Carmen Stănescu (29 iulie 1925, București – 11 aprilie 2018, Snagov, Ilfov) era o bucureșteancă de familie mijlocie și a absolvit Conservatorul Regal de Muzică și Artă Dramatică, promoția 1948, clasa profesor Marioara Voiculescu. Interesant, însă, este că în adolescență viitoarea actriță a practicat mai multe sporturi de performanță, între care și tirul, făcând parte timp de cinci ani din echipa națională (!). A făcut și natație, dar și atletism, fiind campioană națională de junioare la 100 metri plat. De altfel, în 1952 a fost distinsă cu titlul de Maestru al Sportului. A renunțat, însă, din cauza unui eveniment care era să provoace o tragedie: „ Ne antrenam în Pădurea Băneasa, când am avut un accident - un glonț mi-a ricoșat în ochi și-a trebuit să renunț după cinci ani”…

A debutat în 1945 cu rolul Ecaterina Ivanovna în piesa „Frații Karamazov”, adaptare după romanul lui Dostoievski. Apoi, a interpretat peste 30 de roluri mari pe scena Teatrului Național precum și a altor teatre din București. Între performanțele sale actoricești se înscriu unele partituri dramatice de referință, între care: Ileana Cosânzeana în „Înșir'te mărgărite” de Victor Eftimiu (regia Ion Iliescu, 1945); Gina în „Mitică Popescu” (autor și regie Camil Petrescu, 1945); Mița Baston în „D' ale carnavalului” de I. L. Caragiale (regia Sică Alexandrescu, 1951); Felice în „Bădăranii” de Carlo Goldoni (1959); Zoe în „O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale (1962); Toinette în „Bolnavul închipuit” de Moliere (regia Sică Alexandrescu, 1962); Dorina în „Tartuffe” de Moliere (regia Ion Finteșteanu, 1967); Prințesa Kosmonopolis în „Dulcea pasăre a tinereții” de Tennessee Williams (regia Mihai Berechet, 1972); Amanda în „Menajeria de sticlă” de T. Williams (regia Mihai Manolescu, 1992); Mătușa Augusta în „Călătorii cu mătușa mea” de Graham Greene (regia Petre Bokor, 1998); Ardele în „Egoistul” de Jean Anouilh (regia Radu Beligan, 2004). La Nottara a jucat în piesa „Bună seara, domnule Wilde!” după Oscar Wilde (regia Alexandru Bocăneț, 1971), iar la Teatrul Municipal (devenit Teatrul Bulandra) în piesa „Iubire pentru iubire” de William Congreve (regia Emil Mandric, 1970).

Spectacolul „Comedie de modă veche” de Aleksei Arbuzov, în regia Mihai Berechet, care a avut premiera în 1975, a fost unul dintre cele mai longevive spectacole din teatrul românesc, cu aproape 600 de reprezentații.

Primul ei mare succes a fost rolul principal din „O femeie cu bani" de Bernard Shaw. Un alt rol de tinerețe, cel din „Doamna nevazuta" a lui Calderon de la Barca, i-a adus în 1955 o întâlnire special, de suflet. „Actorul distribuit în rol (Gabriel Dănciulescu) se îmbolnăvise și, în cazul în care nu s-ar fi găsit cineva care să-l înlocuiască, spectacolul, care se juca la Grădina Boema, cu un succes nebun, ar fi trebuit suspendat. Dar pe vremea aceea, spectacolele nu se suspendau așa, cu una - cu două. Ca atare, în ziua aceea, toata distribuția piesei am stat cu Damian ca să-l ajutam. Și - miracol! - seara a izbutit să joace un Don Manuel splendid. (…)În timpul repetițiilor, l-am cunoscut, de fapt, mai bine. Într-o pauză, el mânca un sandviș cu șuncă. L-am privit lung - eu sunt o mare pofticioasă! - și mi-a întins feliuța lui de șuncă. De atunci, nu ne-am mai despărțit. Mă hrănește în continuare cu șuncă slabă, doar cu un firicel de grăsime. N-am încă probleme cu colesterolul”, spunea actrița prin 1998, când, la aproape 75 de ani, era încă foarte activă în teatru, neezitând să apară pe scenă și cu febră mare…

Căsnicia cu actorul Damian Crâșmaru („el e cu şase ani mai mic şi mă văzuse jucând şi mă aprecia, dar de îndrăgostit cred că s-a îndrăgostit văzând că mâncam cu atâta poftă”) nu s-a destrămat niciodată, acesta nefiind gelos pe succesul soției sale, incomparabil mai mare decât al său (desi, la rândul său, a urcat pe scenă timp de 66 de ani, apărând în 19.900 de spectacole): „De atunci nu ne-am mai despărșit și, după trei ani, ne-am cununat civil. În biserică, am intrat după alți câțiva ani, la Mânăstirea Sinaia. Acesta a fost începutul. Apoi, amândoi am adăugat ingredientele care ne-au consolidat și ne-au înfrumusețat căsnicia. Dar nici ele nu sunt prestabilite. Pe unele le dibuiești așa, în orb, pe altele le descoperi ca urmare a unei inspirații de moment, iar altele îți sunt trimise printr-un soi de magie, ca atunci când faci o prăjitură și, din greșeală, lovești cu cotul sticluța cu esență de vanilie, iar cei câțiva stropi, rătăciți astfel în compoziție, fac ca prăjitura să devină, abia acum, desăvârșită ca gust”.

În același interviu, oferit jurnalistei Ines Hristea, Carmen Stănescu arăta că modelul unei căsnicii fericite și-l însușise de la propria părinți: „Tata, un avocat talentat și foc de frumos, lucra la firma lui Oscar Negreanu, care avea și un magazin celebru în epocă: Odeon. Unii poate că-și mai amintesc de el: se afla lângă Piața Sfântul Gheorghe, aproape de strada Lipscani. Era un magazin ca o peșteră a lui Aladin: plin de minunății. Acolo, la raionul de muzică, lucra și mama, ca vânzătoare. O frumusețe de fată, după care nu puține capete se întorceau. Vreo doi ani a stat ea acolo, printre gramofoanele cu pâlnie, din care, de pe discurile Odeon, se revărsau arii de operă și romanțele en vogue. Și tot acolo l-a cunoscut ea pe tata. Amândoi iubeau muzica și dansul, erau sortiți unul altuia. S-au îndrăgostit, s-au căsătorit și apoi am apărut eu. Tata a construit o căsuță gen vagon, pe Calea Văcărești, raiul copilăriei mele, o căsuță făcută pe pământul dăruit de nașa lui de cununie, cu banii dați de arhitectul Nedelescu, bunicul meu din partea mamei. (…)Amândoi părinții mei au avut cultul casei și al familiei. S-au iubit unul pe altul și m-au iubit nespus și pe mine. Dragostea lor și felul lor de a se purta unul față de celălalt nu aveau cum să nu mi se întipărească în suflet... Țin minte că, în 1996, după moartea mamei, rânduind lucrușoarele rămase de la ea, am dat peste creioanele tatei, pe care ea le păstrase vreme de 21 de ani, într-o punguță de molton. Mai erau acolo și o ascuțitoare, ștampila tatei, o gumă de șters și multe alte mărunțișuri de care avea el trebuință ca avocat. Pur și simplu, mama nu se îndurase să le arunce”.

„M-am grăbit să-l iau de soț! Sunt o norocoasă. Am avut și am parte alături de mine de un bărbat inteligent, plin de haz, care mi-a încurajat firea asta a mea copilăroasă. A avut nevoie de mine exact cum sunt: cu exploziile mele jucăușe, care l-au încântat și de dragul cărora a intrat de bunăvoie în basmul vieții mele. Iar eu am avut nevoie de o minte sclipitoare ca a lui, care mi-a completat și mi-a îmbogățit firea mea de copil nebun. I-am dăruit din viață mea și am primit din viață lui. Fiecare i-a oferit celuilalt ce a avut el mai de preț. Și s-a întâmplat că darurile primite și oferite ne-au priit amândurora. Regret, doar, și regret nespus de mult, că din pricina unor sarcini toxice, nu i-am putut oferi lui Damian și copii. Regret enorm, nu atât pentru mine, cât pentru Damian. Are o pasiune pentru copii, merită să aibă zece, nu unul”, mărturisea Carmen Stănescu despre relația cu soțul ei.

Pentru Monica Andronescu, marea actriță rememora – în 2011, la 86 de ani – începuturile ei în teatru: „ „Am spus mereu cum m-a născut mama într-o căsuţă de pe Strada Dragoş-Vodă, fiind asistată de o moaşă care a prezis că pruncul care se va naşte va trăi în multă lumină, pentru că strada, deşi era încă noapte, era luminată «a giorno» de farurile multor maşini adunate probabil la vreo petrecere. Deci, de când am păşit pe marea scenă a vieţii, s-a ştiut că voi avea reflectoarele pe mine, care mă vor chinui toată viaţa... Dar la mine n-a fost complicat la admitere, că m-au apreciat de la bun început. Am avut-o profesoară pe marea actriţă Marioara Voiculescu, care a fost şi-n comisia de examen. Eu, de emoţie, n-am mai ştiut nimic din poezia «Ispita» lui Coşbuc. Am spus titlul, începutul, şi pe urmă gata, am tăcut. Maestrul Jora, care era preşedinte, a zis: «Ce facem cu fata asta? E ea frumoasă, dar habar n-are, n-are memorie, nu ştie să spună o poezie de la început până la sfârşit». La care dna Marioara Voiculescu, am aflat pe urmă că i-ar fi spus: «Asta înseamnă că are multă emoţie şi e foarte bine pentru un actor. Eu o iau pe răspunderea mea». Şi am avut noroc... M-a luat pe răspunderea dumneaei şi m-a instruit şi m-a iubit. Am intrat în Teatrul Naţional în urma unui concurs. Pe mine m-a ales Tudor Vianu la Teatrul Naţional. Şi acum ştiu sigur că, dacă ar fi s-o iau de la capăt, tot actorie aş alege. Teatrul pentru mine înseamnă viaţa mea”.

…Actrița Carmen Stănescu a încetat din viață în anul 2018, la vârsta de aproape 93 de ani, acasă, în somn, după o lungă și grea suferință. Ultimii săi ani nu au fost deloc ușori. Carmen Stănescu nu mai putea să se deplaseze din cauza unei boli de oase. În 2017, soțul ei povestea într-un interviu că soția lui nu a fost operată de medici de gonartroză din cauza vârstei înaintate. În contextul dat, artista a avut de suportat dureri chinuitoare, fără a putea primi vreun ajutor specializat. Damian Crâșmaru a fost copleșit de durere și nu i-a putut supraviețui decât un an și trei luni.

Lara Bobescu

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro