameră despărţită cu un glasvand de altă familie, cu bucătăria şi baia comune. Pentru că erau dintr-o familie bună, aveau lucruri elegante într-un spaţiu restrâns. Bunica era casnică, iar bunicul era medic veterinar şi a făcut şi sculptură. Cei care l-au cunoscut povesteau că era genul de medic care, dacă primea în toiul nopţii un telefon că a păţit ceva un căţel, rezolva. În afară de asta, fotografia extraordinar; am avut nişte fotografii făcute de el, din perioada Primului Război Mondial, care nu ştiu unde s-au pierdut. Mai ştiu că, în tinereţe, tata avea un atelier acolo, la Timişoara, şi că lucra cu pictorul Corneliu Baba, dar şi cu alţii – pe vremea aia sau chiar mai devreme, la 24 de ani, tata era considerat deja un portretist de excepţie. Vreau să vă spun şi că bunica s-a ocupat de mine în timpul în care părinţii au divorţat şi că am amintiri splendide despre ea. Odată, de Paşti, a plecat un pic de-acasă şi, la un moment dat, am auzit nişte bufnituri în obloane. M-am speriat tare, a apărut şi ea în secunda următoare şi a deschis geamul să vadă ce se întâmplă. Iepuraşul îmi adusese într-un coş un iepuraş adevărat. Ţin minte şi că bunica făcea multe feluri de prăjituri; îmi luase tacâmuri şi găteam aceleaşi lucruri în miniatură. M-am gândit mai târziu ce fericită a trebuit să fie bunica în rol de mamă, ştiind de la început cu ce se va ocupa copilul ei – au descoperit devreme talentul lui tata, de când avea vreo 10 ani – nu mai era nevoie să se chinuie cu matematica şi chimia, de exemplu, trebuia doar să treacă de ele. Într-un an, era să rămân corigentă la matematică. Părinţii erau deja divorţaţi, mama l-a sunat pe tata, că erau în relaţii bune, şi probabil ea l-a anunţat. Apoi, m-a sunat tata şi, în loc să mă certe, mi-a zis: „Să ştii că eu am rămas corigent la matematică!“, povestea actrița într-un interviu pentru Adevărul.

„Mama făcuse canto şi chiar Conservatorul un an şi ceva, că după aceea a stat acasă să mă crească. Până la urmă, părinţii s-au despărţit, iar mama nu a mai terminat facultatea, în schimb, a fost o viaţă întreagă crainică la radio. (...) Sore deosebire de tata, nu am avut niciodată talent pentru pictură, în schimb sora mea a terminat artele plastice. De foarte devreme am spus că dau admitere la teatru. Când am dat prima oară – abia după a treia încercare am reuşit, ca în poveşti; atunci erau şi 600 de fete pe şase locuri – tata era deja bolnav, internat în spital. În şase luni a dispărut, aşa că n-a mai apucat să ştie încotro mă duc.”

Încă din copilărie, a vădit înclinații artistice. „Mergeam la teatru, ba chiar ascultam teatru radiofonic. Aveam acasă o pianină la care mama cânta arii din opere, rămăsese cu dorul ăsta, şi am convins-o să o vindem şi să luăm un radio. Aşa a făcut. I-am explicat că vreau să ascult teatru radiofonic. Atunci jucam în casă toate scenele pe care le auzeam, mai ales că rămâneam mult timp singură, că mama lucra în diverse ture la radio la secţia maghiară. (...) Când eram mică, de-abia aşteptam să avem musafiri şi să dansez. Găseam câte o poveste pe care o dansam! Nu erau numai nişte mişcări de balet, ci era deja teatru, pentru că le povesteam nişte întâmplări.”

Provenind dintr-o familie mixtă (mama ei era nemțoaică), a fost dintotdeauna trilingvă. „Primele două clase le-am făcut la o şcoală românească şi, după aia, s-a mutat aproape de casă şcoala maghiară. Am făcut şi liceul maghiar. Acum îmi aduc aminte că am avut un profesor de limba română extraordinar de bun: avea umor, era şi deştept. La gramatică o tot zbârceam şi, într-o zi, a apucat să spună: „Cine învaţă toată «Scrisoarea III-» pe dinafară până mâine ia doi de 10 în catalog“. Mie îmi zisese că nu mă mai ascultă decât la gramatică şi data următoare eu eram cu mâinile sus, ca să recit „Scrisoarea III“. Mi-a răspuns: „Dacă am promis, am promis. Dar, dacă faci o singură greşeală, să ştii că nu e valabil“. Am reuşit fără erori, îmi plăcea extraordinar poezia.”

„Când aveam 18 ani a murit tata; atunci am purtat negru şi am rămas cu obsesia culorii negre şi a unei sobrietăţi toată perioada facultăţii. Am renunţat târziu. Nu era o formă de doliu, ci aşa mă simţeam cel mai bine. Sigur, nu mă îmbrăcam aşa şi în filme – în anul III am făcut „Felix şi Otilia“. )...) Probele la acest film au fost complicate. Deja anunţaseră că joacă vreo trei persoane, inclusiv una dintre colegele mele de grupă, dar m-au tot chemat la probe. Nu m-am dus, că m-am întrebat: Ce rost are, dacă deja se ştie cine joacă? Într-un final, într-una din zile, după ce a insistat regizorul Iulian Mihu, care venise să vadă un examen la clasă – aveam un rol frumos: Salomeea lui Oscar Wilde –, m-am dus la Buftea. Dădeau probe vreo 200-300 de fete, nici n-aveau costume pentru atâtea! Intrau repede câte zece, lăsau costumele, pe care le îmbrăcau alte zece şi tot aşa. Văzând că e atâta lume, am făcut o mică şmecherie. Mai era un pic până să dau şi eu probele şi tocmai trecea un cascador călare, aşa că l-am oprit şi l-am întrebat: „Îmi dai şi mie calul?“. „Păi, ştii să călăreşti?“. „Da.“ De fapt, nu era atât şmecherie, cât teamă de cât de multă lume se afla acolo. M-am urcat pe cal, am zburat în pădure şi nu m-am mai întors. Mihu şi ceilalţi aşteptau să vin şi, când am ajuns, am trecut direct la probe. După, a venit unul dintre operatori şi mi-a spus: „Aţi dat nişte probe foarte bune, o să vă chemăm şi mâine pentru o probă cu text, cu partener, mai complexă“. (...) Stăteai în faţa aparatului şi atât. Asta a fost o şansă a mea, că am văzut cum se petrece. Chiar dacă nu mi s-a cerut nimic, n-am lăsat pelicula goală, ci pur şi simplu mi-am trecut prin minte tot felul de stări, ceea ce a observat şi echipa.”

La filmări, a trecut prin tot felul de situații: „Secvenţa când ne înconjoară cireada de bivoli. Mihu a lăsat-o ultima, ca după aia să ne spună: „Dacă păţeaţi ceva, deja aveam filmul“. Bivolii erau de jur împrejur şi el urla de pe margine la cei care dădeau cu biciul: „Întărâtaţi-i!“. În timpul ăsta, Radu Boruzescu ţinea o umbrelă deschisă şi îmi spunea să stau în spatele lui, unde erau tot bivoli. Pe lângă asta, Mihu striga la mine să nu mai râd. Mă apucase un râs de frică şi nu mă mai puteam opri! (...)  Am fost dezamăgită; veneam din facultate, unde eram obişnuită să se disece fiecare situaţie, iar Mihu nu m-a lăsat. Nici scenariul n-am avut voie să-l citesc şi pur şi simplu m-a dirijat ca pe o marionetă. Înainte să trecem de jumătatea filmului am vrut să plec, pentru că îmi era groază de ce avea să iasă, mai ales că îmi făcusem o idee despre cum trebuia să fie Otilia şi, oricum, nu corespundea cu ideea pe care a avut-o el. Într-o zi, când filmam la Sinaia, chiar în Castelul Peleş, m-am închis într-o încăpere. Plângeam de ciudă şi Mihu bătea în uşă, să îi deschid să stăm de vorbă. Îi răspundeam: „Nu deschid, mă duc acasă“. Mi-a promis că de acum încolo o să discutăm şi insista că era frumos ce se filmase. Dar filmările au decurs în continuare aşa. După aceea, am mai făcut un film cu el: „Comoara“, unde ne-am înţeles mai bine. Dar nici n-a mai ieşit. (...) Mihu era un tip cu mult umor şi la noi nu se mai făcuse ceea ce exista în Occident, şi anume parodie istorică. De exemplu, murea un personaj la începutul filmului şi era purtat, cu o săgeată înfiptă în el, într-o căruţă. Iar oamenii de pe drum întrebau: „Da’ ce s-a întâmplat cu el?“. Răspunsul: „A murit săgetat de o săgeată“. Când au vizionat filmul, cenzorii au vrut să impute tot şi ne-a pus Mihu la post-sincron să băgam alte vorbe, care nici nu încăpeau acolo, să-l transforme în scenariu istoric adevărat”.

După Revoluție, a vrut să încerce și experiența vieții în altă țară: „A fost caraghios. Am plecat în Germania în ’90 cu fostul meu soţ, medic, am ajuns la aşa-zisul lagăr pentru străini de etnie germană, apoi ne-au făcut radiografia pulmonară, ne-au dat camera şi bonurile de masă. Fiul meu, Alexandru, era mic şi rămăsese în ţară. Mătuşa şi vărul meu, care ne-au instalat, n-apucaseră să plece, iar eu am stat două minute jos în cameră, după care am spus: „Hai acasă!“. După aceea, ne-am propus să rămânem doar o lună, cât avea soţul meu concediu, şi să ne întoarcem. Nu mă vedeam acolo”. Întoarsă în țară, relația conjugală nu a mai funcționat. A divorțat, apoi s-a recăsătorit cu avocatul Mihai Ghiga, un as al Baroului București. Recent, a revenit pe ecrane cu rolurile din „La Gomera” de Corneliu Porumboiu și „Wst-Dittatura last minute” de Antonio Pisu.

Azi, puțini mai știu că Julieta are o soră, la del de frumoasă, fostă actriță și ea. Anca Szönyi Thomas (cunoscută și ca Anca Nicola sau Anca S. Thomas) este o actriță română care s-a remarcat prin rolul său din filmul „Ciuleandra” (1985) regizat de Sergiu Nicolaescu, în care a avut rolul principal (Mădălina Faranga), alături de actorul Ion Rițiu (Puiu Faranga). După realizarea acestui film, în 1990, s-a mutat în Franța și s-a căsătorit cu politicianul francez și omul de afaceri Jean-Pierre Thomas⁠. Au o fată cu numele Diane-Emmanuelle. Nu a mai revenit în lumea filmului, ocupându-se mai mult de activități caritabile și legate de artă.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro