În 1977, se făcea la noi un film de dragoste atipic pentru morala comunistă – Septembrie, regizat de Timotei Ursu și cu Geo Costiniu și Anda Onesa, un actor profesionist și o elevă de liceu, în rolurile principale. Un fel de Love Story, la fel de trist dar cu un alt final. După ce a ratat admiterea la Politehnică, tânărul Vali ajunge să fie anchetat de Miliție – turnat, din răzbunare, de propriul său frate mai mare! - pentru presupusa complicitate la diferite furturi. El vrea să-și găsească un alibi și se gândește că acesta i-ar fi putut fi oferit de tatăl său, aflat în București. Dar, ca să ajungă acolo, el face încă o prostie și fură o motocicletă. În oraș, o cunoaște pe ingenua vânzătoare Anișoara, căreia îi propune spontan o escapadă la mare. Episodul romantic, care a făcut să ofteze toți adolescenții (și nu numai) din România se termină, însă, brusc cu un tragic accident de motocicletă, în care El piere...

Protagonistul masculin al filmului era interpretat de unul dintre cei mai frumoși actori ai noștri, supranumit „Alain Delon al României”, un bărbat cu un succes nebun la femei și care a avut tot atâtea neveste cât, peste timp, un Călin Popescu Tăriceanu. Geo Costiniu s-a născut pe 23 aprilie 1950 și în 1973 a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică. S-a recomandat mereu ca actor de teatru, jucând în peste 20 de piese la Teatrul Odeon (fost Giulești). Totuşi, a devenit celebru prin rolurile pe care le-a avut în filme ca Ora zero, Patul conjugal, Nemuritorii sau, mai ales, Septembrie. Acesta din urmă a reuşit incredibil să treacă de cenzura ceauşistă, deşi conţine scene de oarece senzualitate (mascată de un bolovan de pe plajă!), o relativă premieră în cinematografia românească. Protagonista acestor scene și partenera din film a lui Geo Costiniu a fost tânăra, pe atunci, Anda Onesa, o debutantă în lumea filmului. „Imaginea cuplului Anda Onesa - Geo Costiniu a devenit iconică pentru generaţia anilor '70”, aveau să constate sociologii mai târziu.

După ce efectiv a rupt piaţa românească de film cu un singur rol, cel din Septembrie, Geo Costiniu a îmbătrânit singur, „cu viaţa strecurată prin parfumul unui pahar de vin” (băut zilnic, cu o regularitate perfectă, dezarmantă chiar, confirmată și de replica faimoasă pe care i-a dat-o mai apoi un ziarist și pe care o vom evoca în rândurile următoare).

Geo Costiniu a fost unul dintre cei mai iubiți actori de acum trei-patru decenii, chiar dacă tatăl lui voia să-l facă arhitect, iar mama doctor. De fapt, nici nu i-a fost greu să opteze pentru actorie, din moment ce, la vârsta de șapte-opt ani a fost remarcat la o serbare şcolară, luat şi dus pe sus la televiziune, la o emisiune-concurs de ghicitori. „Prima replică serioasă din viaţa mea a fost Are două roţi şi-o şa/Ghici ghicitoarea mea, iar prima parteneră de scenă regretata Vasilica Tastaman, cea care trebuia să nimerească, sau nu, răspunsurile la şarade. De atunci, când cineva avea nevoie de un copil în spectacol, hopa Costiniu! Astfel am fost pe scenă – căci de jucat nu pot să spun – cu maeştrii Calboreanu şi Ciubotăraşu, la numai zece ani”.

Va termina IATC-ul, promoţia 1973, avându-i ca profesori pe Dem Rădulescu şi pe Octavian Cotescu şi va debuta încă din timpul facultăţii la Teatrul Bulandra, convins fiind că adevăratul impuls în meserie l-a primit de la uriașul regizor Liviu Ciulei. După facultate este repartizat la Teatrul Naţional din Iaşi, transferându-se apoi la Teatrul Giuleşti, al cărui angajat a fost până în ultima zi de viaţă.

După ce debutează, în 1972, cu un rol secundar în filmul Paraşutiştii, dă peste câțiva ani lovitura cu filmul regizat de Timotei Ursu: Septembrie. De atunci, în orice film a mai jucat, orice rol a mai interpretat în teatru, niciunul nu i-a mai adus atâta popularitate. După Revoluţie, joacă în câteva filme, până prin 1995, după care regizorii uită complet de el. În teatru, la Odeon, încă mai apare în spectacole, dar din ce în ce mai rar şi în roluri din ce în ce mai mici (în ultima piesă jucată - Marchizul de Sade - interpretează rolul secundar al unui nebun la azil).

Neglijat de toţi dar mai ales de el însuși, peste chipul frumos al fostului „Alain Delon de România” timpul începe să lase urme. Şi băutura, cu asupra de măsură! Totuşi, trăsăturile feţei, părul bogat şi ochii, care au făcut să suspine fără speranţă atâtea femei, încă îi dau un aer fermecător şi boem, în ciuda bărbii albe, ca de patriarh. Cu mulţi ani înainte de a muri, cu un program din ce în ce mai „lejer”, marginalizat de societate, uitat de public, părăsit rând pe rând de neveste (cu excepţia ultimei), începe din ce în ce mai des să-şi înece amarul în băutură. Aproape în fiecare zi, „programul” actorului cuprindea o escală la unul dintre micile restaurante de cartier cu care era vecin. Nu bea tării, raţia lui era un şpriţ lung, de vară, indiferent de anotimp, câte un pahar la fiecare oră de stat în local. De aceea nu e de mirare că, atunci când un reporter îl întreabă ce îşi mai doreşte de la viaţă, actorul răspunde neezitant: „-Încă un şpriţ!”.

Nici boala nu-l ocoleşte şi, cu două luni înainte de a muri, este internat în spital pentru insuficienţă cardiacă. (Artistului i s-a pus diagnosticul „adenocarcinom hepatic pe fond de ciroză hepatică”. Aceasta a fost și cauza morții lui.) Numai că, rapid, starea lui se deteriorează şi-i cedează, rând pe rând, rinichii şi ficatul. Se stinge, în deplin anonimat, la vârsta de 63 de ani, într-o zi de luni, pe 12 noiembrie 2013.

Septembrie a reprezentat și debutul Andei Onesa, la vremea respectivă elevă de liceu, pe care regizorul Timotei Ursu a întâlnit-o întâmplător într-o cofetărie din Pucioasa. Anda Onesa a fost o actriță atipică, una care a refuzat să studieze la IATC, făcând în schimb Facultatea de Filosofie și ajungând pentru o vreme profesoară într-un sat de lângă Alexandria, Țigănești, în Teleorman, chiar dacă a continuat să mai apară în filme o vreme: Vacanță tragică (1979), Duios Anastasia trecea (1980, refia Alexandru Tatos) - Premiul pentru interpretare feminină la Festivalul Internațional de Film de la Karlovy Vary, Pas în doi (1985, regia Dan Pița), Noi, cei din linia întâi (1986), Primăvara bobocilor (1987), Flori de gheață (1988) sau Balanța (1992, regia Lucian Pintilie).

Anda Onesa s-a îndepărtat de cinematografie după 1990. Acum, locuieşte în New York şi este căsătorită cu un cetăţean american. A fost prima oară căsătorită cu profesorul Adrian Firică, apoi cu graficianul Daniel Ionescu-Dion și în prezent este măritată cu Arnold Lieberman.

În ultimul deceniu de comunism, a rămas cinci ani la școala din Țigănești, ca profesoară „de toate materiile” (predă desen, muzică, istorie, geografie, constituție, cunoștințe social-politice și cunoștințe economice), făcând naveta din Alexandria, unde locuia cu chirie. Din 1988 revine în București, predând la un liceu filosofia la clasa a XII-a până în 1990. Renunță la cariera didactică pentru a se dedica între 1990-1991 muncii în Televiziune, unde eșuează datorită unei dispute cu Mihai Tatulici. În 1991, emigrează în Statele Unite ale Americii, căsătorindu-se cu graficianul Daniel Ionescu-Dion, de care divorțează după cinci ani. În America a învățat mai întâi engleza, pe care nu o știa deloc. După divorțul de Daniel Ionescu în 1996, s-a angajat la o galerie de artă, unde l-a cunoscut pe actualul soț, proprietarul unui magazin de mobilă la mâna a doua, Arnold Lieberman. Au împreună doi copii: o fetiță, Clio India (1998) și un băiat, Theo (1988) din prima căsnicie a soțului. A fost profesoară suplinitoare de istorie americană pentru doi ani între 1993-1995, după care a renunțat și a urmat cursuri de vânzări imobiliare (este din 2006 agent imobiliar autorizat) și de Feng Shui (din 2007 consultant calificat). Locuiește din 1997 cu familia într-o periferie a New Yorkului, Croton on Hudson, la 14 minute de închisoarea Sing Sing.

... În America fiind, Anda Onesa n-a uitat însă de Geo Costiniu. Când acesta a dispărut, ea a scris câteva rânduri, pe care i le-a trimis lui Timotei Ursu prin poşta electronică. Timotei Ursu a trimis acel e-mail mai departe, în România. Iar în acea tristă după amiază, alături de coroane şi buchete de flori, stătea şi o coală de hârtie pe care erau aşezate cuvintele Andei Onesa pentru Geo Costiniu. Ele se încheiau cu un trist „Ne revedem, prieten drag, de cealaltă parte, când va veni şi rândul meu. Te pup cu drag şi duioasă aducere aminte". Iar în subsolul paginii era o poză cu un porumbel ce zboară peste valurile mării...

Lara Bobescu

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro