Pe bolta senină,
Un vis vremelnic
Îşi şterge spusa
Lacrimei,
Stea căzătoare
În tufa de trandafiri înserată,
Purtând la sânu-i
Spinii vârstelor omului,
Iar noaptea îşi fereşte
Însingurată coapsa.
Cine să-i simtă
Lipsa?

În colibă a descălecat mai zilele trecute un meteorit. De cum s-a instalat, vocea lui sonoră a luat cu asalt muțenia acestui lăcaş de oameni surghiuniți cu toate cele ale lor, prin odăile risipite pe cele cinci etaje. Un meteorit cu chip bălai, fruntea înaltă, ochii mult duşi în fundul capului. L-am zărit pe la mijlocul săptămânii. Mi s-a părut un om fără astâmpăr, în veşnică agitație browniană, ce nu poate trece neobservat, stăpânit de dorinţa de a păstori ca un paşă peste locurile şi oamenii printre care poposeşte. Seara următoare m-a oprit cu simplitate, pe scară, de parcă mă ştia de când lumea.

Făptură complicată în sinea mea, locuită de veşnice îndoieli şi spaime, mă străduiesc să fiu cât mai naturală în dialogul cu alții. Răspund cu bucurie mirării lor, spontan, improvizând de fiecare dată cuvinte potrivite situației, cât mai trăznite cu putință. Oamenii nu ne întreabă ce-i cu noi pentru a ne asculta răspunsul. Întreabă ca să întrebe, dintr-un soi de teamă de singurătate ori de inerție ori în virtutea unui cod al educației civilizatoare. Civilizația ne uniformizează, dar uneori, rareori, ne poate fi de folos, scoţându- ne cu înțelepciune din impasul zilei.

Ce caut în această colibă din adâncul zării, unde doar trecătorii rătăciți înnoptează? Contrastul poate înfierbânta imaginaţia unui nou venit, fireşte. Scara în spirală îi repetă uimirea. Îl privesc în ochi, fără să clipesc. „Un Donatello printre sălbatici?” se aude altfel, regăsindu-se în alt veac. Iată, a răsărit în fața mea un bărbat deştept, pentru întâia oară, care vede dincolo de aparențe.

Dar, de ce întreabă? Din curiozitate? Poate. Altfel, după înfăţişare, se vede bine că nici el nu prea are ce căuta printre noi. Dar, se mai vede ceva, un ceva subtil ce nu-mi poate scăpa: ştie că nu poate schimba nimic din cele ce-i vin pentru a fi trăite. Fatalitate căreia se supun firile răzvrătite. Soarta, singurul lor temut stăpân. Întrebarea lui, deşi fără de rost, îmi place, tocmai pentru că mă ia pe nepregătite. Ne obişnuim atât de mult cu cele ce ne înconjoară încât nefirescul devine firesc. Cine mă-ntreabă? Omul din faţa mea oare ori cugetul meu? Am venit aici pentru o lună, două, în urmă cu ani, mi-a plăcut, nu mi-am mai dorit să plec. Mă simt bine în această colibă, printre oameni obişnuiţi, ce vin şi pleacă. Este insula mea populată de însufleţiri ascunse, neştiute, nevăzute, ce mă-mpiedică să mă simt un Robinson Crusoe naufragiat pe un ţărm care nu este al lui. Este arca mea cu oblon mansardat prin care văd mai bine lumea ce nu iese încă din potop. Este satul meu, vatră aprinsă-n faptele şi visările mele. Este casa mea cu tavanul doldora de poveştile ivite din contururi vagi lăsate de var, singura dimensiune trainică a existenţei mele, singura pe care pot conta, de a cărei realitate nu mă pot îndoi.

Sunt unul dintre puținii locuitori statornici ai colibei noastre cu porţi primitoare. Cei care vin şi pleacă, perindându-şi povestea neschimbată de viață, sunt cu mult mai numeroşi. Pe unii îi întâlnesc în cafeneaua de la parter. Pe alții nu. Povestea acestora din urmă nu o aflu niciodată. Mi-o închipui doar, încercând să descifrez zgomotele ce-mi intră pe fereastră dinspre odăile lor. Iar printre cei statornici am prieteni de nădejde. M-au ajutat de fiecare dată când mi-a fost greu.

În seara aceasta, meteoritul cu chip de om mi-a auzit iarăşi paşii urcând. Nici nu era greu. Uşa odăii lui era larg deschisă, pe prag şezând un musafir, iar talpa grea a saboţilor mei de vară, împovărată de gândurile unei zile de muncă, răsună la fiece treaptă. Nu pot păşi ca o felină. Doar dacă mi-aş lua în mână încălţările şi aş urca desculţă. S-a apropiat să mă salute, în timp ce urcam către etajul meu. M-a întrebat, printre şapte vorbe convenţionale, dacă-mi lipseşte ceva. Am zâmbit şi, deşi mi-aş fi dorit să-ntârzii la vorbă, să uit de-nsingurarea zilei apuse, am continuat urcuşul, parând trimfătoare, ca o demnă sultană descendentă din neamul Maşaleştilor ce sunt.

Omul acesta mi-a înseninat seara cu nostima lui întrebare. Nu ceva, ci totul îmi lipseşte! Cui să spun? Cine ar înțelege? Ce i-ar putea lipsi unei femei zâmbitoare, îmbrăcată destul de elegant, ce atrage priviri şi complimente pe stradă? Ce i-ar putea lipsi acestei străine venite din Est, prezenţă insignifiantă în statisticile cu „minorităţi sonore” din noua cetate? Fosta premiantă îşi poartă cu demnitate, în plină maturitate, aşteptările, neîmplinirile, respectuoasă cu toți vecinii năpăstuiți de soartă, ce vin să-şi odihnească grijile pentru o noapte, în paturile unei colibe mărginaşe.

Un singur om pe lumea aceasta ar putea şti răspunsul. Dar el, tocmai el, ce-ndepărtat! Viaţa este o răsucire de vremelnice întâmplări, ce se sfărâmă de-ndată în mia de cioburi înflorate. Întâmplarea ne scoate în cale oameni şi oameni. Uneori, rareori, trăim ceea ce se poate numi o întâlnire potrivită. Cu cât este mai potrivită, cu atât va trebui să rămână singulară, pentru a se putea preface-n poveste, în ideal. Fără de sfârşit să fie, fără de întoarcere, ca un vis agăţat de coapsa însingurată a nopţii ce se arată, prin mia de stele lucitoare şi lună crescândă, doar ochilor ce ştiu să vadă înainte de ivirea zorilor. Raza soarelui este în fiece dimineaţă, pentru oricare dintre noi, o întâlnire potrivită. Cine-ar putea-o răpi din limpezimea mersului ei, doar sinelui său să fie, ascunsă într-o râpă?

Pe bolta senină,
Un vis surghiunit
Îşi alină pe furiş
Dorul,
Stea căzătoare
În tufa de trandafiri
Ce lacrima-i primeşte la sânu-i,
Sorbindu-i
Însetată
Apa sărată
De mâhnirile omului.
În noaptea
Ce-şi arată însingurată
Coapsa
Doar ochilor ce ştiu să vadă,
Cine să-i simtă
Lipsa?
Paris, 29 Cireşar 2020

Ilustraţie: Înserarea trandafirului
© Autoarea

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro