Gil Dobrică (14 februarie 1946, com. Călărași, Dolj – 17 aprilie 2007, Craiova) a fost un mare și atipic solist vocal de muzică pop-rock, soul și rhythm and blues din România. A avut în repertoriu melodii proprii dar mai ales preluări după piese celebre semnate Ray Charles (al cărui admirator declarat a fost) și alți artiști de gen, printre care John Denver, a cărui piesă intitulată „Country Roads" (modificată în „Hai, acasă”") a devenit emblema stilului său muzical. Cânta cover-uri dar o făcea într-un mod fabulos, punându-și o amprentă sonoră specifică.

S-a născut la țară, în comuna olteană Călărași, județul Dolj, într-o familie cu nouă copii de pe malul Dunării, Gil fiind cel mai mic. La 14 ani, a fost luat de către fratele cel mare și a plecat la Craiova, la școala de meserii, unde a devenit strungar. Dar, după ce a început să cânte, a colindat toată țara cu Cenaclul Flacăra și cu „Serbările Scânteii Tineretului“.

Copil de țăran, dintr-o familie nu foarte înstărită, a muncit din greu de când se știa. Mărturia surorii lui, Florina, consemnată de Jurnalul Național, este elocventă: „Sâmbetele şi duminicile le stăteam cu el la şosea pe o bancă, că noi stăteam chiar aproape de şosea, a treia casă. Şi ce credeţi... eu îl ţineam in braţe, că era mic, şi mi-a căzut, şi în momentul ăla şi-a frânt mâna dreaptă. De atunci a început să facă totul cu mâna stângă şi stângaci a rămas în toate. Dar absolut în toate. Când era deja mare s-a dus la munte să schieze şi dintr-o greşeală şi-a fracturat piciorul şi a stat cu el în ghips trei luni la Predeal. Ulterior, s-a dus să cânte la munte pentru nu ştiu ce patron şi şi-a fracturat iarăşi piciorul, şi-a rupt nişte coaste şi mâna dreaptă. Era foarte priceput ân schimb la munca câmpului. Îi plăceau caii, avea un cal Mugurel. Însă el încăleca pe toţi caii, poate îl simţeau că are suflet bun. Tăticul îl lua mereu la lucrul câmpului, la cosit. Nu pregeta de la treabă. Când trebuia să-i aducă lemne mămichii, el era săritorul. Mititel cum era, fugea să ia lemne şi le aducea cu brăţucul lui ăl stâng, că nu putea cu dreapta. Mămica zicea, săraca: -Uite, ăsta e vrednic, ăilalţi sunt nişte leneşi, puturoşi. Când se ducea să ia apă, se ducea la cişmeaua Alepirei (aşa era porecla unei femei din vecini) şi aducea găleata pe jumătate plină cu mâna a stângă, că pe dreapta i-o fracturasem eu. Şi mămica zicea: -Doamne, de ce ajutor îmi este, pe ăsta-l oprim să rămână şi pentru vite şi pentru cai şi pentru pământ, căruţă... Că era foarte muncitor..."

Gil a început să cânte piese rock și soul de la 17 ani: cânta pentru studenți, pe gratis, la clubul uzinei craiovene „7 Noiembrie“, piese din repertoriul unor artiști precum Aretha Franklin, Otis Redding, Arthur Conley, Little Richard, Hendrix, Beatles sau Rolling Stones, fapt care i-a permis să se bucure de o mare popularitate în epocă. Un coleg de trupă din prima sa perioadă spune că obișnuiau să cânte în special la cârciumioara pitorească „Gardul Verde”...

A plecat apoi la București, a fost admis la Conservator, a făcut și Dreptul la seral, ajungând avocat în orașul Bacău pentru un scurt timp, dar s-a întors la muzică, atras mereu de farmecul scenei, fie ea și numai una de bar sau de casă de cultură.

Florian Pittiș povestea: „L-am cunoscut pe Gil pe vremea în care aveam spectacole la Teatrul Bulandra, cu Ion Caramitru și trupa Sfinx. Pe el l-a adus Dan Andrei Aldea acolo și a rămas împreună cu noi. Învăța la seral și, uneori, când aveam spectacole mai multe, rămânea și dormea în teatru. Și, cum în perioada aia mi se mai întâmpla și mie să dorm acolo, am ajuns să îl cunosc mai bine. Era un om deosebit, un coleg extraordinar, un om foarte cald și un bun prieten. Țin minte că avea un magnetofon Tesla, la care asculta la nesfârșit muzica lui Ray Charles și Otis Redding. Era permanent dornic să se perfecționeze, însă marea lui neșansă a fost că nu a existat, în acea perioadă, un compozitor și pentru el. Așa că s-a descurcat singur și a tradus versurile unor cântece străine în limba română. Muncea foarte mult și știu că toți banii pe care îi primea îi trimitea familiei lui numeroase (el nu era căsătorit dar avea o mulțime de frați și surori), în timp ce el locuia într-o garsonieră modestă, în care avea doar strictul necesar. Familia era totul pentru el! Circula și o legendă aparte în acest sens. Nicu Ceaușescu l-a invitat la mare, pentru un spectacol, iar Gil a condiționat recitalul de cazarea unchiului său. Nu s-a suit pe scenă pâna ce unchiul său nu a fost cazat”.

În 1996 a avut ocazia de a-l întâlni pe idolul său, Ray Charles, la Cerbul de Aur. „Cea mai frumoasă zi din viața mea”, după cum avea să mărturisească Gil. În ultimii ani de viață ți de carieră a colaborat cu trupa Nightlosers, cântând în deschiderea acesteia, în clubul Fire din București. A avut, de altfel, și o scurtă apariție în binecunoscutul clip al trupei - „Dragostea-i ca și o râie”. Se stinge din viață la vârsta de 61 de ani, după o grea suferință. Încă din toamna anului 2006, cunoscutul cântareț suferea de gută cronică, de ciroză, dar și de pneumonie, fiind suspect de cancer, dar nu s-a tratat cum se cuvine...

Cânta de când era mic dar, de fapt, nu prea avea nimic special. Însă, pe când avea 17 ani, o amigdalită l-a dus pe masa de operaţie. După ce i-au fost scoase amigdalele... minune! S-a trezit cu o voce senzațională, cu un timbru apropiat de cel al lui Ray Charles. Aşa s-a născut unicul cântăreț Gil Dobrică.

Aflată în casa de la Craiova, Florina Pătru, sora mai mică a artistului povestea cândva, emoționată: „Ne-am născut în Călăraşi, lăngă Dăbuleni şi Bechet, aproape de Dunăre. Ne-a fost fericită copilăria, că eram mulţi, şi, când sunt mulţi copii la casa omului, şi veselia e mai mare. Îmi aduc aminte că îi plăcea să joace fotbal. Pe atunci nu erau mingi de cauciuc, ca acum, sau nu aveau ei. Dar puneau multe cârpe strâns legate cu nojiţe şi băteau ghemotocul ăla toată ziua. Venea acasă cu buricele deştelor julite, că mai jucau şi desculţi. Avea şi momente când nu îi plăcea să stea cu prietenii. Şi atunci îl luam eu şi cu fratele geamăn, ba la grădină, ba să culegem bumbacul. Georgică, hai să ne bumbăcim, aşa îi ziceam."

O mare pasiune a adolescentului era pescuitul, după cum îi plăcea și să caute scoici enorme de apă dulce. „Îşi scotea râme de cu seara, le punea într-o cutie, îşi lua mămăligă pentru nădit şi în zori pornea. Eu muream, că voiam să merg şi eu, dar el zicea: -Nu, tu rămâi acasă! Şi mie îmi plăcea să merg, că eu scoteam peştii cu mâna şi scoicile le scoteam cu piciorul. Dar el, când căuta scoici, se băga cu capul până la fundul apei. Şi am impresia că de aici i s-a tras, că avea o otită la urechea stângă. Le scotea cu mâna şi mi le dădea mie să le bag repede în traistă. Ne plăceau scoicile, le făceam mâncare, scoici umplute, scoici cu usturoi... Dar el prindea peşti, să ştiţi! Când ajungeam acasă mămica zicea: -Ia uite!, mânca-l-ar mama, ne adusă şi nouă juveţi... Că ea aşa zicea la peşti, juveţi, ca Nea Mărin.”

Începuturile muzicale ale viitorului cântăreț au stat sub semnul serbărilor populare. „În vacanţe, însă, îl luam pe Mitrulică cu acordeonul şi mergeam în port la Bechet, la Dunăre. Veneau şi dăbulenii şi călărăşenii, sărăţenii, becheţenii, toţi în costume populare şi, Doamne, ce frumos era! La căminul popular se ţineau seri literare cu poezii, cântece, dansuri şi toţi din familie eram prezenţi. Cânta şi Georgică, dar el nu cânta melodii populare, cânta cântece şcolăreşti, că era mic..."

Apoi, o boală a adus cu sine minunea! „La un moment dat a făcut o bronşită, cum să spun... o rinofaringită... faringită mai mult, şi a fost cu amigdalele la pământ. A fost operat şi, după ce l-au operat, a căpătat vocea lui Ray Charles. El până atunci nu avea timbrul ăla al lui Ray, nici in discuţii şi nici în căntece. Şi a început să cânte la Craiova, la restaurantul Periniţa, la restaurantul Minerva, la Sala Maură, unde veneau mulţi nemţi, suedezi, polonezi, francezi, oameni care aveau bani. Şi aşa l-au depistat. De la Casa Studenţilor i-au spus să meargă la Bucureşti că acolo se câştigă o pâine ca lumea şi acolo poate să se afirme.” La București a devenit popular în baruri ca Athenee Palace, Atlantic, Melody, Continental sau Inter, însă televiziunea și radioul l-au ocolit, speriate, poate, că nu știau la ce gen muzical să-l încadreze. Dar olteanul acesta special nu a știut nici cum să se dea bine pe lângă șefii din domeniul audio-video și de aceea a și fost ignorat...   

Apoi, la un moment dat, s-a declanșat cumplita maladie incurabilă. ”„Când l-a prins boala, în ultimele trei luni a fost atât de grav că nu mai putea. În ultima vreme a dormit cu Marin /soţul surorii lui, cea care povestește/ pe care-l scula din cinci în cinci minute. Îi spunea: -Mă, scoală, mă, că nu mai pot de oase, ridică-mă! Marin îl lua cu o mână dintr-o parte, cu o mână din alta şi-l ridica în capul oaselor. -Mă, nu mai pot de durere, nu mai pot de şale... zicea. Tuşea, tuşea îngrozitor şi expectora. O dublă pneumonie, ştiu eu ce o fi fost, poate vreun cancer, complicaţia cu picioarele, că erau umflate peste măsură de la genunchi în jos şi-l dureau de murea. Eu îi dădeam Milurit, care se dă la gută, îi dădeam şi Diclofenac... doar, doar i-or mai trece durerile. Şi zicea: -Nu mai pot, mă, ce mă fac...? De unde o fi venit boala asta la mine... Aşa a murit, săracul, ăn chinuri!"

...Mormântul lui Gil Dobrică, care a murit sărac, fără pensie, înseamnă numai o piatră de cavou şi o cruce albă, explică jurnalistul Paul Rogojinaru. Într-un oval este gravată o imagine cu Ray Charles şi Gil Dobrică, surprinsă atunci când aceştia îşi dau mâna în unica lor întâlnire la Cerbul de Aur de la Braşov, din 1994.

Aflat între Florea Dobrică şi Nicoliţa Dobrică, Gil îşi doarme somnul de veci în familie. În josul crucii stau scrise versurile altui oltean dispărut între timp, Adrian Păunescu: „Dar de moarte nu se scapă/ Că e surdă şi mioapă/ Pune pleoapă peste pleoapă/ Şi-şi trimite prada-n groapă... Noapte bună, Gil Dobrică!". 

Pe la jumătatea lunii aprilie a anului 2007, se stingea prematur Ray Charles al României, inconfundabilul Gil Dobrică. „Hai, acasă!”

Lara Bobescu

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro