Florian Pittiș (4 octombrie 1943, București – 5 august 2007, București) a fost un artist polivalent, cu un stil inconfundabil pe scenă dar și animator al trupei folk „Pasărea Colibri” (alături de Mircea Vintilă, Vladi Cnejevici și Mircea Baniciu), textier inspirat pentru o pleiadă de muzicieni, dar și un contestatar vehement al sistemului, pe care l-a sfidat cu pletele sale devenite un veritabil stindard al libertății de gândire - „Nu contează cât de lung am părul,/ Important e ce și cum gândesc”.

Pittiș le-a făcut pe toate: L-a jucat pe Laertes, în „Hamlet“-ul regizat de Alexandru Tocilescu, a recitat „Sunt tânăr, doamnă“, poezia lui Mircea Dinescu, a tradus şi a cântat melodiile lui Bob Dylan, a ţinut conferinţe îdespre profunzimea versurilor lui Leonard Cohen, a fost vocea de aur a Teleenciclopediei, a celor mai cunoscute cântece folk româneşti, dar şi președintele Senatului Clubului Aristocratic al echipei de fotbal Rapid, al cărei vechi suporter era, sau purtător de cuvânt al Marii Loje Naționale din România. Cel alintat de prieteni „Moțu” (după porecla afectuoasă căpătată de la bunica lui) a fost un personaj „cu moț” în toate domeniile în care a activat.

Cilmea, inițial a fost respins la admiterea la IATC (actuala Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „Ion Luca Caragiale“ din Bucureşti). A fost nevoit să o ia de la zero, urmând cursurile de la Politehnica din Bucureşti pentru un an. Timp suficient ca să se pregătească mai bine pentru admiterea din anul următor şi să-şi lucreze vocea, fiindcă prima oară a fost respins pentru că avea un „r“ prea puternic, care era considerat defect de dicţie. Eşecul nu l-a descurajat, astfel că a luat lecţii susţinute de dicţie, a intrat a doua oară la IATC și a terminat șef de promoție la clasa lui Radu Beligan.

Pentru că-şi dorea morţiş să devină actor, în timpul studenţiei la Politehnică, Pittiş şi-a găsit de muncă la Teatrul Bulandra. A lucrat, fără plată, ca electrician. Dirija reflectorul de urmărire în timpul repetiţiilor şi spectacolelor, seară de seară. Experienţa din culise s-a dovedit a fi cea mai bună meditaţie primită înainte de noul examen de admitere. A văzut de 236 de ori „Cum vă place“, spectacolul pus în scenă de Liviu Ciulei, şi, doar!, de 128 de ori „Sfânta Ioana“ al aceluiaşi regizor. Ştia replicile pe dinafară ale tuturor actorilor. Atunci s-a molipsit de pasiunea nebună pentru acest mod de a exista: acela de a-ţi trăi orele, zilele şi nopţile în funcţie de clipele în care eşti pe scenă. Şi tot atunci, cu puţină şansă, s-a întâmplat ca, într-o seară, rolurile să se schimbe şi lumina reflectoarelor să cadă pe el. „Domnul Ciulei mi-a propus, într-o seară, când am înlocuit un actor «indispensabil»: «Vrei sa joci în Cum vă place?». Toată viaţa am să-l ţin minte cum stătea acolo, la el în cabină – el juca, în spectacolul acela antologic, rolul lui Jacques Melancolicul. Fuma liniştit, în răgazul dintre două spectacole şi, zâmbind, mi-a pus această întrebare care, într-un fel extraordinar, mi-a marcat viaţa. Apoi, ca director, m-a şi angajat. Prima mea replică rostită pe scena Bulandrei în calitate de actor angajat a fost «Vă rog să-mi daţi o clipă ascultare»“, îşi amintea Florian Pittiş într-un interviu.

Prima oară, însă, apăruse pe scena unui teatru la vârsta de 4 ani, când mama sa, Ana, care şi-ar fi dorit să devină actriţă, l-a înscris în spectacolul „Congresul puştilor“, de Saşa Georgescu şi I. Avian. Juca rolul „Ciuculeţ“, un scurt act dramatic cu un băieţandru care avea un câine bolnav, supărat pe prietenii lui care nu veneau să-l vadă. Dar, oricâtă joacă părea să fie la vârsta aceea pe scenă, a fost momentul declanşator care i-a decis viitorul. „După acest spectacol, am învăţat, curând, să citesc. Citeam literele de tipar. Cu timpul, am început să citesc toate piesele de teatru din casă. M-a atras şi pentru că numele personajelor erau scrise cu majuscule. Mai târziu, ca elev, am citit toate piesele de teatru din biblioteca şcolii. Fiind încă în şcoala primară, am văzut de 23 de ori capodopera «O scrisoare pierdută», regizată de Sică Alexandrescu. Aşa încât, ceva mai târziu, am montat chiar eu Actul III din «O scrisoare pierdută». Eu jucam rolul Cetăţeanulului turmentat. Aveam 14 ani“, a povestit Pittiş începuturile sale actoriceşti.

Iar tatăl său, Nicolae Pitiș (Pittiş a ajuns să fie scris cu doi „t“ dintr-o greşeală a funcționarului care i-a întocmit certificatul de naştere), fost pilot de aviaţie și ofițer în garda regală, după ce a ieşit la pensie, a încercat să-şi ocupe timpul cu diverse activităţi. Una dintre ele a fost cea de figurant la teatru. L-a luat cu el şi pe fiul său adolescent, aşa încât, în 1958, tânărul Florian a făcut figuraţie în spectacolul „Omul cu mârţoaga“, la Teatrul Naţional din Bucureşti. Momentul de cumpănă a fost în perioada liceului, când, la „Gheorghe Lazăr“ – unde învăţa la o clasă de matematică-fizică –, actorul Petrică Gheorghiu de la Teatrul Bulandra a venit să propună înfiinţarea unui cerc dramatic. A fost printre primii înscrişi.

Ca actor profesionist, un dintre partenerele sale favorite de scenă a fost Mariana Mihuț. „A fost unul dintre partenerii mei de scenă preferaţi pentru că era la fel de pasionat şi de nebun ca mine. Dacă nu chiar mai tare. Foarte concentrat, profesionist, un perfecţionist. Era o bucurie să joci cu el, pentru că în acelaşi timp era şi spontan. Gusta o glumă bună în timpul unui spectacol şi gusta faptul că te adaptai la situaţia creată. Am jucat în atâtea turnee şi condiţiile erau mereu altele şi am avut atâtea sute şi sute de spectacole împreună, încât deja cred că ne simţeam foarte bine pe scenă. Mi-amintesc cu drag când, în '79, am fost împreună în turneu în America. Rod Stewart tocmai lansase un disc şi avea concert. Biletele erau foarte scumpe, erau diurna pe câteva zile. Nu s-au găsit prea mulţi amatori să meargă cu el la concert, dar eu am vrut să-l văd pe Rod Stewart, astfel că am fost împreună cu Moţu la concert. Şi într-adevăr m-a marcat pe viaţă pentru că a fost un eveniment în care am fost mai vie ca niciodată“, a povestit Mariana Mihuţ.

În paralel cu teatrul, Pittiş a început să fie tot mai popular şi datorită spectacolelor sale muzicale din televiziune, unde, beneficiind de coordonarea lui Alexandru Bocăneț. a făcut un trio cu Anda Călugăreanu şi Dan Trufaru. Şi tocmai pentru că avea bucuria noilor începuturi, s-a apucat să-şi conceapă singur spectacole de teatru, să interpreteze roluri în teatru radiofonic, să cânte. Aşa a luat naştere şi „Poezia Muzicii Tinere“, o serie de spectacole în care Pittiş traducea versuri din rockerii la modă şi nu numai. A pornit cu afişe scrise de mâna lui. În scurt timp, PMT se ţinea de trei ori pe zi – la matineu, prânz şi seara. Memorabilă a fost și prestația sa în spectacolul emblematic intitulat „Cum se numeau cei patru Beatles?” de Stephen Poliakoff, textul piesei fiind tradus chiar de Florian Pittiș.

Mişcarea hippie a anilor '60 l-a influenţat pe tânărul Pittiş, care a început să poarte ochelari ca John Lennon, să fie fanul ţigărilor Carpaţi de Sfântu Gheorghe fără filtru şi să poarte părul extrem de lung. Sigur că autoritățile îl voiau tuns, dar nici Pittiş nu s-a lăsat uşor. Povestea că, de cum intra în sala cu activişti gata să-l moralizeze, nici n-apuca bine să închidă uşa în urma lui că țipa: „Bună ziua, eu nu mă tund!“. Iar hair-dresser-ițele de la TVR nu mai știau cum să facă uz de agrafe pentru a-i masca volumul impresionant al pletelor...

...Primul său succes pe o scenă cu public s-a produs la grădiniţă, când a cântat „Pe Mureş şi pe Târnave“, îmbrăcat, corespunzător, în costum popular. Iar primele interacţiuni cu ritmurile rock au avut loc prin 1956, când avea, aşadar, vreo 13 ani – şi-au fost, de fapt, interpretări la acordeon, ţambal şi nai. Mergea la restaurantul Ceahlăul, unde nişte lăutari cântau de zor „Rock Around the Clock“, desigur într-o versiune proprie.

Mai târziu, când era elev al Liceului „Gheorghe Lazăr“, s-a apucat şi să cânte rock: „Ne-am organizat o formaţie muzicală a noastră. N-aveam chitară electrică, adică din asta, modernă. Pe-a noastră am amplificat-o printr-un aparat de radio vechi, aşa că ne curentam uneori. Eu băteam într-o tobă cu piciorul, că n-aveam pedale, cu beţele într-un scaun. Eram la baterie şi solist vocal“, povestea amuzat peste ani.

Pasărea Colibri, grupul alcătuit alături de Mircea Baniciu, Mircea Vintilă şi Vladi Cnejevici, în iarna lui 1992, la Râmnicu Vâlcea, a fost o reuniune spontană, pe scenă, nu vreun plan elaborat din greu. Istoria este povestită de Mircea Baniciu: „Eram într-un spectacol. Începuserăm să mergem împreună în spectacole, dar formula nu era certă, cântam mai mulţi pe scenă. La un moment dat, eram pe scenă, fiind foarte frig în sală. Erau şi Mircea Vintilă şi Moţu Pittiş. După ce s-a terminat spectacolul, cu un succes neaşteptat, iar lumea scanda „Phoenix, Phoenix!”, Moţu s-a dus la microfon şi a spus: «Ei, nu chiar Phoenix! Aceasta a fost Pasărea Colibri». Atunci au început să vină scrisori la radio, să întrebe lumea. Au început să ne întrebe fanii unde şi când va mai cânta Pasărea Colibri. (...) Eu eram atunci în Phoenix, dar nu eram în cea mai bună relaţie cu Nicu Covaci. El concerta atunci la Sala Palatului cu un alt solist vocal şi atunci Moţu a zis: «Dom’ne, l-am degradat pe Baniciu de la pasărea cea mai mare la cea mai mic㻓. Multe dintre piesele cântate de Pasărea Colibri au fost scrise sau traduse de Pittiş, după cum povesteşte şi Mircea Vintilă: „Pe Moţu l-am cunoscut în 1973 la Liceul «Şincai». Acolo era o seară a Cenaclului Flacăra. El a venit împreună cu Anda Călugăreanu şi cu Dan Tufaru. Atunci l-am cunoscut şi am fost pe scenă 34 de ani. Sunt momente impresionante, multe cântece au fost scrise cu el, în bucătăria lui. Moţu Pittiş avea mereu uşa deschisă la apartament şi nouă ne făcea o plăcere teribilă să mergem, când erau Floriile şi de ziua lui. Stăteam în bucătărie cu Cristi Minculescu, Gil Dobrică, Paul Grigoriu. Bucătăria era cel mai râvnit loc atunci când noi veneam la el. Tot atunci au fost scrise multe texte pentru cântecele mele, «Adio, deci, pe curând», «Epilog» etc.”.

Când nu avea spectacole, Florian Pittiș obiş­nuia să vină, aproape seară de seară, îm­pre­ună cu soţia sa, Anda (fosta soție a folkistului Nicu Vladimir), la „Blues Café", din Pasajul Villacrosse de poe Calea Victoriei, unde se întâl­neau cu pri­etenii, povesteau, o lă­sau pe Ma­şa, îndrăgita pisică, să se plim­be printre mese, sau în­cheiau o zi aniversară.

Soția sa povestea: „Florian a locuit în casa părintească, până spre 40 de ani, când şi-a cumpărat apartamentul de pe Calea Victoriei, unde la început s-a simţit stingher şi neajutorat. Nu ştia să-şi cumpere o pâine, nu ştia cât costă una sau alta. Mama sa l-a ajutat să-şi cumpere mobila, iar în rest, s-a descurcat cu ajutorul celor de la «Caru cu Bere». Am găsit prin casă o carte de vizită, cu antetul restaurantului, pe care scria: «Flo­rian Pittiş - consumator». Florian se aşeza la masă şi ospătarul îi spunea «Azi avem mici», şi el dădea din cap de la stânga la dreapta, «friptură la grătar», şi dă­dea din cap de sus în jos". Ospătarii de la Caru cu Bere erau nelipsiţi de la petre­cerile sale, alături de fotbalişti, actori, prieteni, nu făcea dife­renţe între ei. Dar viaţa lui era teatrul şi şi-a sacrificat totul pentru teatru, inclusiv iubiri şi alte bucurii. Trăia cu totul în tea­tru şi era dependent de muncă. Au fost şi perioade în care după spectacolul de pe sce­nă urma un altul, între colegi, la resta­urantul Cireşica. Cum nu era voie atunci ca localul să rămână deschis după zece seara, nu o dată i-au închis pe actori înăuntru şi au rămas până dimineaţa, când au re­ve­nit ospătarii”.

Pittiș a avut o mare iubire, dar una felină: „Când s-a mutat la casa lui, a ţinut mai mulţi pa­pagali, botezaţi Rocky, probabil singurele sale ani­mă­luţe de companie, până când în viaţa sa a apărut o ul­timă mare iubire, Maşa. Maşa era pisica mea. Sea­ra îi spuneam lui Florian că trebuie să plec acasă la mine, pentru că mă aşteaptă Maşa. Şi azi aşa, mâine aşa, până când mi-a spus: «Ştii ce? Ia vino tu cu Ma­şa». Aşa am şi făcut, dar l-am văzut cât de neîn­crezător era, nu ştiu ce părere avea el despre pisici, ce relaţie avusese cu ele. Şi Maşa a ştiut să-l cucerească, încet încet, fără să năvălească peste el, să-l deranjeze în vreun fel. Florian a dat mai apoi un interviu într-o re­vistă dedicată pisicilor, în care spune nişte lucruri ulu­itoare despre ele. S-a legat o mare dragoste între ei, iar atunci când Florian... nu a mai fost, nici Maşa nu a mai vrut să trăiască. Când eram plecaţi de acasă, Florian suna, răspundea robotul telefonic şi el spunea «Maşa, stai liniştită că venim acum!». Putea să stea nemişcat o oră pe canapea, dacă Maşa adormea pe el, să nu o deranjeze. Când se întorcea din turnee, eu îi desfăceam bagajul şi el arăta cam aşa: cărţi, discuri şi cadouri pentru Maşa, tot felul de farfurioare şi ju­cărioare. Am trecut, într-o zi, pe la fântâna de la Uni­versitate, şi m-a strigat o florăreasă. «Alo, doamna!». Am mers să vorbesc cu ea şi m-a întrebat: «Nu sunteţi doamna Pittiş?». «Da, eu sunt». «Pă, vă cunosc, de la mine cumpăra soţul dumneavoastră flori, şapte ga­roa­fe pentru dumneavoastră şi trei pentru pisică, nu-i aşa?». Aşa era, Florian ne cumpăra de fiecare dată flori amândurora, iar Maşa avea vaza ei, în care stă­teau florile şi din care bea apă"...

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro