Am emoţii, mă gândesc deja ce să gătesc când vine Nicu. Serveşti o cafea? Apoi am să-ţi povestesc.

Mama lui Nicolae Covaci e foarte volubilă, prietenoasă, chiar dacă i-am tulburat, fără să vreau, tihna după-amiezii. Îmi arată grădina în care îşi petrece mai toată vremea, lucrând, apoi casa, fotografiile, tablourile pictate de fiul ei, care ar fi putut fi un mare plastician, dacă n-ar fi iubit atât de tare muzica, cărţile înşirate pe masă (în dezordine, dar le pregăteam să le trimit la asociaţia pentru Basarabia şi Bucovina), costumul pentru Festivalul de la Sopot, pe care i l-a lucrat ea însăşi… De la o vreme are gânduri „sinistre”, cum zice dumneaei, de aceea lasă radioul să „curgă” tot timpul.

Muzica e un medicament, să ştii. Acum câteva nopţi, m-am trezit la două şi mi s-a părut că e cineva în casă. Era vocea lui Nicu, mi-am dat imediat seama. El era, dar la radio, era invitat în emisiune!

Şi eu ce fac? Întreabă ca un copil prins cu o şotie, când refuz ţigara. Nici Nicu nu fumează. Are 44 de ani, dar nu fumează. Ştiu cum mă certa. Era la liceu… Încep deja cu amintirile. Locuiam pe Tudor Vladimirescu, vizavi de „Flora”. L-am crescut singură, din orgoliu. Am vrut să arăt ce pot să fac din el. Şi, vine odată de la şcoală şi-mi zice: „Ascultă, Mutti – îmi zicea «Mutti», cum învăţase de la ceilalţi copii, căci îl dădusem să facă primii ani la germană – tu te-ai uitat vreodată în oglindă când aprinzi ţigara?” Ce era să mai zic? Şi tot aşa, vine altă dată, plângând, că nu înţelegea ce vorbesc copiii nemţeşte, şi atunci am găsit o profesoară care s-a ocupat de el. Eu îi coseam, iar ea îl învăţa pe Nicu limba germană. Nu vă mai spun ce mutră am făcut când, la sfârşitul anului, mă duc la serbare şi mă pomenesc că Nicu al meu ia premiul III. Am îngheţat!

Când era student, acum vă povestesc altceva, avea bursă. El era o figură, că nu avea deloc noţiunea banului, nu-i număra niciodată. Dar mă trezesc deodată cu el plecat la facultate: primise, din greşeală, cu o sută mai mult – atunci erau bani! – şi s-a grăbit să-i înapoieze casierului. În cămaşă a plecat şi-n papuci, să ducă banii! Am avut o satisfacţie nemaipomenită, mi-au crescut bojocii, cum zice românul. Mai bine sărac şi curat, asta-i vorba mea.

Cum a fost cu muzica? Vă amintiţi?

Stai că-ţi spun şi asta. Locuia vizavi de noi o corepetitoare de la Operă. Nicu avea vreo 4 ani şi odată îl găseşte ea ascultând la uşă cum cânta la pian. L-a chemat înăuntru şi aşa a început să înveţe pianul. „Tamara, copilul ăsta-i pentru muzică!”, mi-a spus. Şi a început să-i dea ore. La 7 ani, vroia să-i cumpăr o chitară. Era la modă melodia aceea, „Marina”, şi-atât a ascultat-o la radio, până a prins-o şi o cânta de la A la Z, acompaniindu-se la chitară.

Mai târziu, pe la 9 ani, mi-a cerut să-i cumpăr alta, mai mare. N-aveam bani, dar mătuşa lui atât ţinea la el, că a pus şi ea ceva din pensia ei, aşa că i-am luat altă chitară. Se ducea pe malul Begheiului, în parc, şi cânta. Acolo s-a împrietenit şi cu alţii, Claudiu Rotaru, Moni Bordeianu… Lumea îi asculta. Cineva a trimis o notă critică la ziar, că „fac gălăgie, că sunt îmbrăcaţi cu nişte pantaloni strâmţi până la gâtuirea organelor genitale”… aşa a scris în ziar! Nicu era la liceu. A fost foarte revoltat, vroia să-i dea în judecată, dar l-am convins să renunţe. N-avea niciun rost.

Formaţia se numea „Sfinţii”. La un moment dat, discuţii cu autorităţile: „Ce-i aia Sfinţii? Care sfinţi? Altă denumire nu v-aţi găsit?” I-au desfiinţat! Şi atunci, simbolic, fiindcă au renăscut din propria cenuşă, şi-au luat numele „Phoenix”. Cântecul „Vremuri” era un răspuns la cele scrise în ziar. Titlul îmi aparţine. „Toate-au fost la vremea lor ceva exagerat…” „Vremuri!” i-am zis lui Nicu, şi aşa a rămas.

Cât despre articol, tineretul a început să se intereseze mai mult şi să-i cheme la diferite ocazii să cânte, la Politehnică şi în alte locuri. De la articolul acela a început. Aşa că tot răul a fost spre bine.

Vă mai amintiţi şi altceva despre primele cântece?

Şocul a început de la melodiile de atunci, „Lady Madonna” şi altele, dar nu prea ştiau să pronunţe în engleză. Adina Ene, de la Radio, l-a învăţat pe Nicu. Şi tot ea, plângând de fericire, m-a anunţat când au luat premiul I [de fapt Marele Premiu – n.n.] la Iaşi, în 1968, la Festivalul studenţesc. Am şi acum diplomele de la Iaşi, de la Sopot, au fost şi la Bratislava. În altă parte n-au vrut să-i lase cu niciun chip. Cât s-a luptat un fabricant de instrumente muzicale din Italia. Degeaba! Au avut mereu de pătimit, că de ce au plete, că de ce au barbă, că de ce cântă în engleză? „Eu cânt melodii vechi, de la Decebal încoace. De ce nu l-aţi tuns pe Decebal? Sau pe Engels, pe Marx?” Aşa le închidea gura. La miliţie, unul i-a zis: „Parcă ai ieşit din grotă”. „Din grotă venim toţi”, i-a răspuns Nicu. Exact aşa i-a spus!

În străinătate, fiul dumneavoastră a compus o piesă care se cheamă chiar „Tamara”. O dovadă de dragoste pentru cea care l-a crescut…

Am toate scrisorile lui, le-am păstrat. Într-una îmi scria aşa: „Dragă Mutti, nostalgia locului de unde ai plecat e mai puternică decât moartea”. Eu mi-am dat seama şi ştiu ce înseamnă asta, fiindcă mă trag din Basarabia. Dar aşa a fost soarta! „Străinul, îmi spunea, e ca şi un cal sălbatic: dacă ştii să-l învingi, eşti admirat, dacă nu, ai pierdut, s-a terminat cu tine”. I-a mers foarte greu, a dus o luptă crâncenă cu viaţa.

Îmi scria: „Le merge bine la escroci, la hoţi şi la mincinoşi. Dar eu nu pot să fac nici una, nici alta din ceea ce fac ceilalţi. Ai încredere în mine şi în educaţia pe care mi-ai dat-o”.

Doamnă Tamara, poate v-am obosit, dar a fost plăcut să vă aud povestind despre fiul dumneavoastră şi despre „Phoenix”.

Mie mi-a făcut plăcere. Şi te rog să mai treci pe aici…

a consemnat Ionel Marchiş 
(Renaşterea bănăţeană, 23 septembrie 1991)

Fragment din cartea
NICOLAE COVACI, INTERVIURI (1971 - 2016)
Ediție îngrijită de Alexandru Daneș

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro