Sebastian Papaiani (25 august 1936, Pitești – 27 septembrie 2016, București) a scris istorie în 1974 când l-a interpretat cu mult farmec pe Păcală. Tatăl său era un grec hâtru de o condiție simplă, nu-și săruta copilul decât în somn, în schimb îl muștruluia în public și mult după ce împlinise 22-23 de ani. La primul film în care juca fiul său și la care a fost invitat să participe printre invitati cu ocazia premierei, bătrânul Papaiani a venit imbrăcat simplu, ca orice târgoveț dintr-un orășel de provincie, pentru ca la restaurant, mai pe seară, să vină îmbrăcat la cravată. Întrebat de ce a făcut asta, acesta a răspuns franc: „Pentru că am vrut să văd dacă îți e rușine cu noi”...

Actorul avea cultul prieteniei: „Prietenii mei adevăraţi sunt cei alături de care am copilărit, nu că aş fi acum melodramatic şi nici retro, dar trebuie să vorbeşti şi de trecut ca să ştii cine eşti sau pe ce scaun stai. Prietenii mei adevăraţi au murit.... O dată ce pleci din oraşul în care ai copilărit, relaţiile se răcesc. Şi nu din cauza celui care a plecat şi a ajuns undeva - cum a fost cazul meu - se răcesc din cauza timidităţii celor care au rămas. Unul a ajuns contrabasist, unul a ajuns să cânte la chitară, unul a ajuns frizer, unul lăcătuş. Profesiile dau omului tupeul. În afară de profesie, banul. Uitaţi-vă la Becali ce tupeu poate avea. El n-a avut tupeu toată viaţa lui decât când a pus mâna pe bani. Înainte de a da mâna cu tine, el scoate banii şi ţi-i arată. În afara prieteniilor de cartier, care sunt cele mai strânse şi care durează toată viaţa, mai sunt şi prieteniile de profesie. Am fost prieten cu Ştefan Iordache, care acum nu mai este decât un fulg, poate. Cu Ştefan Bănică. Nici el nu mai este... ­Mi-au mai rămas câţiva, dar s-au împrăştiat: Draga Olteanu, de exemplu, care s-a stabilit pe la Piatra Neamţ. Bebe Fugaru, cu care eram prieten foarte bun, s-a dus şi el”...

A crescut în condiții umile și a avut parte de o educație severă: „Tata nu ştia să iubească prin cuvinte frumoase. Era blând, milos, dar nu i-a spus mamei mele, cred, niciodată: „Paraschivo, te iubesc". Chestiunile acestea de cuvinte frumoase care veneau „dintr-o lume de boieri", cum spunea tata, nu l-au caracterizat. El credea că este o slăbiciune să-i spui unei femei „ce ochi frumoşi ai". Era dur din acest punct de vedere, femeile parcă erau un fel de material la care se lucra pentru că era nevoie. Nici mie nu mi-a spus niciodată „te iubesc", dar ştiu că alerga cu mine în braţe câte doi kilometri până la spital atunci când mă îmbolnăveam. Deci asta însemna că te iubeşte, nu?”.

Totuși, și-a respectat nespus tatăl autoritar, care trecuse prin multe aventuri în viață: „Eu l-am iubit aşa cum era. L-am iubit pentru că tatăl meu era anormal de special. A făcut toate profesiile, de la măturător, până la vânzător de peşte şi de ziare. A lucrat la Crucea de Piatră, a lucrat la Circ unde rupea lanţuri. Şi, deodată, s-a îndrăgostit de Paraschiva, căreia nu i-a spus niciodată „Te iubesc!", m-a făcut pe mine şi încă doi gemeni care au murit la cutremurul din 1940, pentru că a căzut tavanul peste ei”.

Sebastian Papaiani a avut și el o viață sentimentală specială: „M-am căsătorit de două ori. Prima dată la 25 de ani şi am stat însurat trei luni. Nu ne potriveam. Rămăsese însărcinată /actrița Eugenia Giurgiu/. Poate de asta nici n-a ţinut. A doua căsătorie am făcut-o la 37 de ani, cu Marcela. Soţia mea nici nu vrea să-i spun numele la interviu pentru că zice că nu e din „lumea" noastră, a actorilor. Am doi băieţi, primul, Sebastian.

A apărut primul copil, în 1963. L-am botezat Sebastian, aşa cum eram eu trecut pe afiş. Cu b, nu cu v, aşa cum eram în certificat. Şi l-am alintat Basti. Când acesta făcuse vreo 5 luni, primim vizita soacrei, total nemulţumită de felul cum ne creşteam noi pruncul. Aşa că ni l-a luat pur şi simplu şi l-a dus la o bonă pe care eu n-o cunoscusem în prealabil şi nici după. Între timp, relaţia mea cu Jeni, soţia, se răcise. Am stabilit să nu mai locuim împreună, dar să îmi văd copilul care rămăsese la ea. Din nefericire, de câte ori mergeam să-l văd, soacra mea îl ascundea de mine. De-abia după 10 ani, am reuşit să-l recuperez, nu să-l şi păstrez.

Divorţul meu a durat ani buni. Avocatul Isac din Sibiu mi-a amânat definitivarea lui doar ca să mai trec pe la el. Mi-am dorit acest copil, de aceea am şi cerut la proces să crească cu mine. Iniţial şi-a dorit şi el acest lucru, dar începuse să aibă tot mai dese tentative de a fugi de acasă. Pleca după mama lui. Ajunsesem să cunoaştem toţi poliţiştii din Gara de Nord. La un moment dat a fugit de tot de-acasă. L-am căutat disperat. Plecase la Oradea, acolo unde mama lui, care era actriță și ea, ajunsese după ce părăsise teatrul din Petroşani. /Din păcate, Sebastian, fiul cel mare al actorului, s-a stins în 2018, la doi ani după tatăl său. Era grav bolnav şi se confrunta cu serioase probleme financiare./

Alkis a venit pe lume în locuinţa socrilor mei, în Avram Iancu, în februarie ’74. Pe cât de minunat era la ei, pe atât de imposibil de trăit era la noi. Stăteam cu Marcela într-o garsonieră prăpădită prin Titan, pe care o închiriasem, la revenirea mea de la Sibiu. Îmi amintesc zona Macarale, etajul 7, pe Aleea Postăvarul. Aveam un televizor minuscul spânzurat pe perete şi miros de abator când deschideam fereastra. Şi asta pentru că nu mi-au plăcut compromisurile. Alkis s-a născut în 13 februarie 1974, iar naş de botez i-a fost Geo Saizescu. Este specialist în IT, iar la partea tehnică mi-a moştenit talentul.

Cel de-al doilea copil, băiatul meu şi al Marcelei, e mai mic cu 10 ani decât primul, se numeşte Alkys şi este director de calculatoare la o companie olandeză care are o filială în România. Povestea numelui lui este interesantă. Soţia mea, pentru că era fiică de chiabur, nu a putut să facă şcoala normală, a trebuit, prin nişte prieteni ai părinţilor ei, să facă Şcoala Greacă. Dirigintele clasei se numea Alkys şi a învăţat-o greacă la perfecţie, iar atunci când Securitatea a venit să întrebe dacă sunt şi copii de români la Şcoala Greacă, el a spus că nu există aşa ceva. Şi pentru că acest profesor a salvat-o, atunci când Marcela a avut primul copil, singurul de altfel, ne-am întrebat cum îl numim. Eu am zis să-l numim româneşte, Ion, nume de slugă, puternic, tare. Marcela m-a întrebat dacă nu vreau să-l numim ca pe fostul ei diriginte. Bineînţeles că am acceptat, ştiind povestea. M-am şi uitat în dicţionarul greco-român, să văd ce înseamnă. Am citit acolo „virilitate", „înţelepciune". Citisem greşit: Alkys înseamnă ...casap”.

În tinerețe, a trecut prin multe episoade picante: „Păi, n-au vrut să mă tundă? Au venit după mine şi m-au luat la post să mă tundă. Eram în Sighişoara. Am şi stat la beci câteva ore pentru că nu voiam să mă tund. La cinematograf rula un film cu mine şi, totodată, filmam pentru o altă peliculă în acea zonă. Au venit nişte aviatori după mine, la miliţie, şi au vorbit cu maiorul, ­i-au explicat cine sunt. El, ditamai maiorul, habar nu avea! Şi-a cerut scuze ulterior”.

Un moment șocant dinspre crepuscul era povestit de actor într-un interviu atunci când împlinea 75 de ani: „Când a murit Adrian Pintea. Jucam într-o telenovelă împreună. Aveam o scenă în care eu cădeam la el în birou, iar Adrian spunea: „Omul ăsta a murit la mine în birou". Asta s-a întâmplat într-o sâmbătă. Duminică ­n-am filmat. Şi luni sau marţi primesc un telefon, la Gruiu, unde stau eu, că a murit Pintea! Primul lucru care mi-a venit în cap a fost scena aceea în care el spunea despre mine că am murit. Mă întrebam cum se poate? Când am ajuns la Teatrul Bulandra, unde a fost depus sicriul lui, era înconjurat totul de „mafie", iar el era îmbrăcat în cavaler, cu lanţuri la gât, cu aur, inele, medalioane. Nu am ştiut că face parte dintr-o organizaţie din aceasta... secretă. Am lăsat şi eu acolo buchetul de trandafiri pe care-l adusesem şi care era mic-mititel pe lângă coroanele imense de lângă sicriu. Am ieşit şi am început să plâng. Şi cum plângeam eu, acolo, a apărut o doamnă care, recunoscându-mă, mi-a spus: „Aţi început să vă împuţinaţi, dragii mei!"...

Departe de agitația Bucureștiului, Sebastian „Bică” Papaiani se retrăgea în vecinătatea casei de vacanță a prietenului să Ștefan Iordache: „Am o căsuţă, la Gruiu, 30 de kilometri de Bucureşti, pe care am cumpărat-o mai mult la insistenţele Mihaelei, soţia prietenului meu, Ştefan Iordache. Şi casa lui Ştefan e tot la Gruiu, iar cineva încearcă să facă un muzeu acolo. În acea casă, Ştefan şi-a avut insomniile, gândurile, durerile...”

În alt interviu, Papaiani evoca cele mai dragi roluri din filmele sale: „Sunt toate rolurile acelea dintr-o perioada a filmului naiv – „Balul de sambata seara”, „Un suras in plin vara”, „Pacala” – partea rurala si comica a filmului romanesc. Tot atunci am mai facut „Rascoala” – dar acesta nu este film comic, este un film despre tragedia poporului roman – sau „1907” – acestea sunt altceva. Comedia s-a bazat pe aceste trei filme, comedia sateasca – cum se numea. Am trecut apoi, cu ajutorul domnului Geo Saizescu la filmul „Asta seara dansam in familie”, unde am jucat alaturi de Bibanu’, Dem Radulescu, Dumnezeu sa-l ierte! Am inceput filmarile la seria „B.D.”, cu Mircea Dragan, un alt gen de film, cu alte echipe si alti actori. Deci, ca sa ma fixez pe un rol si sa spun ca acela a fost iubirea vietii mele, nu stiu. In teatru am personaje pe care le-am iubit pentru ca mi-au ajuns la suflet. In filme cred ca nu am jucat niciodata ce as fi vrut. Filmul a fost o intamplare si, cand intri din intamplare, dintr-una cazi in alta, tot din intamplare. La noi nu se faceau castinguri cu actori. Il lasai pe actor acolo sa joace, spre exemplu, rolul unui bandit. Cum era banditul: avea un ochi cu aparatoare, avea un deget taiat, o crestatura pe fata. „Cine joaca banditul? Pai asta, ca el are crestatura pe fata”. Bine ca am scapat de asemenea stampile. Personajele care le-am facut nu au semanat intre ele, fiecare a avut propriul „buletin de identitate”....

Dintre piesele jucate pe scena Teatrului Odeon (fost Giulesti) pot fi menționate: „Asta seara se joaca fara piesa” de Luigi Pirandello, in regia lui Alexa Visarion, „Domnisoara Nastasia” de G. M. Zamfirescu, in regia lui Horea Popescu, „Livada cu visini” de Cehov, regia Sorin Militaru, sau „Sa nu-ti faci pravalie cu scara” de Eugen Barbu, regia Sanda Manu.

Dar, mărturisea, actor a ajuns dintr-o întâmplare: „Am ajuns la actorie datorită doamnei Crina Cojocaru. Lucram la «Centrofarm» Piteşti şi eram un copil bun la toate. Ca fiecare întreprindere care se respecta, aveam o trupă de teatru. Eu nu făceam parte din ea. Acolo era îndrumător o femeie foarte frumoasă, Crina Cojocaru, o fostă Miss România /în 1936/. Pe mine m-au trimis să iau sifoane şi când m-am întors cu ele în sală am vrut să fac pe grozavul, le-am ridicat şi apa din ele a ţâşnit. Doamna Crina Cojocaru mi-a văzut mimica feţei şi s-a dus la tata să-l roage să mă lase să dau la actorie. Prima decoraţie pe care am pri­mit-o este de la Festivalul Pelicanul, care avea loc la Mamaia. Era o medalie de plumb, grea de tot. Îmi rupea reverul de la cămaşă când trebuia să o port. Medaliile mele sunt aplauzele. (...)Mi-a fost frică atunci când am filmat seriile B.D. Trebuia să lucrez cu un câine căpitan. Ne-am împriete­nit abia după ce am început să umblu cu bucăţi de ficat în buzunar".

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro