Gheorghe Cozorici (16 iulie 1933, Arbore, Suceava – d. 18 decembrie 1993, București) a fost un popular actor român de teatru și film, renumit printre altele pentru modul în care recita „Luceafărul” de Mihai Eminescu.

Pe la începutul anilor 50 era muncitor la Uzinele Vulcan din București când a dat admiterea la IATC, Facultatea de Teatru, secția Actorie. Debutul său în teatru (la numai 24 de ani) a fost în rolul prințului Danemarcei, Hamlet, „cel pierdut printre cețurile groase și nopțile întunecate ale Nordului”. În anul 1956 era deja absolvent și pleca să facă „un altfel de teatru” la Craiova. Începând cu anul 1962 face mari roluri în filme (monumental în „Ștefan cel Mare”, în regia lui Mircea Drăgan), apoi în „Pădurea spânzuraților”, „Gioconda fără surâs”, „Moartea unui artist”, „Capcana mercenarilor”, „Ciuleandra”, etc.), roluri care îl proiectează definitiv în conștiința publicului, atât datorită vocii sale unice, cât și datorită uriașului său talent actoricesc.

Cel comparat peste ani cu Richard Burton fusese admis ca student la clasa Aurei Buzescu despre care va declara apoi într-un interviu: „Aura Buzescu ne spunea: «Să ştiţi, copii, că nu sunteţi decât un boţ de lut. Personajul trece în tine şi deci tu eşti boţul de lut… Şi în prima zi modelezi în el ca un sculptor. E lutul tău. Dar dacă l-ai lăsat aşa, el se usucă şi a doua zi nu-l mai poţi modela, pentru că se sfarmă. Ş-atunci, întotdeauna trebuie să ai personajul cu tine, să-l ţii moale, să te gândeşti tot timpul la el, pentru că numai gândurile tale îl modelează.»” În 1956, după absolvirea Facultăţii de Teatru, pleacă împreună cu unii colegi de promoție din Generația de Aur - Silvia Popovici, Sanda Toma, Eliza Plopeanu, Amza Pellea, Constantin Rauţki, Victor Rebengiuc, Radu Penciulescu, alături de regizorul Vlad Mugur - la teatrul din Craiova, ca să facă ,,un altfel de teatru”. Joacă doi ani în nouă spectacole roluri total diferite ca gen. Din 1959, este angajat la Teatrul Naţional „I L. Caragiale” din Bucureşti, scena pe care va juca toată viața. „A fost dintre cei mai minunaţi, nu numai actori, dar şi cei mai minunaţi oameni pe care i-am cunoscut în teatru. Îl numeam «Prinţul»…” îl descria peste ani colega sa, actrița Ilinca Tomoroveanu.

Ghiţă Cozorici – aşa cum i se spunea –uimea prin timbrul său inconfundabil, avea o disciplină a gestului care era înnobilat prin eleganţă şi expresivitate în scenă. După interpretarea lui Becket din spectacolul ,,Becket sau onoarea zeilor” de Jean Anouilh, a fost comparat cu marele actor de film Richard Burton. „Cine nu l-a iubit pe Ghiţă ?! – spunea peste ani fosta lui colegă, actrița Sanda Toma- Pot să vă spun aşa: ascultaţi-i glasul spunând <<Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie>>, recitând <<Scrisoarea a III-a>> sau <<Luceafărul>> şi veţi înţelege cine a fost artistul şi omul Gheorghe Cozorici… Când am vorbit cu el ultima oară la telefon, ieşise din spital. Glasul său era blând şi trist, îl am şi acum în urechi. A fost unul dintre artiştii pe care i-am preţuit enorm, repet, nu numai pentru faptul că era un mare actor, pentru că era cuprins de o modestie extraordinară, modestie pe care am încercat s-o împrumut şi eu (…)”.

La 24 de ani, interpretează rolul din spectacolul cu piesa „Hamlet”, de William Shakespare, în care juca alături de Amza Pellea, Constantin Rauţchi, Silvia Popovici şi alţii. Rămâne în memoria teatrului românesc și în istoria sa, în galeria de interpretări a acestui personaj despre care precizase la un moment dat într-un interviu: “Să nu uităm că prin «nebunie», Hamlet face parte din marea galerie de clovni tragici. Actorul care are fericirea să ajungă la acest pisc al dramaturgiei tuturor timpurilor, care se cheamă Hamlet, trebuie să pornească la drum de la frumuseţea textului – nu de la «a fi sau a nu fi», care vine mai târziu, – ci de la acea lecţie pe care Shakespeare însuşi, prin Hamlet, le-o dă actorilor din piesă, ca şi celor de azi: «Potriveşte fapta cu vorba şi vorba cu fapta/ Ia aminte să nu depăşeşti măsura» fiindcă tot ce se abate de la scopul teatrului, acest scop fiind încă de la începuturile sale şi până-n zilele noastre «Să fie o oglindă a firii, s-arate virtuţi adevărate./ Păcatului icoane lui şi tuturor lucrurilor adevărata lor înfăţişare».”

De-a lungul carierei sale, Gheorghe Cozorici a dat rar interviuri, pentru că evita să vorbească despre procesul creaţiei, în teatru sau film, ce presupune drumul spre găsirea personajului de interpretat: “Mi-a fost frică de întrebări stereotipe de genul: «Cum aţi făcut rolul?»” Întrebare la care Calboreanu a răspuns pe vremuri cuiva astfel: «Cum l-am făcut? Cum l-ai văzut!»” “În teatru, textul trebuie visat. Spontaneitatea vine pe urmă, ea este parte din arta actorului, iar arta actorului nu se face pe moment, cu un text improvizat, ci este rezultatul unei munci de laborator intim.”

Arta sa poate fi pusă în ecuație și sub forma poveștii sale favorite despre Leonardo da Vinci: „“Ştiţi povestea lui Leonardo da Vinci de pe timpul când lucra fresca de la Santa Maggiore? Este aşa: avea totul gata. Numai pe Iuda nu-l avea, nu-l găsise. Şi umblând el prin piaţă, într-o zi, vede un om şi-şi spune: «Ăsta-i Iuda!» Vorbeşte cu el, se tocmeşte, se înţeleg şi-l duce la frescă. Fresca este sub o draperie. Da Vinci trage draperia şi când se întoarce, modelul, Iuda, plângea. «De ce plângi domnule?» Se miră Vinci. «Te-a impresionat fresca?» «Nu!»- spune omul –«nu, dar ştiţi, acum zece ani v-am pozat pentru Cristos! » Totul depinde de modul cum evoluezi. Şi asta nu depinde numai de tine. Depinde de om. De cel care este supus unui efort firesc să urce o treaptă a umanităţii în tendinţa lui de a ajunge cât mai bine, spre cât mai frumos. Dar acolo se ajunge numai trecând prin Purgatoriu”...

Dedicat cu totul teatrului și filmului, Gheorghe Cozorici nu a avut o viață personală fastuoasă. Nu a apucat! În tinerețe, a fost căsătorit cu Elena Jean, o femeie frumoasă de profesie sufleur, dar nu au avut copii. După niște ani buni de la divorț, ea s-a recăsătorit cu alt actor, Jean Constantin.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro