Poate că este tentația nodului cultural, mustind de fascinația unor eclectisme și neașteptate metisaje istoric-artistice, dar armonizându-se cu farmecul tradițiilor ce fixează în efigie marea civilizație arabă. Suportul lor energetic rezidă în călătorii, dialog, lectură și deschidere.
Istoria este acasă, la Hammamet. Și pretutindeni în Tunisia, unde cândva se afla provincia romană Africa, cea care avea să dea numele continentului în întregime. După înfrângerea Cartaginei de Roma, istoria locurilor a urmat o cale oarecum asemănătoare cu aceea ce se prefigurase, în circumstanțe identice, pe teritoriile românești, cucerite și ele în epoca ascensiunii Imperiului Roman.
Un oraș edificat în apropierea ruinelor vechiului Pupput (arab. “piața neagră”, veche colonie romană). Straturi de timp, straturi de memorii, straturi de artă și de semnificații.
***
La Hammamet.
La Tunis.
Doi prieteni, de poezie și de depărtare: deopotrivă prieteni ai mei și prieteni ai culturii. Deși încă tineri, aceștia au deja o experiență bogată și plină de semnificații.
Lia Faur - o universitară româncă. Vocația și magia universalității. Este poetă și profesoară de limba și literatura română. Originară din Arad, este coordonatoarea Centrului de Cultură și Știință al României de la Tunis, activă în Lectoratul Român de la Tunis și coordonatoarea Festivalului Zile și Seri de Poezie SAD. Pe Lia în carne și oase am cunoscut-o a Festivalul Internațional Poezia la Iași, prima ediție, din anul 2014 sau 2015, cred. Ne-am revăzut, ulterior, la Folkever (un Festival de atitudine culturală unic în România) la Rădăuți.
Alături de alți scriitori, am răspuns invitației, mai apoi, de a elabora un studiu pentru proiectul semnat de Lia Faur și Șerban Axinte, Cum citesc bărbații cărțile femeilor, editat la Polirom. Iar recent, în timpul pandemiei, am fost din nou invitată de Lia și am participat cu bucurie, în luna mai, la ediția online a Festivalului SAD de anul acesta, ediție care s-a dovedit a fi tot o reușită, ca și precedentele.
Lia este o femeie carismatică. Dincolo de inteligență, frumusețe și educație, știe să atragă succesul de partea valorii și să construiască alianțe și echipe.
Tunisian, cetățean al Hammamet, Aymen Hacen este poet, eseist și cronicar tunisian de expresie franceză, format în Tunisia și Franța, profesor de literatura și civilizația franceză la Ecole Normale Supérieure de Tunis, având stagii de colaborare și cu Universitatea din Sibiu, aprofundând opera lui Emil Cioran. Este căsătorit cu o fermecătoare profesoară universitară, Salma Dachraoui Hacen și au împreună doi copii ce cresc și se dezvoltă înconjurați de biblioteci și de muzică clasică, melanj de lumi arăbești și deopotrivă europene, dar și de amprenta stilistică a epocii lor actuale, dominată de comunicare internautică.
Pe Aymen, l-am cunoscut la Iași, tot la Festivalul Internațional Poezia la Iași, dar la ediția a 6-a, din anul 2019. Am făcut parte, alături de el și de alți redutabili poeți (din România, Taiwan, Franța și Belgia), dintr-o echipă ce a oferit zilnic recitaluri și dialoguri cu cititorii, în câteva colegii ieșene.
Dincolo de recitalurile mele, am colaborat la traducerile directe, recitalurile și diversele interpretări în limbile franceză și română (ale operei lui Aymen sau ale operei poetului francez Philippe Delaveau, prezent și el în festival) pentru publicul român. Și Aymen este, fără îndoială, un om carismatic. O prezență, prin ea însăși, complexă, dilematică și plină de nerv. Un interpret rar și un om special, de alianță, între civilizațiile română, creștină și civilizația arabă, pe vehicolul limbii franceze.
Lia și Aymen sunt, fiecare în felul său și fiecare cantonat în civilizația sa formatoare, doi oameni foarte plini de viață (culturală), de care mă leagă etern dragostea pentru poezie, pentru dialog, pentru călătoriile-punți și pentru vocea culturii.
***
Aș putea spune că Lia și Aymen, cei doi poeți amintiți mai sus, fac parte, oarecum, din linia de acum clasică a călătorilor-mentori-poeți, faimoși încă din timpuri mai vechi, bunăoară cum au fost, în interbelic, în Europa, Sir Sacheverell Sitwell (ce vizitase și România, în 1937) și frații acestuia, Sir Osbert și Dame Edith Sitwell, adică „Triada Sitwell” (“Cuibul de Tigri”), formând un grup literar-cultural (rival, între 1916-1930, al grupului Bloomsbury, patronat de Leonard și Virginia Woolf), grup care a reușit să aducă, după război, în Anglia, la 1919, Baletele rusești ale lui Diaghilev, precum și o excelentă expoziție de artă modernă franceză.
Cartea intitulată Călătoria în România a lui Sir Sacheverell Sitwell, apărută încă din 2011 la Vintage – Humanitas, în traducerea Mariei Berza, conține gânduri și impresii despre România interbelică văzută de un călător englez avizat, critic, cult. Și carismatic. Și degrabă construind legături între lumi culturale.
***
La Hammamet, s-au întâlnit, în interstițiile civilizațiilor, mulți scriitori, cărturari, jurnaliști, artiști, monarhi, politicieni sau diplomați, din toate civilizațiile: arabi, asiatici, europeni, desigur și români.
Când l-am auzit povestind, încă din România în 2019, despre Hammamet, orașul lui de reședință actual, lui Aymen i se aprindeau ochii. Era mândru și fericit.
Pe de altă parte, Lia a publicat recent, în iunie 2020, pe facebook, o fotografie din călătoria și vacanța sa la Hammamet.
Hammamet devine, iată, centrul lumii!
În uriașa mea bibliotecă de acasă, am identificat câteva din cărțile de care aveam nevoie pentru a mă teleporta și eu la Hammamet. Doar cu gândul, bineînțeles. A porni alături de prieteni și a privi, tot alături de ei, înspre aceeași minune. Iată una din bucuriile intelectuale de carantină din perioada pandemiei.
***
În fotografia Liei, cea publicată recent pe facebook, silueta binecunoscută era profilată pe un fundal superb. A, dar e chiar Casa Sebastian. Dar Sebastian! Numită, la începuturile ei, de fapt, Dar el Kbira (The Big House)!
Lia în vacanță, vizitând Dar Sebastian. Casă renumită în Hammamet, centru cultural vestit pe lângă care, desigur, și Aymen va fi trecut de sute de ori.
Încă din această fotografie, filele din istoria orașul Hammamet începeau să spună povești. Care conduceau și către personaje mai puțin vizibile ale ilustrei familii nobiliare românești Ghica (sau var. Ghyka, Ghika). Dintre descendenți, îndeobște cunoscuți și intens mediatizați erau Dora d’Istria, Matila Ghyka şi Vladimir Ghyka. Dar atâția alții, notabili, se irosesc în uitare și neglijare istorică.
O altă carte din biblioteca mea, folosită pentru acest itinerar imaginar ce duce în lumea largă, dar și la Hammamet - anume volumul semnat Mihai Sorin Rădulescu – Din istoria familiei Ghika (Contribuții de istorie culturală), Ed. Corint 2017. Aflu interpretări savuroase și neștiute până azi, din viețile unor Ghiculești: un portret al domniței Zoe Ghika, umbre românești la Ravenna, pictorul Eugen Ghika-Budești, arhitectul Nicolae Ghika-Budești, memoriile lui Dimitrie I Ghika, genealogia lui Matila C. Ghika, un genealogist din vechiul București – Ferdinand Bartsch, descendent pe linie maternă din familia Ghika, sau George Sebastian – o prezență românească în Nordul Africii. Istoric pasionat de Ghiculești, autorul sporește carisma istorică a acestor mlădițe risipite prin toată lumea. Acribia genealogistului creează scenarii demne de amplitudinea unor producții cinematografice.
Tot hoinărind printre albume, video-uri și cărțile mele despre lumea arabă, Europa sau Hammamet, ajung și la creatorul și proprietarul Casei Sebastian, un urmaș mai controversat al ilustrei familii Ghika: George Sebastian, sau Karl Gheorghe Sebastian, sau, posibil, un anume (?) Alexandru Ioan Ghika.
Fiu al Mariei Știrbey, născută Ghika-Comănești și al lui Chiril Sebastian, George Sebastian se stabileste la Paris în 1918 unde frecventează atât înalta societate cât și medii renumite pentru aventură, secrete și diplomație. Jocurile destinului îl aruncă pe țărmul mai multor continente și mări, ajungând și la Golful Tunis.
Este un descendent din ramura moldovenească a numerosului neam domnesc al Ghiculeştilor, cea supranumită Brigadier, care a dat, numai într-o singură generaţie, trei fraţi, toți diplomaţi: Alexandru, Emil şi Grigore Ghika. (Eu, dimpotrivă, cunoscusem, cercetasem și studiasem până recent mai ales cealaltă ramură a familiei Ghika, scriind și publicând de-a lungul timpului mai multe studii, conferințe și articole despre un ilustru reprezentat, Monseniorul Vladimir Ghika (Ghyka, Ghica), nepotul ultimului domnitor al Moldovei, Grigore Ghika. Monseniorul, cunoscut și ca “marele vagabond apostolic”, a fost prinț, preot, diplomat; refuzând să-și părăsească poporul căzut sub invazia bolșevică a URSS, Monseniorul Ghika a devenit un important martir creștin anticomunist și deținut al închisorilor bolșevice din România (fără a fi fost vreodată simpatizant sau membru al extremismului legionar), beatificat de Vatican în august 2013, declarat Fericit și devenit un model excepțional pentru toată lumea creștină, catolică și ortodoxă).
***
Pentru a rememora unele detalii despre câțiva Brigadieri Ghica, precum și despre locul unde își dorm somnul de veci lângă Paris, deschid cartea lui Jean–Yves Conrad, intitulată Paris...Capitala României (un Ghid al plimbărilor insolite pe urmele românilor celebri în Paris), apărută la Editura Junimea în 2006 (volum care a fost lansat și la Iași, și la București, și la Suceava, în același an). Privitor la neamul Ghiculeștilor, sunt peste 100 de referințe în carte, iar amănunte despre amplasarea pietrelor și monumentelor tombale ale acestora în cimitire din Paris sunt peste 60.
Cavoul principal al familiei domnitoare românești se află la capătul unei călătorii pline de obstacole. Conrad ne ghidează până la milimetru pașii: la intrarea în Saint-Fargeau-Ponthierry, luați-o la stânga la al doilea semafor, în direcția Seine-Port și Sénart, apoi treceți pe lângă Sena și luați-o pe prima șosea la dreapta care merge de-a lungul Senei (D39), în direcția Melun-Le Mée sur Seine. Traversați pe rând Beaulieu și Boissie-le-Bertrand, apoi, la ieșirea din pădure, după panoul care anunță intrarea în comuna Le Mée-sur-Seine, cotiți la dreapta în direcția Le Mée Village și opriți-vă în parkingul din stânga, aflat vizavi de cimitirul comunal. Părundeți în cimitir, pe singura poartă de intrare în noul cimitir. Luați-o pe aleea principală, până la crucea fixată pe un stâlp, și intrați, la stânga, pe aleea Ifs. Treceți de poartă și îndreptați-vă spre monumentul morților situat în fața dumneavoastră, lăsând într-o parte, la dreapta, secțiunea F. La capătul acestei secțiuni, întoarceți-vă la dreapta când ajungeți la o tisa înaltă: de-a lungul zidului, descoperiți impozantul monument unde odihnesc ultimul domnitor al Moldovei, Grigore V. Ghica (1849-1853; 1854-1856) și o mare parte a familiei sale. În 1856, când armata austriacă a invadat Moldova, familia Ghica (domnitorul, a treia sa soție și cei doi copii ai lor, Grigore și Ferdinand) s-a retras în Franța. Puțin după aceea, la 24 august 1857, la ora 21, domnitorul s-a sinucis cu o armă, pe proprietatea sa de la castelul Fraguier, la vîrsta de 50 de ani. Pe zidul monumentului, se află blazonul familei Ghica și, de o parte și de alta, două litere grecești care fac trimitere la originea albaneză a familiei Ghica: un „ἀ” și un „Ω”. O piatră mare din gresie adusă din pădurea de la Fontainebleau se află în fața acestei necropole. În jur, cu timpul, s-au adunat și alți descendenți ai familiei domnitorului.
Așadar, aici odihnește acum, pentru vecie, trunchiul domnesc de unde s-a desprins, mai târziu, un Ghica ceva mai aventurier: George Sebastian.
***
Ghiculeștii au fost un neam de mare anvergură în principatele române, pe plan politic și cultural. Nu multe au fost numele de același rang. Mavrocodat, Ghica, Știrbei, Cantacuzino, Sturdza, Lahovary. Iată pe cei ce au construit putere, istorie și heraldică pentru România de azi.
Ghiculeștii au dat Țării Românești și Moldovei mai mulți reprezentanți de faimă, care s-au succedat la putere când într-o țară, când în cealaltă: Gheorghe Ghica, Grigore I Ghica, Grigore al II-lea Ghica, Matei Ghica, Scarlat Ghica, Alexandru Scarlat Ghica, Grigore al III-lea Ghica, Grigore al IV-lea Ghica, Alexandru Dimitrie Ghica. Au mai dat Prim-Miniștri ai României: pe Ion Ghica și Dimitrie Ghica. O mulțime de oameni de spirit și de cultură: Elena Ghica, Pantazi Ghica, Dimitre Gica-Comănești, Vladimir Ghika, Matyla Ghika.
Ghiculeștii din ambele ramuri au fost extrem de creativi și întreprinzători, în țara lor sau în străinătate; au lăsat arhitecturii românești numeroase clădiri superbe. Printre cele mai faimoase din România, se numără Palatul Ghica Tei, Vila Ghica, din centrul Bucureştiului, aflată la o aruncătură de băţ de Teatrul Naţional, pe strada Nicolae Filipescu; Conacul Polizu, din satul Maxut, judeţul Iaşi, Conacul de la Deleni, la hotarul Iaşiului cu Botoşaniul, Palatul de la Comăneşti, judeţul Bacău; Moşia de la Ghergani, situată la jumătatea distanţei dintre Târgovişte şi Bucureşti, care a apaținut cărturarului român Ion Ghica; Palatul de la Căciulaţi din Codrii Vlăsiei, mai exact la Moara Vlăsiei, satul Căciulaţi, către mănăstirea Căldăruşani, unul dintre cele mai frumoase palate de mici dimensiuni din împrejurimile Bucureştiului.
***
Cartea semnată de Ashraf Azzouz şi David Massey, Maisons de Hammamet. Patrimoine et architecture, apărută la Tunis în 1988, consemnează, între altele, informații complexe despre Dar Sebastian – Villa Sébastien – Casa Sebastian, pomenită împreună cu Centrul Cultural Internațional (care organizează periodic un important festival la Hammamet). Sunt trecute în revistă și atent prezentate, în album, numeroase edificii, adevărate modele de evoluție a arhitecturii regionale autohtone. Cartea consemnează perioada construirii complexului Sebastian între 1927 și 1930, deși există și opinii diferite, ce lărgesc acest interval.
Dar Sebastian e un veritabil dom al plăcerilor nord-african și se pare că a fost proiectat, ca viziune, chiar de proprietarul nobiliar român, care a fost atras de principiul amestecului dintre liniile vernaculare, tipice pentru marabout și moschei, pe de o parte, și liniile moderne sugerate de colaboratorul sicilian Vincenzo Dicara.
Astfel, construcția parcurge, prin linii pure, sobre și fine, drumul de la mashrabiya la French vogue, devenind un etalon al ceea ce se va numi stilul arabe modernisée. Le Corbusier și Frank Lloyd Write au apreciat proiectul ca fiind cea mai frumoasă casă știută până atunci. Casa pare un perfect ambient ce nu are nevoie de niciun ornament, scria și Elsa Schiaparelli, în autobiografia sa Shocking Life, în care își derulează și amintirile vieții la Hammamet, la Vila Sebastian.
Cu ochii săi albaștri și părul dat cu briantină, cu viziunile sale suprarealiste de ctitor al unui mod de viață dedicat plăcerilor, visărilor, conspirațiilor și exotismului, poate pentru a contracara - prin artă și hedonism - teroarea resimțită de oamenii liberi față cu ascensiunea mișcărilor extremiste și a războiului în Europa, George Sebastian s-a simțit atras de acest ținut încă de la prima sa vizită, plasată probabil în 1925, și urmată repede de achiziționarea a 42 de acri de pământ bun în zona litorală, pentru construirea unei reședințe de iarnă. La final, conjugându-și idealurile arhitecturale și artistice cu influențele puternice jucate în zonă de așezămintele de vacanță italiene (aflate la mică distanță), el a pus Hammamet pe harta anilor 1930 cu deschidere spre Occident, prin proiectarea și finalizarea Casei Sebastian, care este una din cele mai atrăgătoare reședințe din Nordul Africii.
Încă de prin anii 1920, la patruzeci de ani după ce Hammamet trecuse sub protectorat francez (care a durat între 1881-1956), orașul parcurgea drumul inconturnabil al modernizării, evoluând de la un sat percăresc adormit, până la o stațiune râvnită și prosperă la Mediterana, vizitată de cele mai sofisticate personalități ale timpului: Porter Woodruff, un favorit al regelui neîncoronat de la Hammamet, Wallis Simpson, Jean Cocteau, André Gide, Somerset Maugham, Greta Garbo, Cecil Beaton, Horst – fotograful. Și mulți alții; printre ei, câțiva regi ai Marii Britanii și ai altor curți europene, Churchill scriindu-și aici câteva zeci de pagini din memorii. Și Rommel a beneficiat de vilă drept cartier general al armatei germane, timp de câteva luni, motiv pentru care s-a afirmat că George Sebastian ar fi fost colaboraționist. Certitudinile, însă, lipsesc.
Este vizibil faptul că viața lui Sebastian pare destinată unui scenariu de spionaj și aventură care ar aduce un succes de casă uriaș unui eventual producător internațional de cinema. Nu vom vorbi aici și despre mariajul și iubirile lui Sebastian, pentru că s-ar deschide un alt capitol, mult mai zbuciumat, dar lipsit de elocvență pentru tot ceea ce înalță până la noi natura umană, cu slăbiciunile și umbrele ei. Mai mult decât cenușa vieții, contează, în fond, numai ceea ce rămâne și se transmite prin valoare și creativitate.
***
Sheili Azzouz, acum decedat, a fost primul manager al Centrului Cultural Internațional de la Hammamet (1966-1987) și a avut contribuții esențiale la promovarea culturii. I se datorează și un interesant film existent pe youtube care prezintă cele mai importante detalii ale așezământului:
Și Alteța sa Regală Radu Duda, Principe al României și Principe de Hohenzollern-Veringen, a adus un omagiu așezământului, în volumul memorialistic intitulat Şapte (Ed. Nemira, București, 2004), care conține amintiri din călătoriile făcute în cei mai recenți șapte ani (1997-2003); el scrie un capitol cu dedicație pentru Hammamet, în care relatează o călătorie în Tunisia a domniei sale şi a A.S.R. Principesa Margareta, la invitaţia lui Frédéric Mitterrand: "Mulţi europeni şi americani s-au simţit atraşi de aceste locuri, pentru a trăi aici nu o lună pe an, ci definitiv. Ei au construit case şi parcuri ce dăinuiesc şi azi. Un aristocrat român, George Sebastian, şi soţia lui, Flora, au construit cea mai frumoasă casă din oraş. Acest cămin cu suflet românesc şi veşminte arabe a atras o mulţime de personalităţi ale lumii. După moarte, Sebastian a lăsat totul statului tunisian, iar azi sălăşluieşte acolo un centru cultural" (p. 82).
De fapt, casa a revenit automat Tunisiei prin naționalizare, după evenimentele din 20 martie 1956, celebrate anual prin Ziua Independenței Naționale a Tunisiei. Această mențiune este special făcută de jurnalistul cultural și observatorul neobosit Dragoș Gros în articolul dedicat Românului de la Hammamet, în cartea sa Istoria incomodă, apărută la Libris Editorial Brașov, 2019. Totuși, după preluarea casei de către guvernul tunisian, acesta a avut o grijă deosebită pentru conservarea, valorificarea și întreținerea ei, beneficiind mereu de consiliere de specialitate și trasformând-o într-un edificiu cu destinație emblematică pentru cultura națională: Centrul Cultural Internațional.
***
Nu e lipsit de importanță faptul că prezența cosmopolitului aristocrat român stabilit la Hammamet este legată de coordonate geopolitice și simbolice ale țării sale de adopție, după cum remarcă și Mihai Sorin Rădulescu, în cartea sa, Din istoria familiei Ghika – Contribuții de istorie culturală, aducând noi argumente, față de cele din articolul “Un român pe tărâmul Mediteranei” apărut în numărul 28, din 14 iulie, 2006 al revistei România literară (și apoi reluat în același volum, editat de Corint în 2017). Argumentele citate vin, insidios, din zona comunicării publice, unde apar din ce în ce mai des informații și detalii despre faptul că la Tunis a fost stabilită, de fapt, organizarea lumii de după cel de-al Doilea Război Mondial.
E vorba, precizează M.S. Rădulescu, de plănuirea de către generalii americani și britanici repliați pe malul de nord al continentului african, în acel punct strategic în care Mediterana se îngustează cel mai mult, a recuceririi Europei aflate în mâinile ocupanților Axei; pe lângă strategia militară și chestiunea controlului Mediteranei, a fost poate la mijloc și o anumită doză de ideologie legitimatoare.
***
Deși George Sebastian a proiectat și alte reședințe celebre din Hammamet, cum ar fi Dar Ambara, s-a constatat că, totuși, Dar Sebastian, actualul Centru Cultural Internațional, rămâne una din casele cele mai copiate din lume, în stilul clădire cu portic sprijinit pe coloane. Un model de carismă culturală. Cu adevărat, recunoaște și M.S. Rădulescu, pe urmele unor Ashraf Azzouz şi David Massey, ceea ce poate fi observat este că o mare parte din arhitectura hotelieră de pe coasta tunisiană a reluat şi a amplificat - uneori chiar în forme excesive - arhitectura armonioasă a vilei lui George Sebastian. Este un fenomen de emulaţie remarcabilă care a pornit de la gustul unui român pentru farmecul artei orientale.
Cazul de față confirmă faptul că spiritualitatea românească, atunci când s-a dezvoltat în exil, a creat numeroase filiere de dialoguri interculturale și transdisciplinare.
Oare însăși incursiunea mea imaginară și livrescă la Hammamet, via Paris și București, deschisă de popasul Liei la Dar Sebastian, nu reprezintă un astfel de dialog mărturisitor, în căutarea prietenilor mei întru visare și călătorie, poeții? Și oare nu am aflat, astfel, încă o confirmare a faptului că viața trăită, ca și viața citită, fiind o lungă confirmare a remembrărilor și a post-hipnotismelor, nu face decât să fie un platou cu madlene à la Proust?
La vremea pandemiei, fără să pot ieși din casă, am fost la Hammamet. Norocoasă sunt să trăiesc într-o casă unde nu există decât tezaure de cărți și aer. Și eu, cronicarul lumilor lichide. Eu, mereu de vorbă cu Eco și cu prietenii mei.
Angela Furtuna Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro