Ce femeie! Marcela Rusu (21 iunie 1926, Galați – 19 februarie 2002, București) a fost o actriță frumoasă şi iubită, care a ştiut ce a vrut de la viaţă. A cunoscut fericirea şi opusul ei, iar pe scenă sau pe marele și micul ecran a avut momente de mare succes. A fost căsătorită de trei ori, cu personaje exponențiale ale vieții publice din România, dar nu a avut copii niciodată. În schimb, şi-a îndeplinit rolul de mamă – povestea înspre amurgul vieții – crescând mai mulți căței, pe care i-a botezat de fiecare dată la fel -„Gâlcă”.

Părăsind oraşul natal pentru a o urma pe sora sa, actriţa Nina Rusu, foarte de tânără, a debutat la Teatrul Muzical „Gioconda”, unde juca Nicuşor Constantinescu, care îndeplinea și rolul de regizor pentru multe dintre spectacole. Fără studii de specialitate în acel moment, adolescenta Marcela avea ţinută scenică şi o voce specială, care a rămas unul dintre atuurile ei întreaga carieră. A avut și mare noroc: „Nicuşor Constantinescu mi-a dat bani de taxe ca să mă duc la Conservator şi să fac serios teatru. Am avut noroc. M-am măritat de foarte tânără cu Moni Ghelerter, care era un mare om de teatru, şi aşa am intrat uşor în breaslă. Probabil că oamenii din jurul meu mi-au descoperit calităţile. Aşa că nu pot spune că am avut un început greu. Din contră”.

Avându-i profesori, la Conservatorul Regal din Bucureşti, pe Aura Buzescu, Ion Manolescu și Vladimir Maximilian, Marcela Rusu s-a numărat, alături de Ion Focşa, Margareta Butuc (cunoscută ulterior ca Marga Barbu, după căsătoria cu controversatul scriitor Eugen Barbu) şi Karin Rex, printre absolvenţii care au obţinut cele mai mari medii la examenul de absolvire.

Studentă în ultimul an la Teatru, face figuraţie la Teatrul Naţional, unde este apoi angajată. Pe lângă rolurile interpretate în spectacole cu piese scrise de către unul dintre soţi - dramaturgul Aurel Baranga - special pentru ea, a dat viaţă şi altor personaje, dintre care amintim: Nina din „Pescăruşul”, Irina din „Trei surori”, Femeia-comisar din „Tragedia optimistă”, Desdemona din „Othello”, Martha din „Cui e frica de Virginia Woolf”, Lizzie Curry din „Omul care aduce ploaia”. Aurel Baranga a fost, în fapt, cel de-al treilea soț al ei, al doilea fiind omul politic Alexandru Bârlădeanu.

Istoria mariajelor ei este una aparte. Când s-a căsătorit cu Moni Ghelerter l-a cunoscut şi pe Aurel Baranga. „Primul meu soţ a fost regizorul Moni Ghelerter, iar Costache Antoniu a fost martor la nunta noastră, împreună cu părinţii mei, cu Zaharia Stancu şi cu Emil Botta. La 20 de ani l-am cunoscut. Am fost prieteni toată viaţa. Era un om foarte deştept şi-l ascultam cu gura căscată. Pe urmă m-am măritat cu Alexandru Bârlădeanu şi am continuat să fiu prietenă cu Baranga. Şi, într-o zi, nu ştiu cum s-a întâmplat, dar am văzut o scânteie în ochii lui. Probabil s-a aprins o luminiţă şi în ochii mei şi… A urmat o căsătorie care a durat 17 ani. Aurel m-a făcut să râd. A scris mult pentru mine. Şi încă ceva. Nu mi-a spus niciodată pe nume. Găsea fel de fel de alinturi. Odată, întorcându-mă de la spectacol, mi-a spus pe nume. <<Marcela!>> M-am speriat. Am înţeles că o zbârcisem rău de tot. Îmi aducea flori în fiecare zi şi nu putea să iasă în oraş fără să-mi dea cel puţin zece telefoane. Aurel Baranga a fost un alt fel de om. Abia după ce a murit Aurel, şoferul, mi-a mărturisit că-l ajuta să se îmbrace şi-l aducea la teatru, să mă vadă. Când se termina spectacolul, îl aducea repede înapoi acasă. Nu rezista să nu vadă spectacolul şi să nu mă certe. Mai întâi îmi spunea frumos ce am greşit şi apoi adăuga: <<Dacă vrei să bagi spectacolul în pământ, fă aşa în continuare>>. Despărţirea a fost cumplită. M-am obişnuit greu cu ideea că nu mai există…”.

Actriţa care la începutul carierei a abordat roluri romantice, în care îşi dezvăluia farmecul şi „vioara tremurătoare” a vocii, a evoluat apoi spre roluri profunde, străbătute de o energie nebănuită, în care dezvăluia cu talent atitudini şi stări existenţiale, transmiţând spectatorilor săi o întreagă gamă de emoţii şi sentimente: speranţă sau disperare, curaj sau laşitate, tandreţe sau ironie, calm sau furie, zâmbet sau lacrimă.

A iubit mult teatrul radiofonic, unde a jucat roluri mari şi grele, distribuită de mari regizori: Stratulat, “care era foarte cald, vioi ca regizor”, Moruzan „care era mai sfătos, mai părinte” şi Ion Vova cu care a lucrat jumătate de secol. “Aveam 20 de ani când am păşit în radio. Am avut roluri, am recitat versuri, radioul mi-a lansat cântecele. Am jucat cu Vraca, cu Ion Manolescu, cu Ciprian ş.a.m.d. Dimineaţa la opt îi vedeam proaspăt raşi, mirosind a colonie; erau nişte domni care veneau la radio cu misiune importantă. Am avut noroc să joc de foarte tânără cu toţi marii actori. Cu Costache Antoniu am fost foarte bună prietenă. Am avut mare succes în <<Ultima oră>> de Mihail Sebastian. Era un om blând şi tare drăguţ. Glasul meu s-a pretat foarte bine la microfon şi întotdeauna când auzeau un glas mai aparte, regizorii de radio îl speculau. Regizorii de radio ascultă teatrul cu o sensibilitate a urechii şi inimii, specială. La radio, dimineaţa la 8,00, regizorii nu mă luau la înregistrare. Mai întâi stăteam de vorbă, mă întrebau cum am dormit, îmi ofereau cafea, râdeam, şi pe urmă începea înregistrarea. Erau gentili, te tratau cu eleganţă. A doua mea familie după teatru a fost Radio România”.

Frânturi ale personalităţii sale fascinante reies din amintirile actorului Mihai Mălaimare, adunate în volumul de memorii „Şansa”, dezvăluindu-ne o actriţă care îşi trăia rolurile intens, dar și o femeie aprigă, stăpână pe sine, care ştia să admonesteze, dar să şi ajute pe mai tinerii ei confrați. Pentru Mihai Mălaimare, Marcela Rusu a fost „cea care mă bătuse ca să-mi intre în cap că teatrul este o chestie serioasă, nu şuetă de golani fără căpătâi” şi, în acelaşi timp, „glasul care m-a învăţat să lupt şi care mi-a deschis uşa unei lumi care mi ar fi rămas, poate, necunoscută...” De altfel, actrița mărturisea la un moment dat concepția ei fermă despre meseria pe care și-o alesese: „Teatrul este foarte greu şi serios. Nu este o meserie boemă. Trebuie să fii odihnit şi să respecţi o disciplină militară. Eu am impus-o întotdeauna. Nu cred că am fost tiranică, ci corectă şi punctuală... Când veneam acasă, după ce jucam, îmi clămpăneau pantofii în picioare. Pe scenă slăbeam două kilograme. În noaptea aceea nu dormeam. Reluam spectacolul să văd unde am greşit. Îmi reveneam a doua zi. Dacă rolul e greu, e dificil să te rupi de el şi să revii la viaţa normală. Nici un popor nu poate trăi fără teatru”.

O relație specială a avut cu marea actriță Lucia Sturdza-Bulandra: „Am fost prietene până în ultimii ei ani de viaţă. Venea des pe la mine şi mergeam în week-end împreună. Era o femeie deşteaptă, amuzantă, şi, culmea, era şi frumoasă la bătrâneţe. Dimineaţa, când se trezea, eu îi duceam cafeaua. Era atât de frumoasă nefardată, încât părea cu 30 de ani mai tânără. La teatru era viguroasă, cultivată, puternică, relaxată. Citea enorm, iar în vacanţe era formidabilă. Se relaxa total. N-o mai interesa nimic”.

A fost o femeie admirată pentru frumusețea, distincția și eleganța ei: „Eu mă gândesc la viaţa unei femei ca la un rol. O viaţă a unei femei e grea chiar din copilărie. O fată trebuie să fie frumoasă, deşteaptă, să-şi găsească un bărbat bun, să aibă o meserie, să câştige. O femeie trebuie să fie pe picioare de dimineaţa până seara, cochetă, elegantă”.

În viaţa personală, a cunoscut fericirea şi drama, pe scenă a avut momente de triumf, apoi a venit şi uitarea. „M-a ajutat Dumnezeu să trec peste necazurile pe care le-am avut în familie. Eu am fost foarte fericită, până la 50 de ani când Aurel Baranga a plecat de lângă mine. Probabil a fost chemat să înveselească şi alte tărâmuri… Am fost fericită pentru că am trăit pentru dragoste şi teatru. Am fost întotdeauna îndrăgostită.” Marcelei Rusu i s-a respectat ultima dorinţă de a i se împrăștia cenușa pe treptele „Teatrului Naţional” din Bucureşti, unde a jucat peste 30 de ani...



Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro