Născut, asemenea Tamarei Buciuceanu și fostului președinte Emil Constantinescu, lângă Tighina (Bender), pe malul drept al Nistrului, în satul Ciucur din Basarabia interbelică (parte a Regatului României), Ilarion Ciobanu (28 octombrie 1931 - 7 septembrie 2008) a fost un actor care s-a dedicat aproape în exclusivitate filmului, creând personaje memorabile precum Gerula, Stroe Buzescu, cârmaciul Gherasim, Traian Brad, comisarul Roman etc. Puțini mai știu azi că el, de fapt, începuse o promițătoare carieră sportivă, fiind jucător de rugby la clubul Dinamo.

După ce, în circumstanțele tulburi ale izbucnirii celei de-a doua conflagrații mondiale, s-a mutat, împreună cu familia, dincolo de Prut, în vechea Românie, a copilărit la Constanța, pe malul mării. (S-a îndrăgostit de aceste locuri, dovadă că ultima lui dorință a fost legată de  Marea Neagră: „Tatăl meu a iubit marea ca un copil. Acolo şi-a petrecut adolescenţa şi era foarte ataşat de ea. Din păcate pentru el, din cauza unei interdicţii medicale, în ultimii 25 de ani ai vieţii nu a mai avut voie să meargă pe litoral. Şi-ar fi dorit să se întoarcă acolo şi îi vom îndeplini dorinţa: îi vom arunca cenuşa în mare”, a declarat presei Ioachim, fiul lui Ilarion).) „Am trăit ca pasărea cerului – portul e un părinte mare şi generos care dă de mâncare la toate păsările”: la 12 ani a intrat băiat de prăvălie, după care o urmat „o lungă caravană de meserii: hamal, țăran cu sapa, tractorist, miner, săpător, tâmplar, șofer, marinar, pescar" până în anul 1958, când a intrat la IATC, pe care însă nu l-a absolvit, pentru că a avut de ales între a face filmul „Setea" și a urma institutul.

Anterior însă, făcuse sport de performanță. Ca rugbist și-a făcut debutul în 1948, la Știința București, sub îndrumarea antrenorului Gustav Fanella. Se transferă apoi la Dinamo București, unde cunoaște consacrarea ca sportiv. Ultima parte a carierei a petrecut-o la Progresul București (1959-1962). Jucător de linia a II-a, cunoscut de apropiați sub porecla „Claris”, Ilarion Ciobanu era socotit atunci un jucător de temut, „greu de trecut, pe cât de dur în sensul bun al cuvântului, pe atât de corect”. Pe terenul de rugby i se zicea „Gloabă“ În cartea „50 de ani de rugby la Constanţa“, Nicolae Dan şi Florian Constantin fac referire şi la marele actor. „Conform părerii unor vechi prieteni şi cunoscători ai acestui sport, leagănul rugby-ului constănţean se află în partea de nord-est a oraşului, pe cele două frumoase plaje - Modern şi Trei Papuci. Pe aceste suprafeţe de nisip auriu, imediat după război, au apărut grupuri de tineri care se întreceau în adevărate campionate locale de înot în mare şi de sărituri de pe digul Y, transformat în trambulină. Există şi un clasament valoric. Ţin minte că sute de tineri îi admirau şi îi aplaudau pe aceşti frumoşi tineri cu corpurile bronzate, pentru reuşitele lor. Se făceau chiar pariuri cu privire la câştigători. Câteva nume ale celor mai buni rugbyşti, intraţi în legendă, sunt: Gică Budi, Ilarion Ciobanu, Nae Şifărescu, Vasile Giuglea, Ţuţu Apostol, Puiu Ion, Gh. Alexandru, Ţony şi mulţi alţii. Din aceste grupuri de băieţi talentaţi s-au născut pionierii rugbyului constănţean. În vara anului 1952, rectorul Institutului Politehnic din Galaţi hotărăşte ca jucătorii echipei de rugby să facă practica anuală la Administraţia Portului şi la Şantierul Naval Constanţa. La sfârşitul vacanţei de vară, n-am plecat cu mâna goală la Galaţi, l-am luat cu noi pe «Claris», care a devenit jucătorul Ştiinţei. A jucat la Galaţi doar un sezon, pentru că, în timpul unui meci meci-şcoală cu Progresul Bucureşti, a fost remarcat şi ulterior transferat la această echipă“, se arată în carte. „Claris“ a jucat şi la Dinamo Bucureşti, acolo unde era poreclit „Gloabă“, pentru că „era înalt şi alerga ca un cal“, după cum îşi aducea aminte fostul său coechipier Vasile Giuglea. A renunţat la rugby abia în 1962, când era deja o vedetă consacrată în cinematografie, din cauza programului încărcat. 

În prima parte a vieții, viața lui Ilarion Ciobanu s-a derulat pe repede înainte, asemenea unui film de aventuri. Tatăl său, Vlase, nu avea o meserie anume, aşa că îşi căuta de lucru în funcţie de sezon. De la Tighina la Baia Mare, de la Baia Mare la Brăila şi tot aşa. La un moment dat, s-a angajat ca hamal în portul Constanţa, oraş în care a şi pierit, într-un accident, în anul1939. În condiţiile în care a rămas singură cu trei copii, mama viitorului actor, Olga, s-a angajat ca bucătăreasă la un spital din oraş. Banii erau puţini, cheltuielile mari, iar pe deasupra nici necazurile nu i-au ocolit, ambii fraţi ai lui Ilarion decedând la vârste fragede. Etern îndrăgostit de valurile mării, Ciobanu a visat mereu să se facă marinar, însă destinul avea alte planuri pentru el. În prefaţa cărţii de proze scurte pe care Ilarion Ciobanu a publicat-o în 1980, „Un far la pensie“, scriitorul Titus Popovici, bunul său prieten, a dezvăluit câteva crâmpeie din biografia actorlui: „O copilărie amară, cea a orfanului de tată (dispărut, după cum se spune, încercând să oprească cu pieptul un tren), a copilului care s-a dus la şcoală încălţat cu pantofii mari şi scâlciaţi ai mamei, şi ai cărui pumni au tăiat radical pofta de râs inconştient şi de batjocură a celorlalţi, a hamalului de port la o vârstă când junii din high-life-ul epocii dansau conga şi boogie-woogie, a brigadierului voluntar pe şantierele romantice de la Bumbeşti-Livezeni, a şoferului de camion a şantierului de dureroasă amintire a primului Canal, a rugbistului de performanţă, poposit sau naufragiat (cine poate şti?) la Institutul de Teatru, de unde a fost exmatriculat ca să poată ajunge cel mai complex actor de film contemporan…”.

În adolescenţă, Ilarion Ciobanu a fost arestat de mai multe ori, episoade pe care le-a povestit într-unul din rarele sale interviuri, acordat Evei Sârbu: „Prima dată am fost arestat în timpul războiului. Aveam 12 ani pe atunci, când, împreună cu nişte prieteni de-ai mei, umblam după porumbei prin magaziile Oborului din Constanţa. Şi tot trecând dintr-una în alta prin răsuflătorile de aerisire, am ajuns într-o magazie care, dracu ştie cum, era plină de torpile nemţeşti. Ne-au găsit, ne-au arestat, am fost duşi la chestură şi bătuţi. Ne-au ţinut o noapte acolo şi ne-au dat drumul: eram copii… Altă dată prin '46, cu încă doi <<şobolani>>, aşa ni se spunea în port la ăştia care vânturam cheiurile în căutare de lucru, am furat un porc din curtea unui vameş. Un porc, în '46, era o valoare. Nu mai ţin minte dacă l-am furat să-l vindem, sau să-l mâncăm noi. Cert e că era un porc, şi un porc e de mâncare. După război, vremurile erau tulburi, dublate de o năpastă naturală, seceta aia care a adus foamea după ea. Şi omul trebuia să se descurce cum putea. Pe urmă, un om crescut în port, crescutul la malul mării are un fel de a fi direct, mai brutal. Condiţiile vitrege, sărăcia mea şi a mamei, mediul, prietenii, într-un cuvânt aş găsi justificări pentru ceea ce am făcut atunci. Le-am făcut şi am tras ponoasele. Am plătit pentru toate. Că se plăteşte…“.

Ulterior, Ilarion Ciobanu a fost, în anii tinereţii, brigadier pe Şantierul Naţional Bumbeşti-Livezeni, un proiect faraonic al epocii. Chiar şi acum, linia de cale ferată rămâne cea mai complexă construcţie de acest tip realizată pe teritoriul României. Nu mai puţin de 35 de poduri şi viaducte se înlănţuie pe cei 31 de kilometri ai traseului, alături de 39 de tuneluri şi numeroase ziduri de sprijin. Cum a ajuns însă Ilarion Ciobanu acolo? A povestit chiar el, în paginile ,,Almanahului Cinema“ din 1975. ,,De fapt, totul a început ca o mare aventură. Şi cărui tânăr nu-i plac aventurile? Nu ştiu cum a fost prin alte părţi, dar nouă, celor din port, activiştii judeţeni U.T.M. n-au fost nevoiţi să ne vorbească prea mult. Ideea că urma să ne ducem să muncim la construcţia unei căi ferate în munţi, a fost mai mult decît destul. În general, pentru omul de pe malul mării muntele înseamna o necunoscută, o altă lume, iar pentru noi, atunci, avea aceeaşi rezonanţă ca Sahara, Hawaii sau pampasul sud-american“, a explicat cel căruia apropiaţii îi spuneau ,,Claris“. Despre munca efectivă, actorul n-a vrut să amintească foarte multe: ,,Ar fi mult. Mult prea mult de scris despre schimburile de zi şi de noapte, despre îndărătnicia muntelui care parcă ne era duşman, despre tuneluri şi viaducte, despre vagonete şi perforatoare, despre accidente şi durere, despre dorul de acasă sau despre duminicile pe care le aşteptam. Am făcut totul simplu, dârz, bărbăteşte. Nu se putea altfel, viaţa o cerea“.

După ce s-a întors de la Bumbeşti-Livezeni, Ciobanu a lucrat o perioadă ca şofer de basculantă la Canalul Dunăre-Marea Neagră, apoi s-a angajat ca redactor la o gazetă de şantier, de unde a fost trimis la Bucureşti, la „Facultatea Muncitorească“, pe care o absolvă în 1953. Încearcă apoi să urmeze geologia, geografia, mecanica navală, dar nu s-a adaptat nicăieri. În cele din urmă, în 1958, Ciobanu a dat admitere la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, convins fiind de un prieten. Şi a intrat. 

„N-am absolvit pentru că am avut de ales între a face «Setea» şi a urma I.A.T.C.-ul. Adevărul e că mă plictiseam în facultatea aia… Aşa m-am angajat electrician la Teatrul Municipal /Teatrul Bulandra de azi/“, mărturisea actorul. Povestea obţinerii rolului ţăranului brutal şi justiţiar, Mitru Moţ, personajul principal din „Setea”, e de pomină. Într-o seară, Ilarion Ciobanu se afla la restaurantul „Mon Jardin”, un local plin de farmec în epocă. Era puţin cam ameţit când s-a întâlnit cu regizorul Vladimir Popescu-Doreanu. Acesta din urmă l-a considerat potrivit pentru unul dintre rolurile secundare din filmul lui Mircea Drăgan, Ezechil, aşa că l-a dus acasă ca să-l culce, pentru că a doua zi se dădeau probele. Dimineaţă, au plecat împreună spre Buftea. Acolo era şi scenaristul filmului, Titus Popovici, care a avut o revelaţie: „Ia bărbieriţi-l pe ăsta!“. După care i-a spus regizorului: „Iacătă-l şi pe Mitru Moţ“. Succesul a fost imediat. Iar între Ciobanu şi Popovici s-a născut o relaţie de prietenie trainică. „E mai puţin important să spun acum, în aceste fatal-sumare rânduri, că niciun alt actor nu m-a inspirat mai mult şi mai profund, că, atunci când scriu un rol pentru Ilarie, replicile curg de la sine, planul iniţial al personajului se dă peste cap, explodează, schema inerentă transformându-se în ceva viu, contradictoriu şi masiv, refuzându-se simbolismului, soluţiilor de mântuială şi falsităţii, căpătând o încărcătură de omenesc, de înţelegere şi da! de bunătate. E, de asemenea, foarte puţin important să înşir lungul şir al ficţiunilor mele cărora le-a dat viaţă proprie, irepetabilă şi incofundabilă: şeful dac Gerula, cel ce nu cunoaşte niciodată înfrângerea, comisarul Roman, făcând faţă cu amarnic şi necruţător humor pistolarilor din anii ‘45 şi politicienilor care le inspirau acţiunile, acel senzaţional Ilarie ţăranul care-şi goneşte fiul de acasă pentru că e comunist şi moare în faţa plutonului de execuţie zicând: «Dacă-i pe aşa, atunci trăiască comuniştii!», Traian Brad, ardeleanul care se duce în America ca să aibă de unde învăţa ăsta micu oarece meserie“, nota Titus Popovici în aceeaşi prefaţă a cărţii lui „Claris“.

Debutul în cinematografie s-a produs, așadar, relativ târziu, la vârsta de aproape 30 de ani. „Setea” este un film din 1960 regizat de Mircea Drăgan și Mihai Iacob. Rolurile principale au fost interpretate, alături de Ilarion Ciobanu, de actorii Ion Besoiu și Flavia Buref (viitoarea textieră a cântăreților români din următoarele decenii). În alte roluri, apăreau o mulțime de actori ale căror nume au intrat în istoria filmului românesc: George Calboreanu, Ștefan Ciubotărașu, Dumitru Furdui, Draga Olteanu, Amza Pellea, Colea Răutu sau Ernest Maftei. Pelicula a primit Premiul de Argint la a doua ediție a Festivalului Internațional de Film de la Moscova. Filmul reprezenta ecranizarea unui roman de Titus Popovici și era unul tezist, despre conflictul dintre clasele sociale, însă „Mitru Moț, personajul „creat cu un patos intens bine decantat de către Ilarion Ciobanu, rămâne un personaj emblematic”.

Au urmat apoi mai bine de 60 de filme în care actorul Ilarion Ciobanu a deținut roluri principale. A fost, de asemenea, regizor al filmelor Omul de lângă tine și Mara. După 1989, Ilarion Ciobanu a continuat să joace doar ocazional în filme precum Crucea de Piatră, Terente - Regele bălților, Tancul și Bored. „Aparent, era un dur. O duritate tandră. Avea un umor irezistibil. Degaja o forţă extraordinară. A contribuit la schimbarea tipologiei ţăranului român în anii ’60-’70“, spune criticul de film Valerian Sava. „Nu a fost un actor de compoziţie, ci unul de substanţă. El era candid şi inteligent în credinţă, nu fanatic şi patetic, ca personajele din anii 50. Ilarion Ciobanu a efectuat o turnură determinantă în tipologia personajelor arhetipale”, apreciază criticul. Puţină lume ştie că Ilarion Ciobanu a scris şi a publicat versuri, de factură lirică. El a rămas un actor de vibraţie lirică, de mare naturaleţe care a învins schemele retorice şi propagandistice ale vremii. (...)E un personaj arhetipal, nu unidimensional, cum s-a spus prin dicţionarele de film”, precizează Valerian Sava. Un rol antologic din anii 70 este și cel al cârmaciului Gherasim, în serialul turnat după romanul lui Radu Tudoran Toate pânzele sus!. A fost și personajul Traian Brad în trilogia alcătuită din filmele „Profetul, aurul și ardelenii” (1978), regia Dan Pița, „Artista, dolarii și ardelenii” (1980), regia Mircea Veroiu şi „Pruncul, petrolul și ardelenii” (1981), regia Dan Pița, 

La apogeul carierei sale cinematografice, Ilarion Ciobanu a colaborat şi cu regizorul Sergiu Nicolaescu la câteva dintre filmele sale de succes: „Mihai Viteazul“, „Cu mâinile curate“, „Ultimul cartuş“, „Nemuritorii“ şi „Pentru patrie“. Ulterior, relaţiile dintre cei doi s-au răcit. Cascadorul Aurel Popescu a povestit un episod care a condus la acest deznodământ: „Eram la Braşov, la filmul «Nemuritorii». Într-o noapte l-au trezit recepţionerii pe Sergiu şi l-au chemat de urgenţă jos. Acolo, ce să vezi, Ilarion Ciobanu, mangă fiind, se dezbrăcase şi se urcase cu picioarele pe biroul de la recepţie. Abia a reuşit să-l dea jos, cu scandal, a ieşit şucăr mare acolo, la «Aro». Altfel, nea «Claris» era un om extraordinar. Dar avea şi momente când o lua pe ulei şi se termina tot“. Din punctul de vedere al regizorului, picătura care a umplut paharul a fost un incident din Republica Democrată Germană. „Ilarion este un actor de mare talent, fără să aibă o pregătire profesională specială. Eram prieteni, am jucat împreună rugby. Am plecat cu el la Berlin, la filmul «Capcana mercenarilor». Avea un rol important, împreună cu Amza Pellea. În prima seară s-a îmbătat şi a bătut recepţionerii hotelului. A doua zi, l-am scos din rol. Numai că el era trecut pe un paşaport colectiv. Ca atare, n-a putut să plece imediat, a stat acolo două săptămâni, cât am filmat noi. Când a ajuns în ţară, a făcut ce-a făcut şi, culmea, i s-a plătit rolul. Cert e că eu îl apreciez enorm, am colaborat foarte bine, dar când ajungem la alcool şi la gesturi de genul ăsta, cu mine nu merge”, povestea Sergiu Nicolaescu în 2004, într-o emisiune televizată. Pe de altă parte, fiul actorului, cineastul Ioachim Ciobanu, susţine că Nicolaescu l-a invidiat mereu pe tatăl său: „Tata ura nedreptatea şi de aceea s-a certat cu Nicolaescu. Spre exemplu, tatăl meu îşi făcea singur cascadoriile şi de fiecare dată scenele acestea cu el erau prezentate în cadre foarte îndepărtate de regizorul Nicolaescu, nicidecum nu erau puse în valoare, nu se distingea cine e personajul acelor scene periculoase, fapt care l-a înfuriat pe tata. Nicolaescu era foarte orgolios şi nu cred că-i plăcea să fie eclipsat de nimeni. Ei au mai avut un moment tensionat când se aflau pe un poligon, iar Ilarion Ciobanu a tras mai bine cu pistolul decât Nicolaescu”. 

După alte surse, povestea e și mai complicată. Cei doi monștri sacri ai marelui ecran s-au contrat pentru prima oară când au lucrat la „Nemuritorii”, regizat de Sergiu Nicolaescu, care a avut premiera în decembrie 1974. La una dintre filmări, Ilarion Ciobanu, stegarul Vasile în film, era de negăsit. Regizorul a-nceput să scotocească Brașovul în căutarea „stegarului” dispărut, iar într-un final, a dat de el la o terasă, unde între cei doi a avut loc un schimb de replici… cam aprins. „Sergiu i-a reproșat lui Ilarion că n-a venit la filmări, Ilarion a ripostat, l-a luat la bani mărunți pe Sergiu, iar acesta a tăcut, însă a ținut minte incidentul”, a povestit, pentru Libertatea, fostul cascador Vasile Popa. „La filmul «Capcana mercenarilor» din 1981, regizat tot de Sergiu Nicolaescu, Ilarion Ciobanu primise, în primă instanță, un rol. Când a ajuns însă la Brașov, la Hotelul Aro, unde eram cazați toți actorii, a aflat cu stupoare că rolul său i-a fost dat lui Corneliu Gârbea. Sergiu îl lăsase și fără cazare, și fără indemnizație, adică, mai pe românește, fără un ban în buzunare. L-am luat pe Ilarion cu noi în cameră, că doar nu-l lăsam pe drumuri”, a continuat povestirea fostul cascador.

Lui Ilarion Ciobanu i-a fost clar că asta era „plata” pentru felul cum se purtase la „Nemuritorii”, când a preferat să stea la terasă, la băute, în loc să meargă la filmări, dându-i țeapă regizorului. Însă n-a vrut să lase lucrurile așa și a căutat, la rându-i, o metodă de răzbunare. Cum filmul avea acțiunea plasată imediat după Primul Război Mondial, actorul fără rol, după ce a consumat câteva păhărele, a mers pe platoul de filmare – unde colegii îl primeau fără probleme, chiar dacă nu făcea parte din distribuție – și a luat pe ascuns de la recuzită o pușcă-mitralieră. Armă cu care a plecat la hotel, unde a semănat teroare! Povestește Vasile Popa: „Ilarion a intrat în Hotelul Aro cu arma în mână. Lângă recepție erau o grămadă de turiști străini, care așteptau să li se repartizeze camerele. Ilarion s-a așezat pe burtă în fața lor, a desfăcut crăcanele puștii mitralieră, i-a luat la țintă și a început să strige «bum-bum-bum», imitând zgomotul făcut de o armă adevărată. Toți turiștii s-au aruncat la pământ”. Întâmplarea a fost urmată de un scandal imens. Turiștii au făcut reclamații, a venit miliția, iar actorii au fost dați afară din hotel! Cel care a reușit, cu chiu, cu vai, să stingă conflictul și să-l salveze pe Ilarion Ciobanu de închisoare a fost regizorul însuși. „Sergiu a înnebunit când a auzit isprava lui Ilarion. Până la urmă, cu mari intervenții, s-a aplanat scandalul, dar noi n-am mai stat la Aro. Conducerea hotelului ne-a dat afară din camere pe toți, mai puțin pe Sergiu. A trebuit să ne mutăm la «Sport»”, a mai dezvăluit Vasile Popa. După această „acțiune în afara programului”, drumurile celor doi s-au despărțit pentru totdeauna, Ilarion Ciobanu nemafiind distribuit în nici un film regizat de Sergiu Nicolaescu.

Ilarion Ciobanu a avut o viață personală complicată, el fiind căsătorit de trei ori. Prima soție a fost o profesoară de franceză, dar mariajul nu a durat prea mult și partenera lui Ilarion a plecat din șară, emigrând la Paris. Relația cu a doua soție are o poveste specială. Ilarion Ciobanu a trăit o poveste de dragoste alături de o dansatoare din anasamblul „Ciocârlia”, Tamara Barna, care a devenit apoi asistentă medicală. Cu ea se va căsători de două ori, divorţând de tot atâtea ori, până în anul 1965. În anul 1972, Ilarion se căsătoreşte cu Marion, cei doi adoptând-o pe pe Natalia Doina, fiica din prima căsătorie a soţiei, iar în 1978 se naşte Ioachim, care s-a dedicat și el lumii filmului, devenind regizor (a realizat filmul „Bored”, 2004, ultimul în care a jucat tatăl său). Din dragoste pentru părintele său, Ioachim a hotărît ca fiica lui să se cheme Clara, de la numele de alint al lui Ilarion, Claris.

Cascadorul Adrian Ştefănescu şi-a adus aminte de un obicei simpatic al lui Ilarion Ciobanu şi al prietenului său Sebastian Papaiani: „«Claris» şi «Bică», cum I se spunea lui Papaiani, obişnuiau să mai iasă la câte o şuetă, la restaurantul Podgoria, un local cochet, unde mergea numai lumea bună, pe Bulevardul Magheru colţ cu Tache Ionescu. Se întâmpla câteodată să rămână şi fără bani. Şi atunci, lăsau vorbă la ospătar să le păstreze masa şi o luau la pas către Piaţa Unirii. Unul pe o parte a bulevardului, celălalt pe trotuarul de vizavi. Fiecare dintre ei mergea alene, cu o mină preocupată. Bineînţeles că-i oprea lumea pe stradă, le cerea autografe. Îi mai întreba câte unul: «Ce mai faci, maestre, cum îţi merge?». La care venea răspunsul: «Uite, mi s-a întâmplat ceva ciudat, am plecat de acasă fără niciun ban şi trebuie să mă întâlnesc cu cineva». Iar oamenii se ofereau să-i ajute, care cu cinci lei, care cu zece. Nici ei nu acceptau mai mult. La Piaţa Unirii se întâlneau şi schimbau trotuarele. Şi uite aşa, ajungeau cu câteva sute de lei în buzunare înapoi la Podgoria“, a povestit Ştefănescu despe acest personaj unic al lumii boeme de altădată...

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro