Grigoraș Dinicu (3 aprilie 1889, București — 28 martie 1949, București) a fost un violonist virtuoz și compozitor care s-a impus printr-o manieră deosebită de interpretare a vechilor piese muzicale din repertoriul lăutăresc, prin sobrietatea stilului său individual și prin tehnica instrumentală excepțională. Este cunoscut în toată lumea mai ales pentru compoziția sa din 1906, Hora staccato. Alte compoziții cunoscute ale sale sunt: Hora mărțișorului, Ceasornicul, Căruța poștei și Hora spiccato (cunoscută mai bine cu titlul Hora „Furtuna”). Violonistul Jascha Heifetz afirma despre Dinicu că este cel mai bun violonist pe care l-a ascultat vreodată.

Grigoraș Dinicu s-a născut la 3 aprilie 1889 în cartierul „Scaune” al lăutarilor bucureșteni, într-o modestă casă pe strada Sfinților, și a trăit de mic copil în atmosfera muzicii populare. Tatăl său, Ionică Dinu, originar din Pitești, era un muzicant foarte cunoscut, care cântase în Franța și Rusia, coleg de taraf cu vestitul Sava Pădureanu, fost lăutar al țarului Rusiei. Mama sa era fiica lui Angheluș Dinicu, celebru naist din acea vreme, și soră a lui Dimitrie Dinicu, care, după ce studiase violoncelul la Viena, a devenit prim-violoncelist al orchestrei filarmonice din București și profesor la Conservator. După câteva luni de la nașterea lui Grigoraș, tatăl său a plecat împreună cu Angheluș Dinicu, la Expoziția Universală de la Paris, cu ocazia inaugurării Turnului Eiffel, unde au cucerit cu interpretarea „Ciocârliei” pe vizitatorii expoziției.

De mic, Grigoraș cânta în corul de copii al bisericii „Scaunele Vechi” din cartier, iar mai târziu, alături de tânărul Trandafir, fiul cunoscutului lăutar Dobrică, a prins gustul muzicii. Primele lecții de vioară le-a luat de la Moș Zamfir, un lăutar bătrân, care l-a învățat să cânte „Doina haiducului”, „Lume, lume, soro lume”, „Arde foc la București” și chiar „Ciocârlia”. 

Pe urmă, în primii ani ai secolului XX, a cântat în cor la Biserica „Scaunele Vechi”, împreună cu fiii lăutarilor din carier. La 13 ani, a auzit pentru prima dată o orchestră simfonică şi muzică la gramafon, în casa de la Bucureşti a muzicianului german Rudolf Malcher, care îi spune unchiului Dimitrie că băieţelul nu are nevoie deocamdată de niciun profesor de vioară. Dar apoi, între 1902 şi 1906, a studiat vioara la Conservator, unde a fost admis după ce s-a pregătit cu Carl Flesch. Un episod relevant din acei ani: vrând să câştige bani pentru a-şi ajuta familia, studentul Grigoraş se angajează în secret la un spectacol de pantomimă de La Moşi, sperând sa nu fie descoprit. Numai că are ghinion, într-o zi, Dimitrie Dinicu şi Carl Flesch se duc să vadă pantomima. Din spatele mimului care-şi făcea numărul cu vioara, se aude o vioară adevărată. Carl Flesch îi cunoaşte stilul şi-l exmatriculează, însă, pe de altă parte, acelaşi Carl Flesch îl pregăteşte în particular... şi nu pierde anul. Astfel că în 1906 şi-a dat examenul de absolvire pe scena Ateneului Român, interpretând Concertul nr. 1 de Paganini, pentru care i s-a acordat Premiul I.

Apoi, a strecurat în program o compoziţie proprie, numită „Hora Staccato”. Atunci a început măreţul destin al piesei care i-a adus nemurirea. Apoi, tânărul absolvent de Conservator s-a angajat şef de taraf la grădina de la Bufet, unde veneau toţi scriitorii iar boema vremii l-a acceptat imediat. „Cine ascultă vioara lui Grigoraş aude şi vede în acelaşi timp muzica”, spunea Vlahuţă încântat. Iar la celebrul Restaurant Gambrinus a cântat prima „Ciocârlie”, la îndemnul strigat de Caragiale, într-o noapte, când se crăpa de ziuă. „Grigoraş, băiete, să-mi cânţi tu mie o Ciocârlie!”, i-a strigat Caragiale.

Au urmat ani mulţi în localurile cele mai cunoscute ale capitalei şi în acest timp făcea şi gesturi caritabile: s-a dus să le cânte bolnavilor de tifos... Apoi, reuşeşte să câştige admiraţia marilor intelectuali şi artişti ai vremii, care vin să-i asculte vioara minunată. Iar printre ei, însuşi George Enescu. Cam pe atunci, în acea epocă strălucită pentru el, Victor Filoti l-a luat la Budapesta să-i cânte lui Lacz Laczi, cel mai mare lăutar al Ungariei, supranumit „prinţul lăutarilor”, îndrăgit de toţi suveranii Europei. Se spune că, după ce l-a ascultat, „Prinţul” ar fi exclamat: „Dacă eu sunt prinţul lăutarilor, românul asta pare adevăratul lor Rege!”.

După doi ani de practică în Orchestra Simfonică a Ministerului Instrucțiunii Publice, Grigoraș Dinicu a apărut ca solist al acestei formații. Deși dornic să-și continue studiile de muzică cultă, cu micul salariu primit nu-și putea asigura existența și astfel s-a angajat șef de taraf la restaurantul-grădină de la „Bufet”, unde cânta în fiecare seară, cucerind asistența: „Cine ascultă vioara lui Grigoraș aude și vede în același timp muzica”, exclama Alexandru Vlahuță. Timp de șase luni a cântat în restaurantul „Gambrinus” al lui I.L. Caragiale, un mare amator de muzică. Între timp, Dinicu își continuă studiile la Conservator, aprofundând repertoriul clasic cu profesorul Vasile Filip. În 1913, încheie un contract cu restaurantul lui Ionică Enescu, unde va cânta timp de 22 de ani. Aici vor veni mari soliști ai lumii în trecere prin București să-i asculte muzica și sunetul profund al viorii, după cum tot aici își vor da întâlnire la sfârșit de săptămână toți marii iubitori de muzică, printre care se numărau figuri remarcabile ale culturii din acea vreme, ca George Enescu, Victor Eftimiu, Tony Bulandra, I. Al. Brătescu-Voinești. Programele muzicale prezentate satisfăceau cele mai exigente pretenții, Dinicu interpreta deopotrivă atât piese din repertoriul clasic, cât și cel de café-concert sau popular.

O dată cu izbucnirea Primului Război Mondial, Dinicu organizează concerte de binefacere și în spitalele pentru răniți sau bolnavi de tifus exantematic. După război își alcătuiește propriul ansamblu, împreună cu țambalagiul Vasile Budișteanu (tatăl lui Ionel Budișteanu), un virtuoz al acestui instrument. Este epoca de glorie a lui Grigoraș Dinicu și epoca în care arta lui primește recunoaștere internațională. Politicianul Victor Filotti l-a luat la Budapesta, prezentându-l lui Rácz Laci, cel mai renumit lăutar al Ungariei, supranumit „prințul lăutarilor”. Se spune că, după ce l-a ascultat, Laczi ar fi spus: „Dacă eu sunt prințul lăutarilor, românul ăsta pare să fie un adevărat rege al lor”.

Anii de după primul război conduc la consacrarea mondială a lui Grigoraș Dinicu, când acesta primește un angajament la Green Park Hotel din Londra, la recomandarea violonistului Mischa Elman. O mare firmă luminoasă pe care scria „Grigoras Dinicu, king of the players and his band” anunța melodiile ce urmau să fie prezentate publicului englez. De la Londra, Dinicu va pleca la Monte Carlo unde, în vestitul Empire, se va întâlni cu George Enescu, iar peste câteva zile cu Fritz Kreisler, ale cărui compoziții pentru vioară figurau în repertoriul său.
Urmează lunile petrecute la Paris cu un contract la Ambassadeur, cel mai mare restaurant parizian, unde „Ciocârlia” fascinează un public cosmopolit. Aici se întâlnește cu vestitul muzician și violonist Jascha Heifetz, care îi cere permisiunea să transcrie „Hora staccato” ca piesă de concert, pe care o va executa pentru prima dată în această formă cu mult succes într-un concert dat la Viena în 1932. De atunci, „Hora staccato” figurează în programe sub numele Dinicu-Heifetz.

Întors în țară, execută în 1932 împreună cu Orchestra Filarmonicii din București partea solistică din Concertul în mi minor pentru vioară și orchestră de Felix Mendelssohn-Bartholdy. Continuă să cânte și în restaurantul „Continental” din București, având un repertoriu variat, alături de muzică populară, piese de concert clasice de Franz Schubert, Johannes Brahms, Antonin Dvořák etc. La sărbătorirea unui sfert de veac de activitate pe scenele de concert, în anul 1935, Dinicu urcă din nou pe podiumul Ateneului Român, unde, sub bagheta dirijorului George Georgescu, interpretează ca solist Concertul în sol minor de Max Bruch și, împreună cu Alexandru Teodorescu, prim-violonist al Filarmonicii, dublul Concert în re minor de Johann Sebastian Bach. În februarie 1936, sub bagheta lui Ionel Perlea, va interpreta Concertul în re minor pentru vioară și orchestră de Henry Wieniawski.

În anul 1937, Dinicu este invitat să cânte în cadrul Expoziției Internaționale de la Paris unde, seară de seară, miile de vizitatori au ascultat taraful de lăutari din România. Întors la București, devine concert-maestru al orchestrei simfonice „Pro Arte”, un ansmblu de 80 de instrumentiști sub conducerea dirijorului George Cocea. În 1939, această formație îl sărbătorește pe Grigoraș Dinicu printr-un concert festiv cu prilejul împlinirii vârstei de 50 de ani. Cu această ocazie, violonistul a interpretat Concertul în mi major de Johann Sebastian Bach și pe cel în re major de Ludwig van Beethoven.

La Expoziția Mondială din New York, în 1939, taraful lui Dinicu este însoțit de Maria Tănase. Vreme de patru luni cântă împreună la restaurantul lui Jean Filipescu din New York, unde primesc – printre alți ascultători din lumea artistică americană – ovațiile entuziaste ale Marlenei Dietrich. Revin în țară o dată cu declanșarea celui de al Doilea Război Mondial în luna septembrie a aceluiași an.

Se angajează la restaurantul „Modern” din Sărindar, unde îl asculta cu regularitate Ionel Perlea și, uneori, George Enescu. În timpul unui turneu din 1943 la Ankara și Istanbul, suferă un accident vascular cerebral, în urma căruia mișcările cu mâna stângă devin dificile.
În 1946, vine să-l revadă Yehudi Menuhin, pentru care interpretează pentru ultima dată „Ciocârlia”. În 1947, artistul simte o durere din ce în ce mai intensă la gât, urmată de o inevitabilă intervenție chirurgicală.

În ziua de 23 aprilie 1947, Uniunea Sindicatelor de Artiști, Scriitori și Ziariști a organizat la Ateneul Român un concert aniversar pentru împlinirea a 40 de ani de activitate a lui Grigoraș Dinicu. Boala necruțătoare începuse să se agraveze din ce în ce mai tare, încât acest concert al Orchestrei „Barbu Lăutaru” sub bagheta lui Victor Predescu a venit ca un balsam de ușurare a suferințelor. La acest concert au cântat Maria Tănase, Ioana Radu, Rodica Bujor, Ion Luican, Nicu Stoenescu, Petre Gusti.

Trece în eternitate la data de 28 martie 1949 în București. A fost înhumat la Cimitirul „Pătrunjel” (azi „Reînvierea”), foarte aproape de lăutari ca Sava Pădureanu, Cristache Ciolac, Costică Pompieru. Grigoraş i-a cerut fiicei lui ca la mormânt să i se cânte o piesă de Sarassate. Marele Ionel Perlea a încercat, dar din cauza mulţimii sufocante n-a putut... Însă orchestra „Barbu Lăutaru”, condusă de Ionel Budişteanu, a cântat „Hora Staccato”.

Grigoraș era, deja, a patra generație de mari instrumentiști din familia Dinicu, care și-a marcat locul în istorie începând cu străbunicul Costache și bunicul Angheluș. Angheluș Dinicu (1838, București - 7 noiembrie 1905, București) a fost un naist renumit, fiind compozitorul binecunoscutei melodii Ciocârlia. S-a născut în anul 1838 la București, fiind fiul chitaristului Costache Dinicu, cel mai prețuit lăutar al curții boierului Grigore Ghica-Vodă. Învață naiul de mic de la naiștii tarafului lui Dumitrache și Năstase Ochialbi.
În anul 1889 participă la Expoziția Universală de la Paris. Aici, pe 29 iunie, în urma unui concurs internațional de lăutari, taraful său iese câștigător împreună cu Ion Crăciunescu, naistul tarafului lui Sava Pădureanu, obținând Medalia de Aur. Tot la Paris, pe 26 august, este invitat împreună cu taraful la sărbătorirea ziarului francez „Le Figaro”, cântând, printre altele, Doina, Ciocârlia, Am un leu și vreau să-l beu și marșul Deșteaptă-te române. Pe 16 septembrie 1896 este invitat să concerteze la recepțiile de gală de la palatul din București și la Poiana Stânei, cu ocazia vizitei oficiale a împăratului Franz Josef al Austro-Ungariei în România. 
A avut trei fii, toți muzicieni: Dimitrie Dinicu, Gheorghe Dinicu și Ionică Dinicu.A compus și aranjat folclor românesc, publicând în revista Doina lucrările Sârba zânelor (1884), Hora Florica (1885), Hora Angelica (1885), Sârba Oloaga (1885) etc.

„Când scotea Angheluș, din buzunarul din dreapta al vestei lui, boabele de fasole sau mazăre uscată să le împartă în țevile naiului său ca să zică o «Ciocârlie», toată lumea adunată în localul unde cânta taraful lui încremenea cu paharul în gură, pentru ca apoi, la trilurile sfârșitului, să izbucnească în aplauze ce deveneau adevarate ovațiuni” scria George Costescu, scriitor și istoric literar român.

Gheorghe A. Dinicu (1863, București - 20 august 1930, București) a fost un violonist, compozitor, profesor și dirijor român.
S-a născut în anul 1863 în str. Speranței din București, fiind fiul renumitului naist Angheluș Dinicu. În perioada 1885-1890, urmează studiile muzicale la Conservatorul din București cu Ludwig Anton Wiest (vioară), Eduard Wachmann (armonie) și Gheorghe Brătianu (teorie-solfegiu). În 1883, debutează ca violonist în orchestra tatălui său. Primele angajamente le face în tarafurile lui Dan Cercel și Năstase Ochialbi, care cântau la Parcul Oteteleșanu, la Scuarul Sărindar. În 1893 devine suplinitor al profesorului Max Levinger, iar din 1900 până în 1916 profesor definitiv de vioară la Conservatorul din București. Din 1895 devine profesor de vioară la Școala Normală de învățători din București (până în 1929, când iese la pensie) și profesor definitiv de vioară din 1910 până în 1916) la Azilul „Elena Doamna” din București.
În perioada 1906-1916 cântă ca violonist în orchestra Ministerului Instrucțiunii Publice din București. A făcut parte din Cvartetele de coarde conduse de Carl Flesch (1897), Dimitrie Dinicu (1898) și „Carmen Sylva” din București (1903), deținând vioara II-a.
A fondat și a condus diverse orchestre și formații de salon în Capitală și în provincie (Grădina-restaurant „La Delfin” din Galați în 1893; Grădina Centrală în 1896; Berăria Imperială în 1897; Ospătăria „Cosma” în 1897; Grădina „Bristol” în 1900; Grădina „Cafe Boulevard” în 1902; Squarul Sărindar în 1903; Parcul „Otetelișanu” - toate din București în 1905 etc.), precum și în străinătate (Grădina „Malaia Fontan” din Odessa în 1894).

Urmaș al faimoșilor virtuozi din familia Dinicu, bunicul Angheluș, tatăl Ionică și unchiul Dimitrie (membru, împreună cu George Enescu, al salonului artistic al Reginei Carmen Sylva), lui Grigoraș - cel mai important muzician din arborele genealogic – i-a urmat, într-un fel, asul estradei Sile Dinicu (unul dintre nepoții lui).

Vasile (Sile) Dinicu (10 decembrie 1919, Bacău - 7 ianuarie 1993, București) a fost un compozitor, dirijor și pianist, cunoscut în special pentru colaborarea cu orchestrele de estradă ale Radioteleviziunii Române. A fost fiul nelegitim al lui Vasile Dinicu, unul dintre frații lui Grigoraș Dinicu. Acesta l-a și adoptat, pentru că tatăl său natural nu avea posibilitatea să mai crească și alți copii.
Studiile muzicale le-a urmat la Galați cu Theodor Fucs (pian) și la Conservatorul „Lyra” din Brăila (1929-1930), iar din 1933 a început să lucreze în București. După debutul la Radio (1936) cu pianistul Theodor Sibiceanu, a desfășurat activitate de pianist în diverse formații de muzică ușoară din capitala. Între 1941 si 1943 a fost cooptat de Constantin Tănase în orchestra teatrului Cărăbuș iar din 1943 pana in 1947 a condus orchestra Teatrului „Gioconda”, ca secund al lui Ion Vasilescu. In aceeasi perioada a condus programul locantelor „Cina” și „Zissu”, celebre în epocă.

Ca dirijor de estrada a realizat numeroase turnee în Israel, Franța, Germania și in țările socialiste de la acea data. A condus formații de muzică ușoară din Portugalia (Lisabona) și Cehoslovacia (Bratislava). A făcut parte din jurii naționale și internaționale de concursuri muzicale (R.D. Germană). A participat ca dirijor la Concursurile și Festivalurile de muzică ușoară de la Mamaia (1963-1984) și „Cerbul de aur” de la Brașov (1968, 1969, 1970).
A compus peste 100 de melodii de muzică ușoară, printre care: București, București, Întotdeauna marea, Nu mă certa, Porți de aur, porți de vis, Seri la malul mării - Margareta Pâslaru - Mențiune pentru creație la Festivalul Mamaia 1965, Tu m-ai fermecat - Doina Moroșanu, Cine ți-a spus, Noapte bună București - Dan Spătaru, Sus paharul, la mulți ani - Gică Petrescu.

Sile Dinicu a locuit în bulevardul Lascăr Catargiu, la numărul 43a, în casa familiei Drăgoi, casă cunoscută pe vremuri ca dintre reședințele familiei Brătianu. Familia Drăgoi are povestea ei care se împletește cu povestea familiei lui Sile Dinicu. Când s-a mutat în apartamentul din Lascăr Catargiu 43a, Sile Dinicu era în plină glorie. Nelipsit de pe scenele festivalurilor de la Mamaia sau Cerbul de Aur, conducea Orchestra de Estradă a Radiodifuziunii Române atât în spectacolele interne cât și în turneele externe. Era căsătorit deja de vreo 20 de ani cu Victoria, sau „Doamna Vichi”, cum i se mai spunea soției lui Sile Dinicu. Cei doi s-au căsătorit în vara anului 1958,  la revenirea lui Sile din turneul susținut în Cehoslovacia. După cutumele vremii s-ar putea spune că s-au căsătorit târziu. El avea 39 de ani, iar ea cu un an mai puțin.
Cei care i-au cunoscut pe cei doi povestesc că Doamna Vichi era o femeie foarte frumoasă. S-a născut în 1920 în Basarabia, raionul Cahul, pe atunci provincie a României Mari, dar în actele de stare civilă emise mai târziu de comuniști locul nașterii este trecut ca fiind URSS. De meserie a fost tot muzician, absolventă de Conservator, dar nu a profesat, ci a preferat să rămână casnică, în umbra lui Sile Dinicu.

Sile și Vichi Dinicu au fost niște oameni „de viață”. Le plăceau petrecerile cu șpriț rece și mâncare bună. El era înnebunit după tochitură, în timp ce doamna prefera șalăul „bonne femme”. Iar Dan Drăgoi, maestru bucătar, le făcea mereu pofta. Chiar și acum, când le face parastas, mâncarea pe care o împarte este tochitura și șalăul bonne femme. Sile Dinicu organiza petrecerile fie la restaurant Minerva, pe atunci încă cu profil românesc, fie acasă la el, în apartamentul 2 din Lascăr Catargiu. Îi plăcea să cânte la pian acompaniat la vioară de celebrul Tudor Pană și de alți instrumentiști din Orchestra Radio, iar la chermeze erau invitați prieteni apropiați dar și oameni de afaceri străini, agreați în România de regimul comunist.
La mijlocul anilor 70, mătușa Lulu, fosta guvernantă a Brătienilor, care locuia în apartamentul 2 al casei din Lascăr Catargiu 43a, a făcut schimb de locuință cu Sile Dinicu. Nimeni nu-și mai amintește exact când s-a întâmplat acest lucru. Cert este că Sile și Victoria Dinicu, împreună cu boxerul lor, Jolly, s-au mutat în apartamentul numărul 2 din vila Brătienilor și au devenit vecinii familiei Drăgoi. Sile și Victoria Dinicu nu au avut copii. De aceea s-au și atașat de familia Drăgoi. Pe Dan Drăgoi îl considerau fiul lor, iar Cătălin era nepotul lor preferat. Așa a și ajuns Cătălin Drăgoi moștenitor al familiei Dinicu. O poveste care nu apare nici pe site-urile de specialitate, nici pe wikipedia. O știu numai cei apropiați familiei.

Un ultim descendent al familiei Dinicu având tangență cu muzica este alt nepot al lui Grigoraș, de această dată unul de fiu, nu de frate.
Alexandru Dinicu este nepotul marelui violonist și compozitor Grigoraș Dinicu, care a creat una dintre cele mai cântate melodii din muzica instrumentală mondiala – „Hora staccato”. Grigoraș este descendent din marea dinastie de lăutari Dinicu, familie cu multe de generații de artiști români consacrați și este, de asemenea, nepotul maestrului Dimitrie Dinicu, cel care a înființat prima orchestră simfonică din România, dar și Conservatorul. Cu toatea astea însă, Alexandru Dinicu a crescut în familia din partea mamei, care ținea mai degrabă la educație, decât la viața muzicală.

Avea un unchi inginer și așa trebuia și el să devină. Muzica lăutărească nu era pentru el. Pe lângă îndârjirea bunicilor, comuniștii i-au pus și ei bețe în roate, nu l-au lăsat să plece din țară ca să se afirme ca artist de muzică lăutărească. A cântat cu diverse ocazii, dar nu a făcut niciodata o profesie din asta. La Casa de Cultură „Tudor Vladimirescu”, din sectorul 3, a lucrat cu corepetitorul Mitică Crețu, care a fost cel care l-a ajutat să ajungă pe scenă. Prima sa melodie a fost „Nu te voi uita”, după care a învățat „Mexico” pentru că „era la modă”. „Am făcut lecții și cu Florin Dorian la Școala Populară de Artă. Acolo am simțit că îmi pierd timpul, în comparație cu ce făceam cu Mitică Crețu”, a spus presei nepotul lui Grigoraș Dinicu.

Chiar dacă a fost forțat să lucreze, a găsit timp și pentru muzică, ba mai mult chiar să câștige și premii: „Am luat locul 1 pe țară la Canto Clasic la Cântarea României, iar în 1960 locul 2 cu melodia Cântecul Deltei. Fiind în armată, am luat locul doi, iar Aurelian Andreescu a fost descalificat. Se întâmpla la un festival din Focșani în 1963. Ulterior, m-am angajat la Fabrica Anticorozivul din Vitan. Era muncă grea de tot. Apoi, am cântat prin mai multe teatre, pe scene din țară, chiar și la Operă. După ce am venit din armată, nu am mai cântat o perioadă”.
Comuniștii nu l-au lăsat să plece din țară, să se afirme ca artist internațional. „În anii 73-74, sora mea a plecat în Elveția și a încercat să mă ducă și pe mine acolo. N-am ajuns însă niciodată, nu m-au lăsat. Mai târziu, a fost familia, copiii erau mici, nevastă-mea stătea mai mult acasa, eu aveam două servicii. Făceam și pensule și bidinele”, își mai aduce el aminte.

Alexandru Dinicu pare un om obișnuit, cu o familie, o casă, o pasiune. Ceea ce-l scoate însă din rândul oamenilor simpli sunt tocmai poveștile extraordinare pe care le-a auzit direct de la sursă, dar și experiențele formidabile dintr-o lume a muzicii dusă la rang de genialitate. „În anul 1937, bunicul meu a luat locul 1 la Paris. După aia au plecat in America, unde a fost extraordinar. Adică s-a ajuns ca președintele Roosevelt să-l roage pe bunicul meu să-i cânte, atât de bun era! A primit o casetuță cadou în forma Casei Albe, în care erau doi butoni cu safire montate în platină. Și acum mai am casetuța”, a povestit Alexandru pentru presă. Grigoraș Dinicu a cântat pentru multe ocazii de genul acesta, povestește nepotul lui, care are ochii, părul, obrajii și nasul identice cu ale bunicului său. Asemănarea este cu atât mai ușor de remarcat în camera-muzeu, acolo unde pereții sunt acoperiți de fotografii ale marele violonist...

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro