(I)
În primăvara anului 1995 mă mutasem de la Satu-Mare, oraşul meu natal, în București. Printr-o împrejurare, ajunsesem să fiu cazat în camera de oaspeți a Centrului Creștin „Emanuel”, aproape de Piața Norilor și Parcul Tineretului. În curtea centrului, într-un cort mare, precum cele folosite de circarii ambulanți ori de otomani în războaie, se țineau adunările unui grup neoprotestant desprins din Cultul Penticostal din România. Liderul acestei comunităţi, un pastor în vârstă, de o înțelepciune și de o profuzime a înțelegerii creștinismului în esența lui, fără tente confesionale sau doctrinare, a fost ca un bunic înțelept pentru mine, ca un patriarh al bisericii.
Într-o zi, mă întorceam agale spre cămăruța din podul gazdelor mele. La câțiva metri în față, o distinsă doamnă, șchiopătând, adusă de bătrânețe și poveri, abia mergea, târând într-o mână o sacoșă plină de cumpărături, iar în cealaltă un baston negru. Plângea și parcă vorbea singură. Mă opresc lângă dânsa și întreb:
– Ce s-a întâmplat, stimată doamnă? De ce plângeți? Pot să vă ajut cu ceva?
– Nu aveți cu ce să mă ajutați, domnule. Tocmai am primit pensia și am ieșit să cumpăr câte ceva, medicamente și altele. Mai aveam de urcat câteva scări lângă Piața Norilor, pentru a intra la farmacie. Am însă o proteză de șold deplasată, iar cu sacoșa plină de cumpărături mă descurc tare greu. N-am pe nimeni care să mă ajute. Cum mă chinuiam să urc trepetele, s-au apropiat doi băieți și o fetiță. S-au oferit să mă ajute să urc. Mi-au purtat sacoșa până la ușa farmaciei. Le-am mulțumit și s-au făcut nevăzuţi. Vreau să plătesc medicamentele, dar portofelul nu mai era nici unde. Sunt distrusă! Vă daţi seama, erau toți banii mei din pensie! Plânsul femeii se porni nestăvilit, din ce în ce mai tare.
– Liniștiți-vă, vă rog! Puteți să-mi descrieți puțin cei trei copii? Cam ce vârstă aveau? Cum erau îmbrăcați?
– Cum să nu!, - mi-a spus, printre lacrimi. Încrezătoare în vocea mea blândă, încurajatoare, şi-a amintit toate amănuntele de care aveam nevoie, pentru a pleca pe urmele micilor bandiţi.
– I-am văzut foarte bine! Am vorbit cu ei. Unul dintre băieți, mai mic de statură, să aibe poate 14 ani, este brunet, cu părul mai lung și ochi mari, negri. Puțin mai grăsuț, purta pantaloni scurți. Părea țigănuş. Celălalt, mai înalt puțin şi slab, blond, cu ochi albaști parcă, purta bluejeans. Copila, sora celui mic, negricios, mai înaltă ca el, cu părul negru, prins în coadă. Nu cred că aveți cum să-i găsiți și să-mi recuperați portofelul. Toată pensia mea pe o lună s-a dus! Ar trebui să merg la poliție, să depun plângere, deşi nu am încredere în poliţiști. Trec prin piață, pe la precupeți, să-şi primească „tainul”, dar nu găsesc niciodată hoții. Măcar de mi-aş recupera buletinul, că despre bani, mi-am luat gândul de la ei.
Ultimele reflecţii ale doamnei m-au făcut să zâmbesc. Era adevărul zilelor noastre. Cât despre găsirea micilor prădalnici, eram mult mai încrezător decât dânsa.
– Vă ajut să ajungeți cu bine acasă. De-acum, nu mai sunteţi singură!, i-am spus, ocrotitor. Apoi voi merge să-i caut pe nevolnicii pârdari prin piață.
*
Voluntar la acest centru creştin din apropiere, mă ocupam de copiii străzii, bătrânii din cămine și de alte persoane marginalizate din cartierele sărace. Transportam ajutoare umanitare din străinătate, mergeam la acțiuni de evanghelizare cu tinerii de la „Emanuel”.
Voiam să devin misionar, să merg în lume pentru a răspândi vestea bună a Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos, Mesia cel înviat din morti, cel pe care- L mărturisisem în apa botezului. Era legământul meu pe viață cu bunul Dumnezeu. Era „dragostea şi voinţa” unui neofit. Dragostea dintâi. Lăsasem totul în urmă, familie, iubită, afaceri, prieteni din lume, plăceri lumești. Îmi încredinţasem viața Domnului. Trăiam doar pentru Domnul și căutam să-l slujesc cu credincioșie și devotement, ca un bun creștin. Eram fericit că aveam un acoperiș în cămăruța oferită de „Emanuel”, haine din ajutoare și mâncare. Uneori, găseam câțiva lei sau dolari prin biblii sau în buzunarele hainelor, mici atenţii de la frații în Domnul.
*
I-am recunoscut pe cei trei copii din descrierea doamnei Popescu. Am mers direct țintit la un bloc neterminat, căzut în ruină, unde ştiam că dorm. Erau toți trei acolo. În adăpostul lor sub cerul liber, era sărbătoare! Urme de chef peste tot. Cutii de dulciuri și mâncare, sticle de băuturi și răcoritoare, ţigări și altele. Mare le-a fost uimirea când s-au trezit cu mine, în cuibușorul lor de nebunii. Ionel, Florin și sora lui Anca erau în al noulea cer. Aveau, în sfârşit, tot ce poate că își doreau. Nu le lipsea nimic. Doar părinții...
Le duceam zilnic mâncare, îi aduceam la centrul creştin să-și facă duș, le dădeam haine și medicamente. Mica noastră comunitate creştină avea planuri pentru ei. Cumpărasem un teren din donațiile unor norvegieni, pe care voiam să construim un centru de zi pentru aceşti copiii ai nimănui, doar ai străzii.
*
Eram oarecum supărat pe micii mei prieteni. Le dăruiam în fiece zi dragoste din dragostea mea pentru Dumnezeu. Nu puteam înţelege de ce-au prădat o biată bătrână. Le-am vorbit răstit:
– Scoateți imediat portofelul pe care l-ați furat de la bătrână și toți banii! Dar toți să fie, până la ultimul leu. Dacă nu, vă iau de ciuf!
Timid și rușinați, fiecare a început să scoată banii ascunşi prin buzunare. Pe măsură ce banii se iveau din adâncurile buzunarelor, mânia mi se domolea. Copiii aceştia ai nimănui, copii doar ai străzii, împărțiseră banii în mod egal, frăţeşte! Tulburătoare constatare! Eram oarecum mulţumit că truda mea zilnică de a-i ocroti, de a le da din puţinul milei pe care mi-o dădusem şi mie Domnul, bucuria de a împărţi cu semenul, nu fusese degeaba. Iată, micuţii mei protejaţi, care se apropiau de anii adolescenţei, învăţaseră ceva, învăţaseră taina şi bucuria frăţiei întru necaz.
– Vă rugăm să nu ne duceți la Poliție, implorau glasurile în schimbare. Nu vrem să ajungem la orfelinat!
– Dacă scoateți toți banii, nu vă duc. Vă dau cuvântul meu de creştin că rămâne între noi. Va fi secretul nostru, nimeni nu va afla nimic. Copila, mai îndrăzneaţă, s-a erijat ad-hoc în purtătoare de cuvânt.
– Dar am cheltuit din bani! Nu-i mai avem pe toți.
– Nu-i nimic. Pun eu diferența pentru banii cheltuiți, iar voi veți cere iertare domnei Popescu. Apoi veţi veni la centru creştin pentru a mătura și spăla curtea, timp de o săptămână. Dar, îmi promiteți că nu mai furați niciodată! Dacă vă mai prind, va fi de rău. Portofelul unde este?
– L-am auncat într-un tomberon de gunoi! - au răspuns în cor.
– Haideţi să-l căutăm!
Am mers împreună cu cei trei copii și am găsit portofelul furat. Am pus banii iviți din buzunarele copiilor, am completat ce lipsea. După o oră, sunam la uşa doamnei, dându-i portofelul cu toți banii, buletinul și cuponul de pensie. Nu-i venea să-și creadă ochilor! Mută de uimire, nu știa cum să-mi mulțumească, să mă îmbrățișeze. Era atât de bucuroasă!
*
Așa a început o frumoasă prietenie, o relație de excepție cu o aristocrată dintr-o familie de boieri bogați, văduva unui ilustru avocat, fiul unuia dintre cei mai renumiți magistrați din perioada interbelică, judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție a României, doctor în Drept la Sorbona. Am petrecut cu doamna Popescu seri de neuitat de-a lungul cărora povesteam despre România interbelică, despre al doilea război mondial, despre drama României ocupată de tancurile sovietice, despre generația bunicului meu, pe care-l idolatrizam deoarece mă ajutase să sar o generație, generația părinţilor mei.
Comuniști curaţi, adevăraţi, crezând în dreptate, în egalitatea oamenilor, confuze mi-au făcut copilăria și tinerețea! Da, sunt născut, nefastă coincidenţă, în anul venirii la putere a „geniului Carpaților” și soţiei lui, „savanta de renume mondial”, fondatori ai „epocii de aur” a patriei mele. Ochii mei de copil au crescut o dată cu neajunsurile auritei epoci.
*
De fiecare dată, doamna Popescu îmi făcea o cafea boierească la ibric, râșnită proaspăt din boabe atent alese, de calitate superioară, la care adăuga o jumătate de linguriță de ness și câțiva stropi de cognac sau amarreto din sâmburi de migdale. Poveștile noastre se prelungeau până târziu, în noapte. Îmi povestea viața ei de farmacistă, internă la un spital de campanie pe front, în al doilea război mondial, despre socrul ei magistrat, despre soțul ei avocat, despre familia regală a României, despre monarhie în general, despre Regele Carol și aventurile lui amoroase, și multe altele din vremurile când, după invazia sovietică, comuniștii le-au confiscat toată averea.
*
La bun început, neştiind cum să primească sprijinul meu, mi-a mărturisit, stânjenită, că nu putea să-mi ofere nimic în schimb. Mă duceam să-i fac cumpărăturile și piața, o însoţeam la medici, la laboratorul pentru investigații medicale. Am fost cu dânsa la Pitești, pentru descurcarea unor probleme birocratice, la cimitir, la mormintele rudelor. Eram prezent oricând, pentru orice serviciu mi-ar fi cerut. Deodată, când m-aş fi aşteptat cel mai puţin, m-a chemat la o cafea, spunându-mi că are o surpriză pentru mine.
De îndată ce am ajuns la dânsa, a dat la iveală, dintr-o ascunzătoare, un dosar voluminos. A mângâiat îndelung scoarţa înălbită a dosarului, precum un sipet îngălbenit de timp. Două picături discrete de lacrimi i-au umezit ochii luminoşi. După o lungă tăcere, regăsindu-şi stăpânirea de sine, mi-a zis:
– Dragul meu, îmi eşti de ceva timp cel mai devotat prieten, cel mai bun sprijin. A venit vremea să-ţi dezvălui o taină. Vezi acest dosar? Aici sunt toate actele de proprietate ale socrului meu, pregătite pentru revedicarea unui bloc din centrul civic, cu patru nivele și cinci apartamente boierești, pe lângă Mănăstirea Antim. Sunt unica moștenitoare, dar, nu mai am puterile tinereţii pentru a mă lupta. Îţi încredinţez nu doar acest întreg dosar, cu toate documentele, ci îţi dăruiesc această proprietate. Vreau să fac un testament cu titlu particular pe numele dumitale.
Mi-a dat de înţeles subtil, abia şoptit, că în acest bloc şi-a instalat sediul, atunci, în anii când elita ţării a fost decimată, iar „naţionalizarea” s-a făcut prin confiscarea proprietăţilor „duşmanilor poporului”, una dintre cele mai înspăimântătoare instituţii ale fostului regim. Simţindu-mi nedumerirea ezitantă, a adăugat:
– Te rog, cum n-am rugat pe nimeni altcineva, nu-mi refuza darul. Privirea acestei femei, ce trăia parcă numai pentru a face dreptate neamului ei ostracizat, în care puteam descifra teama unui refuz, a fost mai elocventă decât orice vorbă, decât valoarea cadoului în sine. Atâta spaimă şi suferinţă, adunate laolaltă într-o imensă rugă, nu văzusem încă în ochii cuiva. S-a bucurat nespus când am încuviinţat, cu o sfioasă înclinare a capului, darul. Nu era o simplă moștenire, ci o misiune de a mă lupta poate cu morile de vânt pentru a face dreptate singurei supravieţuitoare a uneia dintre vechile familii bucureştene. I-am promis că mă voi strădui din toate puterile mele să descâlcesc această delicată chestiune.
*
Așa s-a ivit, din senin, ca prin miracol, „comoara” dintr-un portofel aruncat la gunoi de trei nefericite suflete. Portofelul regăsit, precum punguţa cu doi bani din povestea bădiei Creangă, revărsa în palma vieţii mele, unde doar neprevăzutul domnea, în căutarea Domnului şi-a drumului meu, plata unui mic gest de omenie, profund omenesc și creștinesc. Oare pe lângă câte alte „comori” trecem într-o viață de om?
Iosif Urda
Anno Domini Nostri Jesu Christi 20.. Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro