Aceste rânduri nu se vor o cronica muzicală. Nici relatarea unui eveniment cultural cu oarece importanță. Încercăm doar câteva impresii despre muzică, despre un pianist, despre câteva lucrări muzicale cunoscute și îndrăgite de toți amatorii de muzică simfonică, fulgurații și amintiri dintr-o memorie ce are, dincolo de subiectivismul ei, multe sincope.

De când cu un concert al lui Andrei Vieru, oferit publicului bucureștean, tot am dat peste cap cărți legate de muzică. Zeci de volume. Dintr-o bibliotecă și așa răvășită de mutări succesive, de care nu mă mai atinsesem de ani buni. Așa am răsfoit – ba chiar citit pagini întregi – din Convorbirile lui Pablo Casals, Amintirile lui Rubinstein, Poetica muzicală, conferințele din SUA ale lui Stravinsky sau, pe sărite, din multele volume ale lui Wilhelm Berger despre muzica simfonica și de cameră, cronici de Emanoil Ciomac și Cella Delavrancea, atâtea studii închise la toți nasturii de Cornel Țăranu, Aurel Stroe, Pascal Bentoiu, ce zăceau neatinse, ia te uită, regretatul Octavian Nemescu. Ce mai, niște minuni, să tot citești, să tot asculți muzică, nici nu aș fi zis că am în bibliotecă atât de multe bunătăți. Umbra marelui animator, entertainer, cum s-ar spune azi când ne sclifosim cu atâtea americanisme, iubitor de muzică, Iosif Sava, peste tot. Ca și cum nici nu ar fi fost! De când cu recitalul de pian al lui Andrei Vieru tot caut și ascult pe net, pe înregistrări video sau încerc din nou pe un vechi pick-up DUAL, să pun în funcțiune vechile mele discuri de vinilin, fel de fel de minunății ale muzicii. Am răscolit o viață de meloman cu prilejul acestui concert venit pe neașteptate. Cum așa? Chiar așa! De ce mergem la concert? Ca să ascultăm muzică, aș zice, desigur. La început, copil fiind, te-au dus alții. De la Sala Dalles la Sala Mică a Palatului, de la Ateneul Român la Sala Radio. De unul singur sau însoțit. O dată sau de mai multe ori pe săptămână. 

Când publicul nu murea de sete, dacă nu mai trăgea un gât de cola sau apă plată (musai!) în timpul concertului, când nu suna vreun telefon mobil din senin sau începeau să stea de vorbă doi domni/doamne la cine știe ce andante dintr-o simfonie de Mahler. Umblatul în poșetă, pocnitul ochelarilor, izmeneala vreunui copil, care, oricum nu avea ce să caute în sală. Sau pauzele din ultimii ani, ai spune că doar pentru aceste clipe se bulucea lumea la Festivalul Enescu, transformat dintr-un mare eveniment muzical într-unul și mai important, monden. Mă opresc aici. Și ai ajuns să nu te mai duci deloc. L-ai văzut pe X, a vorbit cu Y, zâmbete protocolar găunoase, bufet, wow, vreau și eu un pahar de șampanie etc. Cum s-a întâmplat, nu doar din cauza pandemiei. Brusc s-a rupt ceva. Nu e momentul pentru astfel de divagații. Și mai ce? Nu știu. Sau știu foarte bine. Fiecare poate răspunde în felul lui, se mai pot adăuga alte multe motive. Cauze, explicații, justificări. Sau niciuna, mergem la concert pentru muzică. Sau ca să nimic. Să treacă timpul, seară, un matineu, timpul trece oricum, muzica rămâne. Vorbe. Stagiunea camerală de la Filarmonica G. Enescu se închide anul acesta cu o neașteptată, plăcută surpriză. 

După doi ani de pandemie și restricții de tot felul, ne putem bucura din nou de muzică. Realmente. Mai ales pentru cei care iubesc muzica. Prin toți porii, fără prea multe justificări. Erai copil, nu mai ești. Ești încă. Muzica. Este. O iubești și basta. Că ai făcut arpegii în copilărie, solfegii, cvintă mare, gamă minoră, câte și mai câte. Te mai joci la pian – pianotezi, cum se spunea cândva, când Mihail Sebastian și Anton Holban nu ratau nici un concert important, și mai lăsau și însemnări pline de har – când mai apuci să deschizi instrumentul care altfel somnolează (sic!), plin de cărți și el, sunt multe feluri de a iubi muzica. Masca nu mai e obligatorie.

Cum să asculți Sonata Lunii a lui Beethoven sau Moartea lebedei a lui Saint-Saëns cu masca pe față? De aceea am și refuzat să mai merg la concerte. Am stat cuminte acasă. Fără mască, fără măști. Muzica, pe apucate, printre știrile prietenilor în veșnică alertă, ce zici de noua tulpină? dar de doza treia? Raed Arafat, mai des citat și pomenit decât Johannes Brahms, cum, nu ți-ai făcut pașaport verde? etc. A trecut, parcă nici n-a fost. Acum ne putem bucura iar de marea muzică. Care muzică, ce muzică, Ucraina e la ordinea zilei, și David Oistrah era din Odessa. Un recital de pian. Având ca protagonist pe Andrei Vieru, o figură insolită în peisajul muzical românesc. Și însorită, am putea imediat adăuga, în posomorâta noastră viață cultural-muzicală. Recital cu un program ce a cuprins lucrări de J.S. Bach și Franz Schubert. Partita nr.6 în mi minor, BWV 830 și Fantezie cromatică și fuga, BWV 903 ale celui care 250 de ani a fost ignorat, ca apoi să revină în atenția publicului german și european în a doua jumătate a secolului al XIX-lea (datorită abnegației și prețuirii lui Felix Mendelshon-Bartholdy, se mai întâmplă și astfel de situații), evident despre J.S. Bach este vorba. Și cele Șase momente muzicale D 780 ale lui Schubert, care completează partea doua a programului. 
Atragem atenția celor mai puțin obișnuiți cu aceste coduri formate din litere și cifre, că ele sunt doar clasificarea/ordonarea întregii opere a unui compozitor într-un fel de inventar general. Un soi de opere complete, cum e la literați, sau Catalog raisonné la artiști. Bach Werke Verzeichnis (catalog de compoziții) BWV, în cazul lui Bach, D – de la numele lui Otto Deutsh, în cazul lui Schubert. Cu titlu de curiozitate, ambele clasificări sunt realizări ale secolului XX, de prin anii 1950-1951. Absolut necesare pentru cercetători și melomani chițibușari, complet inutile pentru cei care vor să se bucure pur și simplu de muzică și atât. Andrei Vieru face parte dintr-o categorie aparte de muzicieni, care nu doar mănâncă boabe – interpretează după note, dar și gândește. Intelectual cu varia preocupări, de la matematică la filozofie, urmărit mereu de idei și o înțelegere superioară a existențialului, Andrei Vieru s-a stabilit într-un Paris care i-a alimentat toate neliniștile, îndoielile, certitudinile. Parțial satisfăcute de muzică, mereu în căutarea unei perfecțiuni, a unui absolut de neatins. Punctul. Linia. Alb pe alb, care oricând se poate metamorfoza într-un negru antracit. Opt sunete care formează o gamă. Om lume, dus întors. Ce poate fi mai înălțător decât un Preludiu Coral de Bach, așa cum interpreta pentru ultima dată Dinu Lipatti în recitalul lui de la Besançon? Ce bucurie mai mare decât această sublimă muzică a lui Bach prezentată pe scena Ateneului Român, după ce ani în șir muzica parcă a lipsit – s-a ascuns? s-a pitit? – din viețile noastre. Andrei Vieru face parte din clasa interpreților care-și gândesc și trăiesc muzica.

Mai vechii melomani își aduc aminte de un concert al lui de prin anii ’80, când Variațiunile Goldberg în viziunea tânărului pianist căpătau dimensiuni cosmice. În mare măsură, Andrei Vieru nu s-a schimbat. A fost și a rămas egal cu el însuși. Maturizarea îi dă o altă carismă, de muncitor intelectual, din cea mai nobilă stirpe camilpetresciană. Așa cum el însuși provine dintr-o distinsă familie de muzicieni. Tatăl, Anatol Vieru, un remarcabil compozitor și distins profesor la Conservatorul de muzică din București, mama Nina Vieru, muzicologă la rândul ei. Rusoaică la obârșie, ajunge prin răsucelile vieții de la Moscova – unde a studiat și Anatol Vieru, a fost elevul cunoscutului Aram Haciaturian – la București, unde vor studia nu doar pianul, ci și muzică, atât Andrei Vieru, cât și sora lui, Lena Vieru, la rândul ei pianistă și profă de muzică. Punem aceste detalii pe tapet pentru că puține familii de pe această lume au putut să beneficieze de ceea ce numim marea muzică chiar în familie. Bref, pianistul și muzicianul Andrei Vieru. Și concertul lui, că de aici plecasem. Publicul din Sala mare a Ateneului Român, sala nu foarte plină. Dar suficientă pentru un recital de pian. La concertele cu orchestră e mai multă lume, uneori chiar buluceală, dacă apare pe scenă vreun nume cunoscut. Dan Grigore sau Valentin Gheorghiu. Pianiștii sunt și ei oameni ca și ceilalți. Au momente mai bune sau mai puțin, zile de glorie, zile nefaste, toate trec, muzica rămâne. Bach, Schubert de această dată, piese cunoscute de melomani, Andrei Vieru are și el admiratorii lui. Una peste alta, despre asta ar fi vorba. Marea muzică și arta interpretării ei.

La nivel de Wilhelm Kempff, Glenn Gould și Sviatoslav Richter, la nivel de Mândru Katz sau Gh. Halmoș – de care puțină lume își mai amintește, altfel pianiști admirabili, fără să facă vreo fulminantă carieră internațională precum Radu Lupu, că tot vorbim de pianiști români –, de ce nu, Viniciu Moroianu și Andrei Vieru, unicate, fiecare în felul lui, puțin ventilate în peisajul artei pianistice românești. A face muzică nu e totuna cu a asculta muzică. Ambele au rolul și locul lor în viața fiecăruia. Andrei Vieru face aparte dintre cei care trăiesc muzica. Nu are legătură cu tehnica utilizată, de abilitățile de manualitate – vedem în ultimele decenii plutoane de interpreți, asiatici mai ales, de mare virtuozitate, la care muzica trece pe lângă ei … – ci de forma mentis, de profunzimile pe care le propune o partitură sau alta. Restul, puhoaie de public în săli pline, succesuri (sic!), cariere, decorații și onoruri, rămân în subsidiar. Muzica e la locul ei mereu. Acolo o găsim și unde ne duce/aduce un pianist/muzician de talia lui Andrei Vieru. Care cântă/interpretează de plăcere, pentru bucuria lui, în primul rând. Cu aerul lui vag dezabuzat, cu aerul lui de vag atoateștiutor – știe bine că nu știe – cu melancolia lui, cu care a abordat lucrări de Bach și Schubert. Și de această dată, am avut câteva clipe de grație. Piese faimoase din bogata literatură muzicală au fost livrate unui public pregătit să le trăiască. 

Detaliile tehnice ale interpretării nu au nici o relevanță. Le pot analiza și comenta specialiștii care stau să vâneze slăbiciuni, posibile erori, scăpări, care, la urma urmelor, pot fi neglijate de către cei care merg la concerte doar pentru muzică. În sine. Un fragment, grup de sunete, o frază – precum cea din sonata (inexistentă, altfel) lui Vinteuil din romanul lui Proust – care să te satisfacă, să te bucure și totul să ți se pară o mare minune. Nu doar muzicală, ci existențială. Muzica e bucurie, în primul rând. Dincolo de cea cu dedicații și semnificații pompos-solemne pe diverse teme/subiecte politico-istorice-religioase. Care omagiază sau comemorează. Una e Requiem-ul lui Mozart, Johannespassion-ul lui Bach, alta Odă lui Ion Iliescu – dincolo de ironie, era singurul demnitar de rang f. înalt care apărea pe la concerte etc. –, care-ți pot suna în ureche drept clipe de eternitate.

Cum să mă fac înțeles că muzica – precum cea oferită de Andrei Vieru – nu are nevoie de comentarii parazite și divagații inutile, mai mult sau mai puțin culturale. Oricât de bine ar scrie și Andrei Vieru – devenit în ultimii ani și un distins eseist –, oricâte cuvinte am răsuci în jurul sunetelor. Nici o înregistrare HI-FI, nici o tehnologie de ultimă generație nu poate înlocui contactul direct cu sala de concert. Și cu muzicianul, cu muzicienii interpreți. Asta nu înseamnă că nu regretăm dispariția transmisiilor de televiziune ale concertelor din stagiunile în curs. Fie de la Ateneu, fie de la sala Radio. Am putea crede că noua conducere de la Filarmonica G. Enescu din București va reuși să găsească o formă de colaborare cu televiziunile românești. Mai ales că pe 4 septembrie a.c.va începe o nouă ediție a Festivalului Enescu. Bun prilej de mobilizare a melomanilor. Dacă muzică nu e, nimic nu este. Bucuria muzicii. Și toate aceste gânduri au plecat de la concertul lui Andrei Vieru de la Ateneul Român.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro