„Toate colegele de liceu din clasa mea ar fi vrut să facă Teatru. Erau îndrăgostite de teatru, de film. Era o fascinaţie care pe vremea aceea era foarte fierbinte. Faptul că am făcut numai eu mă face aşa, într-un fel, exponentul lor. Nu cred că recitam ceva în timpul şcolii. Ţineam asta ca pe un mare secret, nu voiam să se ştie. Era ceva intim, era ceva al meu.” Rodica Mandache a urmat studiile teatrale, în București, absolvind secția de Actorie a Facultății de Teatru din cadrul Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale”, în anul 1964, la clasa prof. univ. Octavian Cotescu și Pop Marțian.
„Părinții m-au susţinut amândoi. Tata era un om foarte bun, foarte special. A primit foarte uşor vestea aceasta, că vreau să dau la Teatru. Iar mama, care era un om sever şi dur, a primit mai greu vestea, dar s-a obişnuit și ea cu asta. Mama era bucovineancă. Se trăgea dintr-o familie cu o educaţie nemţească, şi ea, la rândul ei, era foarte severă. Îmi amintesc că odată s-a uitat peste o temă a mea şi mi-a spus: „E groaznic scrisă“. Şi eu m-am dus speriată la şcoală. Dar asta m-a educat. Se spune tot timpul de cei şapte ani de-acasă. Aşa este – ce-ţi dau părinţii pe căi nebănuite, asta te formează. (...) Au contribuit, însă, mult și profesorii pe care i-am avut. De pildă, eu voiam să mă prezint la admitere cu ceva care nu mi se potrivea: „Balada femeii care şi-a pierdut iubitul în război“, de Nina Cassian. Era scrisă în timpul comunismului, dar era o poezie extraordinar de frumoasă şi foarte ofertantă pentru un actor, pentru un copil. Pe atunci se făceau pregătiri pentru admitere. Am fost la pregătire la Alexandru Finţi, iar el mi-a schimbat textul cu „Balada unui greier mic“, a lui Topârceanu. Cu aceea am intrat la facultate”.
Teatrul a fost menirea ei dintotdeauna: „Nici nu cred că m-am gândit – eram sigură că o să fac asta. Cred că aş fi fost repetentă în orice altă meserie. În 1989, când lumea se schimba, am spus că dacă nu o să aibă nimeni nevoie de mine, atunci o să spăl scări. A fost un semnal de alarmă intim pentru mine. După aceea, am început să scriu. Am scris la ziare, am lucrat la reviste, am lucrat la televiziuni. Am învăţat alte meserii, dar apropiate de teatru. Am muncit din greu să mai fac şi altceva. (...)După absolvire,aAm lucrat la Teatrul Naţional din Iaşi o perioadă de un an şi jumătate. Apoi, am dat concurs şi am reuşit la Bucureşti. Şi am rămas acolo de atunci – adică de o veşnicie”.
O colaborare cu totul specială a avut cu un actor mult mai tânăr decât ea, din altă generație: „Îl cunoşteam pe Marius Manole. El era de la început. Am jucat împreună cu el „Romeo şi Julieta“. Făceam un drum spre Târgovişte, acolo jucasem. Ne-am împrietenit, ne-am găsit că suntem apropiaţi ca gusturi. Într-o zi, Diana Maria Mihailopol, fiica mea, care a pus spectacolul, s-a gândit să-l solicite pe el. Eu i-am spus că eu am să fac oricum spectacolul acesta, pentru că mie n-o să-mi dea nimeni să joc rolul ăsta, dacă nu mă aleg eu pe mine. El, Marius, mi-a spus: „Doamnă, nici mie nu-mi dă nimeni rolul ăsta“. Am repetat şi a avut o soartă foarte bună spectacolul. De câte ori l-am jucat, se întâmpla ceva parcă pentru prima dată. E un text foarte bun. Ne-a servit pe amândoi bine. E o legătură specială. Norocul este al meu că el s-a oprit la mine şi că suntem împreună în multe spectacole, ca aici, de exemplu. Deci este norocul meu. El ar avea la vârsta asta de unde alege alte piese, alt partener. Faptul că m-a ales mă face să vibrez mai mult decât alţii de vârsta mea”.
A fost căsătorită cu marele fotograf Aurel Mihailopol (născut în 1928, mai în vârstă ca ea cu 15 ani, supranumit „Fotograful desculț pentru nonconformismul său), până la dispariția acestuia în anul 1982 și nu s-a mai recăsătorit niciodată. Are cu acesta o fiică, regizorul Diana Maria Mihailopol. Rodica Mandache a avut o singură mare dragoste, pe soțul ei, Aurel Mihailopol, un apreciat fotograf al anilor 70. De altfel, așa s-au și cunoscut cei doi, când el venise să facă un reportaj, împreună cu jurnalistul Tudor Octavian, la teatrul la care ea juca. Soțul ei era un om deosebit, a cărui pierdere prematură a lăsat urme adânci în sufletul actriței: „El era un geniu. Avea o putere uriaşă de a transfigura banalul. Orice lucru banal, el îl vedea altfel (…) Am fost destul de protejată în viaţa mea. Nici în ziua de azi eu nu gătesc, nu calc, nu spăl. Atunci soacra mea gătea, el gătea, avea un talent deosebit pentru toate lucrurile de care se apuca. Un talent grozav. Şi din cărţi când citeam, citeam împreună. Aşa e şi fata mea. Diana Maria seamănă foarte multe cu el.(…) A fost un şoc foarte mare, dureros. S-a resimţit multă vreme şi cred că se resimte şi acum. Atunci m-a ajutat toată lumea. Am prieteni foarte buni şi acum”, a povestit Rodica Mandache.
Tragedia a venit pe neașteptate: „Am avut o căsnicie de 13 ani, până când el s-a îmbolnăvit foarte grav în urma unui conflict politic /Aurel Mihailopol a fost unul dintre semnatarii Apelului lui Paul Goma în 1977, după care și-a pierdut locul de muncă de la revista Cinema/. Se pare că ar fi fost iradiat, nu știu dacă a fost așa, în orice caz s-a dus în câteva luni, cu toate că era foarte sănătos și destul de tânăr, avea 50 de ani /ipoteză, se pare, nefondată, marele fotograf era și un mare fumător, din păcate, ceea ce ar putea explica boala sa de plămâni/. (…) Nu știu cum am trecut peste asta. Nu treci singur, te trece cineva. A fost complicat, a fost ciudat, am trecut. Apoi nu a mai fost nimic la fel. După aceea am pierdut-o pe sora mea, lovită de o mașină, și soțul surorii mele, asta din doi în doi ani se tot întâmpla și nu se mai sfârșea. A fost o perioadă grea de viață', așa și-a descris actrița cei mai grei ani.
