Actor uriaș, Dem Rădulescu a fost un bărbat foarte discret în ceea ce privește viața sa sentimentală.

Prima lui soție se numea Paula Ortansa Albăstroiu și era era o blondă seducătoare, cu un trup minunat, nu întâmplător ea fiind și balerină. Pe scena de teatru și, apoi, în scheciurile comice de la televiziune, Paula a ajuns oarecum întâmplător, ea având de surmontat și handicapul unei voci atipice, mai degrabă de copil pițigăiat„Pe când eram dansatoare, unul dintre cei trei frați din Trio Grigoriu, a remarcat că aș avea și înclinații actoricești. M-a sfătuit să fac Școala Populară de Artă. Mi-amintesc cum se certa profesoara cu Irina Răchițeanu, căreia nu-i plăcea vocea mea, și îi zicea „Las-o dragă în pace, păi ce n-aș da să am eu în Oana din Apus de Soare vocișoara asta”, povestea actrița. Paula avea doar 18 ani în momentul în care și-a întâlnit marea dragoste, pe Dem Rădulescu. S-au văzut, s-au plăcut și... ce a mai rămas de făcut?

Povestea „Bibanului” și a Paulei a evoluat fulgerător. Cei doi au decis să-și unească destinele în mai puţin de cinci luni de când se cunoscuseră. A fost dragoste la prima vedere și a durat 22 de ani. „Într-o zi de vară, după ziua mea de naştere, poate la sfârşit de iulie, nu ştiu exact data, s-a întâmplat. Ştiam cine este, dar nu îl cunoşteam. Mi-a zis un prieten de-al nostru: -Vrea să te cunoască. -Mi-e frică! Nu vreau să-l cunosc!, am spus. Aveam o mare timiditate. Cum adică să mă cunoască? Şi, de când ne-am cunoscut, până în noiembrie, ne-am şi căsătorit”, a dezvăluit Paula Rădulescu. Când s-au cunoscut, Dem se recupera la Râmnicu Vâlcea după o hepatită, iar Paula ieșise la plimbare pe strada principală a orașului. „A doua seară am ieşit iar la plimbare şi colegul ăsta m-a luat de mână ca să-l cunosc pe acest mare artist, Dem Rădulescu. Aşa ne-am cunoscut. După asta, ne întâlneam seară de seară, el începuse stagiunea şi am ţinut legătura la telefon”, rememorează Paula începuturile poveștii de dragoste cu actorul.

Deși Paula și Dem. Rădulescu aveau aceeași meserie, întâlnirile celor doi pe platourile de filmare sau pe scena teatrului au fost insignifiante. Devenită actriță a Teatrului de Revistă „Constantin Tănase”, Paula Rădulescu a avut o carieră ce rar s-a intersectat cu cea a marelui Dem. Cunoscut pentru exigența sa profesională, uriașul actor nu a intervenit niciodată pentru a-i facilita obținerea unui rol soției sale. Ba dimpotrivă: „Nu a intervenit nimeni pentru nimic în niciun fel. Din punctul ăsta de vedere, aş zice că sunt un pic frustrată. Pot să mă mândresc că tot ce am făcut, am realizat singură”, a dezvăluit Paula Rădulescu, care a povestit și momentele în care s-a aflat față-n față cu soțul său pe scenă: „O singură dată am jucat cu el pe scenă, o comedie muzicală „Salutări de la Vasile”, scrisă de Aurel Storin, cu Cristina Stamate, Nicu Constantin, Ioana Casetti, Nae Dinică. Am avut o scenă-două scene împreună. Eu eram o franţuzoaică care nu înţelegea limba română, iar el nu vorbea bine limba franceză. Ce putea să facă pe scenă... Eu trebuia să mă prefac că nu înţeleg ce spune, era un show total. Spectacolul avea şi balet, era împănat cu tot ce este mai bun şi mai frumos. Întâlnirile lui pe scenă cu Nicu Constantin erau de un comic fără egal. Lumea râdea să leşine, era formidabil!”.

Relația dintre Dem și Paula Rădulescu („Vrăbiuța”) s-a consumat vreme îndelungată, dar așa cum se întâmplă în viața de dincolo de marele sau micul ecran, oamenii nu trăiesc mereu fericiți până la adânci bătrîneți, iar, la un moment dat, relația începe să se uzeze. Cei doi aveau să divorțeze amiabil, fără tam-tam, și să-și continue viața urmând drumuri separate. Dem s-a recăsătorit cu fosta lui studentă, Adriana Șchiopu, care i-a dăruit și o fiică, astăzi și ea actriță - Irina, care și-a pierdut din nefericire tatăl când avea doar 13 ani. Între timp, Irina Rădulescu a debutat și în film, alături de Dorian Boguță.  „Tata mi-a dat o educație latino-balcanică. Era sobru când era nevoie, sigur. Eu am fost, într-un fel, feblețea și slăbiciunea lui. Mama trebuia să fie o mână de fier, ca altfel nu, cu noi nu se putea. Mie îmi era totul permis. Am fost o răsfățată, dar nu o prost educată. Și atunci, răsfățul mi s-a răsfrânt în comportament. De la tata am învățat să mă bucur de tot și de toate; și de la mama la fel. Sunt oameni care m-au bucurat. E ușor să-ți amărăști sufletul, dar e bine să-ți cultivi această capacitate de a te bucura de lucrurile mici”, povestește actrița cu ochi superbi.

...Încă din copilărie, Paula Rădulescu (ajunsă acum la 74 de ani) şi-a manifestat talentul înnăscut şi memoria extraordinară compunând piese de teatru după poveştile spuse de bunicul ei, cel care i-a descoperit simţul umorului şi i-a şlefuit năzdrăvănia. Cea care în copilărie se considera „un fel de Ion Creangă la feminin“ avea să devină o voce de neegalat în teatru, la radio, interpretând roluri de băieţi neastâmpăraţi. Însă, ceea ce avea să joace un rol definitoriu în viaţa actriţei a fost întâlnirea cu marele Dem Rădulescu, care i-a devenit soţ la câteva luni după ce s-au cunoscut. „Sunt născută în minunata zi de Sânziene (24 iunie). Am primit în dar puţin noroc, bucurii, tristeţi, succes, dragostea şi aprecierea Măriei Sale Publicul. Iubesc copiii, animalele, florile şi soarele. Ador să dansez şi să citesc. Îmi place cum scrie Sandra Brown. Găseşte un subiect putin incitant ca scriitură şi te face să o citeşti. Eu citesc, în general, câte două-trei cărţi deodată. (...) Am avut o copilărie splendidă, cu multă grijă din partea bunicilor. Bunicul meu, fiind un învăţător şi pedagog excepţional, mi-a „desfăcut“ mintea şi mi-a făcut exerciţiul minţii. M-a antrenat foarte mult mental încă de la început. Îmi arăta stelele, făceam matematică fără să îmi dau seama, cu mere şi pere, până să merg la şcoală. Era un foarte bun povestitor, iar când spunea o lecţie de istorie nu aveai cum să nu o ţii minte, nici nu trebuia să o mai citeşte dacă aveai mintea deschisă. El a observat că aveam o memorie foarte bună şi că eram comică sau caraghioasă. Din această cauză, a început să îmi dea să învăţ nişte monologuri mici, cu rimă, culese de pe undeva. Le ţineam minte şi îmi zicea „Ia, spune, tu, Mugurico, poezia...“. Iar eu i-o recitam – „Frunzuliţă de cicoare,/ Cine vrea ca să se însoare/ Să mă întrebe întâi pe mine/ Dacă vrea să îi meargă bine,/ Că eu unul sunt păţit/ Şi pătiţu-i priceput“. (...) Sunt născută la Vâlcea, iar primele patru clase le-am făcut aici. Părinţii mei erau chiaburi, iar pe vremea respectivă era o problemă cu şcoala. Mătuşa mea era profesoară de fizico-matematici la Câmpia Turzii şi părinţii mei m-au trimis acolo la şcoală. Am făcut şcoală în Câmpia Turzii, Turda, Cluj-Napoca şi Sibiu. Am umblat prin toate aceste oraşe după ea şi mi-am făcut şcoala mai departe şi de atunci am început să fac ce îmi plăcea foarte mult şi la ce eram foarte bună – muzică şi balet”.

Viața nu a fost deloc ușoară pentru ștrengărița blondă, dar ea era decisă să-și urmeze pasiunile: „Pentru balet îţi trebuie forţă în picioare, energie, dar, mai ales, să îţi placă să faci asta. Este o meserie foarte grea, dar superbă. Uşor-uşor m-am trezit că sunt o micuţă artistă. Apoi, am revenit la Vâlcea, unde am terminat liceul. Mai făceam balet din când în când, cu profesorii, dar nu pe profil specific. În Vâlcea am făcut Şcoala Medie Comercială, un fel de Contabilitate, dar nu mai ştiu nimic. La liceu trăgeam chiulul la multe şi învăţam doar ce trebuie. Bunica mea se minuna şi nu era de acord să dansez, să mă dezbrac şi să mă vadă toată lumea şi îmi spune că voi muri de foame cu toate aceste „comicării“. Voia să îmi facă „greaţă“ de această meserie. Nu ştiu de ce, mama voia să fiu farmacistă”.

Întânirea cu Dem a fost una providențială, decisivă pentru drumul ei în viață: „conducător în viaţă de când m-am născut şi până în prezent. Ce trebuie să se întâmple se întâmplă. În acea perioadă, se îmbolnăvise Dem Rădulescu de hepatită şi a venit pe timpul verii la Vâlcea, chiar după ce terminasem liceul. Nu eram hotărâtă unde să dau mai departe – părinţii şi bunicii voiau să dau la Farmacie sau la Medicină. Şi le-am spus că trebuie să mă pregătesc, aşa că nu am dat mai departe în acel an. Era doar o scuză. Dar aţi dat la teatru... În anul următor, în primăvară, a fost concurs la Teatrul „Constantin Tănase“ pentru corp de balet. Bibanu’ (porecla lui Dem Rădulescu) mă încuraja să dau la teatru. Însă marea belea era vocea, îi lipsea tot. M-a ascultat doamna Irina Răchiţeanu, celebra actriţă, cu o voce senzaţională. Spunea „Nu are voce. Trebuie să o laşi să crească. Are emisie de copil“. Am fost la doctor să văd dacă am problemele cu corzile vocale şi să descopăr de ce am emisie de copil. Dar aşa e vocea mea, pur şi simplu. Am încercat să îmi lucrez vocea, dar nu a ieşit cine ştie ce. Oricum nu urma să dau atunci la teatru. În schimb, doamna profesoară, marea actriţă Eugenia Popovici, care îmi preda lecţii de teatru, nu a dorit să îmi schimbe nimic la voce – „Fata asta are un haz teribil cu vocea şi cu expresivitatea ei. Hai să o îndrumăm să vedem ce iese. Să ştii că publicul decide“. 

Căsătoria cu Dem Rădulescu a protejat-o de abuzurile și hărțuirile din industria de divertisment: „Într-adevăr, aceste abuzuri au existat întotdeauna, şi la vremea respectivă erau, chiar nu se putea să nu dai darul, dar depindea ce. Se dădeau şi bani. Primeai un rol şi dădeai o parte din bani. Întotdeauna s-a întâmplat aşa. Ca actor, trebuie să joci. În teatrul de revistă nu ai text, deci dacă nu ai text eşti mort, poţi fi şi zâna zânelor că nu ai ce să ciripeşti. Şi, dacă nu eşti vrăbiuţă să ai ce spune, nu înaintezi, trece timpul şi după câţiva ani zice lumea că eşti bătrână. Norocul meu uriaş a fost că eram căsătorită cu un personaj celebru, un mare domn şi un mare actor, şi nu mă atingea nimeni. Am fost sub o cupolă extraordinară. Textele mele sunt plătite toate de mine, chiar dacă actorii şi scriitorii îmi erau foarte buni prieteni. Deci v-a ajutat... Poate nici nu aveam acces la nimic dacă nu eram sub cupola marelui Dem Rădulescu. E un mare privilegiu, altfel nu te bagă lumea în seamă. Privilegiul nu a fost doar acest lucru, ci şi faptul că am fost tot timpul în culisele Teatrului Naţional, mai ales în prima parte a carierei, când eram foarte tânără. Intram în sală la repetiţii, le ascultam, eram atentă la indicaţii, la cum joacă şi repetă actorii. Învăţam totul. Stăteam la repetiţiile de la „Scrisoare pierdută“, în regia lui Liviu Ciulei, şi am văzut ambele distribuţii repetând şi jucând. Una a fost cu Toma Caragiu şi cu Rodica Tapalagă, iar cealaltă a fost cu Mariana Mihuţ şi Victor Rebengiuc. Atât de deosebite erau personajele! Fiecare actor a mers pe altă linie, chiar dacă erau puse de acelaşi regizor. Toţi erau geniali. Era un privilegiu să am acces la aceste repetiţii pe care alţi oameni nu le puteau vedea”...

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro