Toma Caragiu a fost îndrăgostit de ea, iar pe Valeria Seciu a învățat-o actoria!...Liliana Tomescu (12 august 1929 - 22 octombrie 2021) a fost un veritabil fenomen al teatrului românesc, actrița strălucind în special pe scena Teatrului Nottara, unde a stabilit record după record cu spectacolele sale. În perioada 1950-1980, ea a reușit cifre unice în istoria teatrului contemporan: Pygmalion - 500 spectacole, Ciocârlia - 400, Luna dezmoșteniților peste 600, Schimbul - 200, Adio, Charlie! - 870 spectacole. În 1964, i se acorda deja titlul de „Artistă Emerită", cea mai tânără a actriță care să fi primit vreodată, la acestă vârsta - doar 35 de ani - o asemenea distincție, care, de obicei se acorda spre sfârșitul carierei.

Evident, o astfel de femeie fascinantă a născut și unele legende deloc credibile. De pildă, pasiunea pe care o făcuse pentru ea Toma Caragiu este evocată pieziș, resentimentar, de jurnalistul George Mihalache. „Părea îndrăgostit de Liliana Tomescu. I-am spus într-o zi, când îl întâlnisem la Dalles, la o repetiție: „Nu prea te văd bine, machidoane. Liliana te-a prins ca într-o pânză de păianjen. Te zbați zadarnic!”, a rememorat George Mihalache. O perioadă, artistul a suferit enorm și se spune că aproape că se închisese în bibliotecă... Conform acestui autor, care a cunoscut îndeaproape lumea artistică a anilor 50-80, Liliana Tomescu ar fi avut relații aventuroase cu „duhovnicii” ei! „Exasperat de naivitatea robului Toma, un prieten devotat nu s-a sfiit să-i divulge, până la urmă, adevărul gol–goluț: „Nu vreau să devii, pentru vecie, Toma Necredinciosul! Vei merge cu mine la fața locului, ca să te convingi personal!”. Pus în fața unor argumente indubitabile (patru „duhovnici” străduindu-se, pe rând, să-i ierte păcatele cuvioasei în cauză), Toma a înțeles că, de fapt, aruncase mărgăritare în troaca porcilor, așa că și-a luat adio de la mirajul primei iubiri, pornind mai departe, cu răni încă necicatrizate, pe lungul drum al vieții, dominat de un destin atât de orb”, a scris George Mihalache. Relatarea nu este, însă, confirmată de alți martori ai acelor timpuri, dimpotrivă! UPDATE: Primim la redacție din partea domnului Oreste Florian câteva precizări de bun simț, după cum urmează: „Multi bărbați au bătut - mai mult sau mai putin violent - la ușa marii actrițe . Evident cå dezamăgirea ivită în urma eșecurilor a avut multe feluri de manifestare. Acest G. Mihalache aparține celor mulți ce nu au reușit niciodată så-și atingă scopul. Evident cå nemulțumirea lui, modul lui de a se răzbuna, a fost så scrie într-o carte aceastå relatare cu "duhovnicii" , relatare preluata fără niciun discernământ de către autoarea articolului și publicată de voi fără ca så-i cereți autoarei obligatoriile probe de autenticitate. Este oribil! Så pângărești în acest fel memoria uneia dintre cele mai mari personalități ale Teatrului Românesc din timpurile moderne!”  Ne asociem acestei poziții. Și, după cum se poate observa, am reprodus cu ghilimele citatul aparținând lui George Mihalache (1925-2009).

...Valeria Seciu rememorează cum i-a cerut Lilianei Tomescu să o învețe să joace: „Obişnuiam să merg foarte des la Teatrul Bulandra. Acolo l-am văzut prima oară pe Octav, în <Pădurea>, cu Lucia Sturdza Bulandra, Fory Etterle, Jules Cazaban. Aşa m-am apropiat de teatru, auzindu-l, văzându-l pe Octavian Cotescu. Era o certitudine pentru mine ca voi deveni actriţă. Am dat de foarte multe ori ocol Institutului, fără să bat la uşă. Întâi am dat examen la Istorie. Chiar de două ori. Pe urmă m-a pregătit Liliana Tomescu. A fost o mare îndrăzneală. I-am dat pur şi simplu un telefon. Şi a fost de o mare generozitate. Ea mi-a dat din fiinţa ei", a relatat actriţa într-un interviu.

Din păcate, sistemul vechiului regim a împiedicat-o pe Liliana Tomescu să se manifeste artistic așa cum dorea și, în consecință, În 1980 s-a refugiat în Suedia împreună cu partenerul ei de viață, actorul Lucian Muscurel. La scurt timp, în țara scandinavă i s-a acordat cetățenia suedeză. În 1981 a absolvit cursurile intensive de limba suedeză de la Universitatea din Göteborg obținând diploma „SVISS" care îi da dreptul să lucreze la toate nivelurile de limba suedeză, începând, în felul acesta, să activeze ca interpretă, traducătoare și profesoară de „Arta actorului".

În 1991 Primăria orașului Stockholm i-a acordat titlul de „Cetățean de onoare" a orașului ca recunoaștere a activității sale în domeniul învățământului de teatru. Oficial, a încetat să lucreze la câțiva ani după pensionare dar, în particular, continuă să prepare candidați la învățământul de teatru, precum și actori tineri care aveau nevoie de un „coach" particular pentru teatru, film, TV. Unii dintre cei mai importanți actori suedezi din ultimiele patru decenii au făcut primii pași în teatru sub îndrumarea ei. A continuat, de asemenea, cu munca de traducător, în special în domeniul dramaturgiei.

La Editura Integral a apărut volumul Liliana Tomescu, Ciocârlia, de Marina Spalas, Lucian Muscurel și Sergiu Cioiu (ediție îngrijită de Costel Postolache). din care spicuim: „În colectivul Teatrului Armatei, în anul 1950 este angajată o tânără studentă, care, nu peste mult timp şi pentru 30 de ani va deveni simbolul Teatrului Nottara: actriţa Liliana Tomescu. A debutat în piesa „Crângul de călini” de A. Corneiciuc, în regia lui Al. Finţi, alături de Margareta Butuc, George Demetru, Val Săndulescu, Sandu Sticlaru, Geo Maican, George Constantin, chiar dacă debutul oficial al Lilianei Tomescu este consemnat în piesa „Ruptura” de Boris Lavreniev în regia lui Al. Finţi, cu Aurel Rogalski, Sergiu Dumitrescu, C. Negoescu, G. Vraca, G. Demetru, Irina Răchiţeanu, C. Brezeanu, G. Mazilu, G. Carabin. Au urmat alte zeci de piese.

Sigur că datele statistice dau seamă de cantitatea spectacolelor jucate şi nu de calitatea lor. Astfel, după premiera „Luna dezmoşteniţilor” de Eugene O’Neill din 28 octombrie 1964, regia Ion Olteanu (600 de spectacole) criticul de teatru Ileana Popovici scria în revista „Teatru”: „Spectacolul e, de fapt, axat pe jocul Lilianei Tomescu, care realizează aici nu numai cea mai profundă şi cea mai valoroasă creaţie din cariera ei de până acum, ci şi o interpretare care o situează definitiv printre personalităţile artistice de primă importanţă ale teatrului nostru, o demonstraţie asupra puterii literalmente fascinante a inteligenţei artistice”.

Sau, ce scria în revista Teatrul nr. 4 din 1964 criticul Ana Maria Narti, despre, de acum aproape o legendă „Ciocârlia” de Jean Anouilh – 400 de spectacole – (regia Mircea Avram), premiera 5 ianuarie 1962: „actriţa Liliana Tomescu (în rolul Ioana d’Arc) şi-a construit personajul cu modestia ce caracterizează şi costumul eroinei: două-trei atitudini principale care punctează, aproape caligrafic, momentele de culminaţie şi apoi de mare sobrietate, evitarea oricăror intonaţii şi gesturi parazitare… Montarea are un merit incontestabil, acela de a fi mobilizat publicul pentru ascultarea minunatei pledoarii despre frumuseţe umană pe care o întruchipează Ioana”.

Sau iată ce se consemna în „Informaţia Bucureştiului” din 7 decembrie 1970 despre spectacolul „Adio, Charlie!” de G. Axelrod (870 de spectacole – regia George Rafael) „a avut şansa de a o putea distribui în spectacolul său pe Liliana Tomescu, iar Liliana Tomescu nu «joacă», nu «compune», ci este cel mai fermecător, cel mai năstruşnic, cel mai neverosimil şi, totuşi, cel mai firesc Charlie pe care şi l-ar fi putut cineva închipui”.

Cartea conține și o interesantă mărurie autobiografică: „M-am născut la 8 luni. Mă bucur că mi-am ales o lună așa de generoasă ca aceea a „leului”. Născută Duminica (aici, în Nord, se spune că cei născuți Duminica poartă o stea în frunte).
Ora 12 ziua.
Sigur că, dacă mai așteptam o lună, destinul meu ar fi fost cu totul altfel…

Și așa a început „viața”.
Primul dar au fost părinții mei: mamă și tată, două ființe minunate, sănătoase, armonice, echilibrate și pline de talent, fiecare în felul său.
Ceva caracteristic pentru toată familia pot spune că era modestia. Modestie pe care și eu am moștenit-o. Nu știu nici acum dacă este o calitate sau un defect…
N-am aflat niciodată direct de la tata, așa că am fost surprinsă, aflându-mă cândva în Italia, să aud: „Ești fata Doctorului Tomescu? Acel medic nemaipomenit, decorat de Papă?”
Ce să mai spun de mama mea, despre care oricine o cunoștea spunea: „Asta nu e o ființă pământeană. Este o extraterestră…” O femeie minunată, o „Zână Bună”, nu pentru că e mama mea, ci pentru că asta era. Avea darurile ei excepționale. Un echilibru, o pondere, o liniște, un zâmbet întotdeauna atotștiutor și calmant. Cu un „savoir faire” deosebit de efectiv, rezolva, fără să se bage de seamă, de la complicații administrative legate de casă, la complicații între oameni, între vecini, între colegi de lucru. Reușea să rezolve tot, însă fără a se face remarcată. Îmi descurca probleme cu avioane, sosiri-plecări, itinerarii, concordanțe între activitatea mea la teatru și diverse deplasări, făcea piața, făcea bucătăria și mai și picta!
Firea asta, modul ăsta de a trăi conform gândului „actionează, dar fără a fi remarcat”, calmul, echilibrul, toate astea au contribuit la bucuria mea și a tuturor de a o avea în preajmă până la 102 ani pământești.
Când eram mică, îi era frică să pună mâna pe mine de teamă să nu mă spargă sau să mă strice…
Doamne, îi înțeleg. Ea avea doar 23 de ani, el 24…

Între acești oameni, am crescut eu, cuminte, fără să fac prea mult zgomot.
În perioada preșcolară am avut două lucruri mai caracteristice, ca să le zic așa. Unul era: cum găseam poarta deschisă, plecam. S-a întâmplat definitiv și fără întoarcere, peste 50 de ani… Al doilea (legat de primul), era să ajung în lumea mare. Mi se părea floare la ureche, judecând după Globul Pământesc de pe biroul tatălui meu. Simplu: o mână de pământ de săpat în curtea noastră, un mic tunel vertical și ajungeam pe cealaltă parte a Globului! Am făcut zeci de gropițe în gradină, fără rezultat! Până când mi s-a interzis să mă mai umplu de țărână, iar mama a semănat flori în gropițele mele… Cu plecatul prin portița deschisă am încetat când, după o lipsă de câteva ore, la întoarcere, am văzut fața descompusă a tatălui meu. Atunci am înțeles că am făcut ceva grav. Fără bătaie sau morală, am renunțat…

În școala primară am evoluat normal. Peste puțini ani, la școala de maici „Pitar Moș” fiind, am hrănit în Postul Mare o fetiță slabă și bolnavă. Am fost socotită o necredincioasă și mi s-a făcut proces de „erezie”… Altfel, totul a mers cuminte… Școala era foarte bine împărțită pe timpul acela – în 3 perioade de câte 4 ani. Prima perioadă era obligatorie pentru orice copil. A doua, după o admitere, era un fel de semi-liceu. După această perioadă, cei care doreau să facă meserii părăseau școala. A treia perioadă, care se termina cu bacalaureat, era, în special, pentru cei care doreau să meargă mai departe, la Facultăți.

Eu, ajunsă la acestă treaptă, a treia deci, și văzând că învăț repede, m-am gândit să nu pierd vremea și, fără să întreb în familie, m-am dus la Ministerul Învătământului și am cerut dispensă să dau doi ani într-unul. După examene, bineînțeles. Mi s-au aprobat a V-a cu a VI-a și a VII-a cu a VIII-a. Astfel am terminat liceul, cu bacalaureat cu tot, la 16 ani, în loc de 18.

Mă întreabă tatăl meu: Acum la ce te înscrii? Aștept, am răspuns. Am câștigat doi ani. Nu mă grăbesc.
Nu aveam nicio predilecție. Până aici fusesem bună la matematică, cu premii câștigate…
Știam un singur lucru: că, de orice mă voi apuca, o voi face temeinic, conștiincios, pentru că așa îmi erau structura și educația. Rămânea să caut. Tatonam, dar nu rămâneam nicăieri.
Între timp, vedeam mult film și teatru. Nu pentru că aș fi vrut să ajung acolo, căci acel univers mi se părea cu totul de neatins. Dar pentru că mă odihnea și mă făcea să visez.

Într-o zi, în umbletele mele, văd în Piața Amzei, în fața unei frumoase case cu etaj, zarvă, zgomot, mult tineret. Mă opresc și întreb ce se întâmpla acolo: Se dă examen la Teatru! M-am așezat pe o piatră, fără a crede că așa ceva este posibil… S-a coborât Cerul pe Pământ?… Și ce se cere ca să intri? Cunoștințe de literatură și să spui o poezie… La literatură n-am avut probleme. Dar la poezie am căzut…

Am găsit că aveau dreptate: nu te prezinți la o admitere nepregătit! Și am început să mă pregatesc. Timp de un an am fost auditor la toate cursurile de la Conservator. Doamne! Câtă bucurie! Ce sărbătoare, ce lumi mi se deschideau! Nu-mi mai încăpeam în piele de fericire. Ce cadou, ce privilegiu! Mă întrebam cum de meritam așa ceva?

Doamna Alice Voinescu – cine nu a auzit-o nu știe ce a pierdut! Puteai să stai zile, luni și ani să o asculți…
Atâta har și generozitate să deschidă căpățânile noastre mici către frumos și cultură, greu să găsești.
Ruxandra Oteteleșanu, cu diversitatea darurilor ei, că nu știai asupra căruia să te apleci…
Sorana Țopa. Nu știu cine mi-a îndreptat pașii spre ea… Avea o mică garsonieră, modestă, dar în care încăpeau zilnic cei mai mari scriitori ai timpului, pictori, actori… asistam la discuții de un nivel nemaiîntâlnit de mine pînă atunci, nivel pe care mă străduiam să-l urmez și să-l pricep…
Am fost și model marelui pictor Jules Perahim, pentru tablouri și ilustrări de cărți. M-au pictat Angheluță (a făcut expoziție cu portretele mele), Sorin Ionescu, Toni Ghiorghiu, mai târziu, Florin Dumitrescu…
Luam în perioada asta și lecții de dans cu genialul Trixy Checais, pe lângă care coregrafii de la Paris păreau niște bieți ucenici. Și ce să mai spun despre lecțiile cu marele Stere Popescu…

În sfârșit, m-am prezentat din nou la admitere la Consevator. La un moment dat, Marioara Voiculescu, șefa juriului, s-a opus, spunând în franceză chiar în fața mea: „Mais vous ne voyez pas comme elle est laide? Elle est affreusement laide”… Normal. Era epoca femeilor fatale, frumoase, svelte, misterioase… Iar eu aveam coade și ciorapi trei sferturi.

De obicei nu am replică și nu sunt nici spontană, nici obraznică, dar atunci am răspuns: „Nu-i nimic, doamnă. Există în teatru și roluri de femei urâte. Eu nu voi fi nevoită să mă machiez.”
Am intrat deci la Conservator…

Mai târziu, mult mai târziu, întâlnind-o pe doamna Voiculescu, am întrebat-o: „Nu credeți că o asemenea afirmație ar fi putut să zdrobească un om tânăr?” „Fetițo, asta e o meserie foarte grea și crudă. Dacă nu poți să o duci, te apuci de altceva!” I-am dat dreptate.
O dată intrată la Consevator, minunile au continuat: ce poate fi mai mare fericire decât să fi fost eleva marelui Mihai Popescu?

(...)În ce mă privește, a urmat o perioadă lungă fără locuință și fără bani… Lucrul ce mi-era la îndemână a fost să mă înscriu în figurație la câteva teatre. Aveam un carnețel cu timpii exacți când trebuia să intru în scenă și alergam între Comedia, Național și Studio Piața Amzei. M-am îmbolnăvit de plămâni.
Locuință nu aveam, pentru că nu voiam să primejduiesc pe nimeni care, eventual, s-ar fi oferit să mă adăpostească. Așa că dormeam prin cabine pe la teatre. Portarii mă lăsau, pentru că nu aveam nimic de derbedeu, doar un aspect de copil necăjit și nemâncat.

După o vreme, s-a deschis apartamentul tatălui meu, care fusese sigilat de Securitate. Nu, nu ca să locuiesc eu acolo, ci, ca umilirea să fie totală, ca să-mi îndeplinesc obligația de a vinde la Consignații mai tot ce se găsea acolo: mobile la mobile, cărțile la cărți, tablourile la tablouri, hainele la haine, covoarele la covoare… Banii încasați îi dădeam cu chitanță celor care mă aveau sub observație. Evident că toate aceste cărături le-am făcut cu forțe proprii. Bani de transport nu aveam, deci căram cu propria spinare. Din când în când mă mai ajuta câte un mașinist de la teatru…

(...)Eram în ultimul an la Institut, mai erau două luni până la terminare. Anii 1946-47, ani cumpliți. Totul era căzut în teroare, neștiință, incompetență. Acuzații din aer, închisori. Oamenii nu știau încotro să se orienteze și ce să înceapă… Ciulei-tatăl termina teatrul mare din Magheru, precum și sala mică, unde să se joace copilașul Liviu Ciulei de-a teatrul, să facă decoruri și să-și adune prietenii.
Teatrul Armatei din Uranus, care, de fapt, era o hală mare cu o estradă, nu prea era propice pentru jucat teatru. Era potrivită doar pentru coruri ostășești. Și cu toate astea, aici erau „vărsați la groapa comună” mari actori: Storin, Maximilian, Ramadan, George Vraca etc., toți la o vârstă la care ar fi trebuit să se poată bucura de răsplată pentru munca lor de o viață. Mai erau vreo 15 actori cam între 45-50 de ani, vreo 10 până în 40 de ani, alți 10 cupletiști, prezentatori, militari cu veleități de teatru… Și unul sau doi, chipurile tineri, cum era George Carabin. Marea șansă a fost că, în sfârșit, la direcția teatrului ăsta a venit Alexandru Finți. Un om care nu atrăgea atenția asupra sa, dar care, cu modestie și eficacitate, a reușit să preia sala Magheru, mutând teatrul din „hala” de pe Uranus, acolo, pe bulevard. O dată făcută trecerea asta, cine voia și nu-și găsea loc în altă parte era primit în acest colectiv. Siegfrid, Madame Bulandra, Clody Berhola, printre alții.

Într-o zi, vine la Institut un domn și mă întreabă dacă nu vreau să mă angajez la acest Teatru al Armatei. Habar n-aveam de nimic, m-am dus și am semnat hârtii
de angajare. Aveam 18 ani și mai erau două luni până la terminarea școlii. Mi-era și frică de ce mi se întâmpla. „Domnul” era Al. Finți.
A venit ziua terminării școlii. Un mesager vine și îmi spune să mă prezint la Doamna Bulandra. În aceste două luni de când semnasem contractul cu „Teatrul Armatei”, se întâmplaseră multe. „Teatrul Municipal” începuse să se organizeze și Dna Bulandra, ajunsă la conducerea sa, căuta angajați. Mă prezint eu cu frica în sân și sunt întrebată dacă nu vreau să vin la acest teatru, „Municipal”. Nu-mi credeam urechilor. După ce mi-am pus limba în mișcare și am început să vorbesc, am rostit, ca o rușine, că deja sunt angajată.
Stupoare, neîncredere. Dna Bulandra pune mîna pe telefon și cere să vorbească cu Generalul Ioniță. Marele General Ioniță. La care acela (care nu degeaba era „marele”), cu diplomație, respect și admirație, îi răspunde: „Îmi pare rău, Doamnă, dar pe Liliana nu pot să v-o dau. Este o treabă juridică, ea este angajată de două luni și nu pot tocmai eu să încalc legea”. Eu jucam deja la „Armatei” în ce vrei și ce nu vrei.
Doamna Bulandra, ca să dovedească că avea nevoie de mine, mă distribuie într-o comedie de Bernard Shaw „Nu se știe niciodată” (titlu predestinat, nu-i așa?). Piesă în care juca însăși ea. Și așa, timp de un an întreg, am pendulat între „Municipal” și „Armatei”.
Era destul de greu pentru „Municipal”, care trebuia să-și facă planificarea spectacolelor în funcție de mine, un pisoi cu ochi. În cele din urmă au trebuit să renunțe. Îmi imaginez că a fost grea înfrângere pentru Dna Bulandra, care trebuia să reușească ce-și punea în cap. Și, desigur, ce dorea ea erau lucruri bune pentru actori. Gândite cu grijă și cu drag de ei.
Așa a fost…”

În martie 1971, regretatul critic de teatru Aurel Bădescu în „Contemporanul” scrie despre rolul interpretat de Liliana Tomescu în „Schimbul” de Paul Claudel (200 de spectacole – regia : Ion Olteanu) „Liliana Tomescu (Marthe) a fost cea mai aproape de adevărul piesei şi e uimitor cu câtă pondere şi rezervă a susţinut o partitură care, temperamental vorbind, nu părea să i se potrivească în întregime”.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro