După ce triumful literar îi fusese umbrit de acuzele de plagiat aduse de Caion, iar afacerile sale cu cârciumi și berării eșuaseră, pe rând, lamentabil, Caragiale şi-a petrecut ultimii ani din viaţă la Berlin, în exil, părăsind România, dezgustat şi scârbit.
În 1893, I.L. Caragiale a deschis, în asociaţie cu un consilier comunal, un anume Mihalcea, o berărie numită „Mihalcea şi Caragiale”, spre „stupoarea boemei literare, care nu putea asocia harul scriitorului cu o îndeletnicire atît de prozaică. Cu toate că berăria nu a avut cine ştie ce succes, Caragiale s-a încăpăţînat să deschidă şi o altă berărie, Gambrinus, în 1901, care a rezistat, totuşi, mai mult decît toate celelalte pe care le luase în antrepriză. Avîndu-l casier pe poetul Ion Păun-Pincio, el se lupta s-o scoată la capăt cu datoriile şi cu Fiscul, motiv pentru care prietenii îl necăjeau într-una pentru alegerea făcută”. Răspunsul hazos a venit natural: „Iancu Luca Caragiale/ Vinde berea cu măsură,/ Face şi literatură,/ Însă nu face parale”.
La începutul secolului XX, a avut loc un proces rămas celebru în istoria literaturii române, procesul Caragiale- Caion, primul acuzat de plagiere de către cel de-al doilea. În „Moftul român” din 6 mai 1901, Caragiale publica un articol intitulat „Un frizer-poet şi o damă care trebuie să se scarpine-n cap”, un comentariu ironic la un text trimis de un tânăr preocupat prea mult de părul iubitei, ce semna cu pseudonimul Caion (pe numele său real Constantin Al. Ionescu).
Caion, orbit de ură şi împins de câteva persoane din anturajul său, a imaginat un plan să se răzbune pe Caragiale. Drept urmare, apare un text plin de insulte în „Revista literară” din 30 noiembrie 1901, text intitulat „Domnul Caragiale”, în care autorul Năpastei este acuzat de a fi plagiat drama sa după o piesă ungurească intitulată Nenorocul, scrisă de un oarecare Kemeny Istvan. În numărul următor, de la 10 decembrie, Caion revine cu rezumatul dramei lui Kemeny.
Caragiale a rămas stupefiat, neştiind ce să mai creadă! O clipă a crezut în putinţa unei coincidenţe şi s-a pornit să caute peste tot drama ungurului. Nu a găsit, evident, pe nimeni cu acest nume. Kemeny Istvan era, aşadar, un nume fictiv şi opera lui pe de-a-ntregul născocită. Hotărât să pună capăt echivocului, autorul Năpastei, năpăstuitul dramaturg, l-a chemat în judecată pe Caion, cel care îl defăimase. Caragiale, apărat de bunul său prieten Barbu Ştefănescu Delavrancea, a câştigat procesul. Curtea l-a condamnat pe Caion la trei luni de închisoare corecţională şi la 500 de lei amendă penală, precum şi la 10.000 lei despăgubiri civile. Ulterior, într-un alt proces, Caion a fost, însă, achitat.
Cum a fost însă posibil să se ajungă în situaţia ca un mare scriitor să fie calomniat în acest mod? Trebuie spus mai întâi că firea ironică şi zeflemitoare a lui Caragiale i-a atras mulţi duşmani. Adversitatea era cauzată, pe de o parte, de prestigiul literar pe care şi-l dobândise Caragiale, iar pe de altă parte de invidia grafomanilor ce invadaseră publicaţiile vremii. Nu poate fi trecută cu vederea nici duşmănia unor literaţi de seamă, dintre care se remarca Alexandru Macedonski, cel care l-a sprijinit şi inspirat în multe din acţiunile sale pe Caion. Procesul Caragiale-Caion a avut şi evidente implicaţii politice. Chiar dacă marele dramaturg nu făcea politică, totuşi era unul dintre liderii literari ai „Junimii”, grupare conservatoare adversară făţişă a liberalilor.
Caragiale nu avea bani, în schimb avea o mătușă bogată, care devenise și celebră după ce fusese jefuită în chip ingenios de banditul Iorgu Serdaru. Modul original în care banditul bucureștean a jefuit-o pe o mătușă a lui Ion Luca Caragiale (vară primară cu mama scriitorului) ar merita un premiu de originalitate! Nu a primit acest premiu decât simbolic, autorul acestei tâlhării din ianuarie 1878 fiind prezentat ca un veritabil „star” de publicațiile vremii, iar Eminescu dedicându-i o baladă - Marele Vestit Banditul Sărdariu – rămasă, însă, ascunsă între manuscrisele poetului. Dar fascinația poetului pentru acest personaj, mult mediatizat de presa vremii a fost una cât se poate de reală.
Ziarele din a doua jumătate a secolului XIX dedicau adesea prima pagină reportajelor în care erau descrise acțiunile spectaculoase ale răufăcătorilor care acționau în orașul București. „Una dintre primele apariţii în gazete ale lui Iorgu Serdaru s-a produs în ianuarie 1878, în urma unei tâlhării mai puţin obişnuite.
După cum relata Resboiul, o anumită doamnă Mumuleanu fusese abordată de mai mulţi indivizi, pretinşi poliţişti, care susţineau că s-ar fi aflat în urmărirea banditului Serdaru. După ce s-au asigurat că nu vor fi deranjaţi, aceştia au ameninţat-o pe doamna Mumuleanu cu un revolver, furând, printre altele, cinci mii de lire şi zece mii de galbeni în hârtii. Unul dintre inventivii tâlhari era chiar Iorgu Serdaru, care a lăsat procurorului un bilet semnat chiar de el: La neaperata trebuinţă ce-am avut am făcut un împrumut forţat la d-na Mumulenu de cinci-spre-dece mii galbeni.”
Știrea despre originala tâlhărie și mesajul ironic lăsat de bandit la locul faptei a făcut deliciul majorității ziarelor centrale, care i-au acordat spații ample, transformându-l pe Serdaru, peste noapte, într-un erou imprevizibil. Conform cercetărilor făcute la Biblioteca Academiei de Historia.ro, ziarul Pressa publica un scurt articol încă din 10 ianuarie 1878: ,,Aflăm că, astă-nopte, nisce făcători de rele, între cari doi uniformaţi, întroducându-se în casele d-nei Mumuloie, peste drum de grădina tirului naţional, au legat’o şi au jefuit’o de mai multe obiecte preţiose”.
În numărul din 12 ianuarie, cotidianul revenea şi reproducea ştirea despre tâlhărie din ziarul Românul, precizând că aceasta avusese loc după-amiaza. Iar pe 17 ianuarie, Pressa publica o ştire, potrivit căreia, nu numai că banditul fusese capturat, dar că poliţiştii îl şi maltrataseră, tâlharul având o rană la ochi. Practic, în săptămâna respectivă, tâlharul ținuse capul de afiș al influentului periodic al Partidului Conservator, unul dintre cele două partide din România, alături de Partidul Național Liberal, rivalul său, care au condus alternativ Regatul până în 1918, formând guverne conduse de mari personalități publice, precum Titu Maiorescu, Theodor Rosetti, Lascăr Catargiu, Petre P. Carp, George Manu, Gheorghe Grigore Cantacuzino („Nababul”) sau Alexandru Marghiloman.
Numai că, sub presiunea evenimentelor de senzație, figurile de primă mână din politică trebuiau să cedeze poziția de vedete media în fața unui mic gangster cu imaginație debordantă, ceea ce, de altfel, s-a întâmplat și când alt hoț, Grigore Pantazescu, a furat tezaurul Cloșca cu puii de aur tot în aceeași perioadă, în decembrie 1875.
Cotidianul Pressa nu a fost singurul ziar care au popularizat furtul din casa mătușii lui Caragiale. Și Telegraphul insista pe caracterul extraordinar al faptei, considerată ,,unu furtu dintre cele mai cutesătore”. Tâlhăria comisă de Serdaru şi de bandiţii care îl însoţiseră era comparată cu cele mai interesante tâlhării ale epocii, nu doar din România, ci şi din alte ţări: ,,La noi au apărutu alte spirite şi mai desvoltate în arta gheşeftului, s’au inventatu furturi cari lasă cu multu mai pe josu în ingeniositate şi dibăcie pe acelea din străinătate (...)”. Metoda lui Serdaru de a se deghiza în om al legii (mai precis, procuror!) era listată, astfel, în istoria faptelor criminale ingenioase, care transformau un simplu jaf într-o operațiune sofisticată. Articolul amplu, de aproape o coloană, relata şi cum a fost prins tâlharul Serdaru. Un hotelier suspicios alertase Poliţia, iar banditul împreună cu amanta sa fuseseră arestaţi. O scurtă biografie a lui Serdaru îl indica drept presupusul autor al unei crime din Prahova. El ar fi evadat ulterior din închisoarea de la Mărgineni.
Câteva zile mai târziu, un nou articol, intitulat ,,Afacerea Serdaru”, arăta că banditul n-ar fi fost probabil prins dacă era mai prudent. Deşi avea o notă admirativă (Serdaru dăduse dovadă de inventivitate şi cutezanţă), textul cuprindea - la modul ipocrit, pentru a nu o contraria, oare, opinia publică? - şi fraze pline de indignare: ,,Tote astea arată câtu de vetămători suntu societăţii asemenea omeni, şi câtu de promtă şi aspră aru trebui să fie pedepsa lor”. „Afacerea” făcea valuri și datorită profilului foarte interesant al păgubitei, care nu era deloc o femeie obișnuită, iar presa nu putea rata conexiunile ce se puteau face.
Victima tâlhăriei, doamna Ecaterina Momulo (acesta nefiind numele ei din acte), făcea parte indubitabil din high life-ul bucureștean, fiind un personaj aparte al epocii: „Soţie a unui italian supus austriac, ea era şi vară primară cu mama lui Ion Luca Caragiale. Soţul ei, Girolamo Cardini, se îmbogăţise în Bucureşti şi, după moartea sa, în 1859, îi lăsase toată averea; mai târziu, după ce şi doamna trece la cele sfinte, banii şi bunurile ajung în posesia lui Caragiale... Ţinând cont de averea doamnei Momulo, putem înţelege de ce Serdaru a ales s-o jefuiască. De altfel, tâlharul a mărturisit încă de când se afla în închisoare (pentru un alt jaf) că plănuise această lovitură; între lucrurile sale fusese găsită o listă cu doamne bogate pe care intenţiona să le prade”.
În 1904, când a primit până la urmă o moştenire consistentă din partea mătuşii sale, Ecaterina Cardini, originară din Şcheii Braşovului (și cunoscută ca Momuloaia, după porecla „Momolo” a soţului ei), căreia afacerile imobiliare îi aduseseră mari averi, Caragiale a hotărât să se autoexileze la Berlin.
În exil, a scris fabule şi poezii pe care nu a vrut să le semneze cu numele lui. A refuzat și să participe la sărbătorile din ţară, organizate cu ocazia aniversării a 60 de ani de viaţă. A scris o petiţie prin care a interzis ca piesele sale să fie puse în scenă. A murit în 1912, iar trupul său a fost adus în ţară la câteva luni de la deces. Acuzat de plagiat de Caion, un obscur publicist invidios, şi ajuns într-un proces de calomnie în care a vrut să-şi apere onoarea, dar a sfârşit privind neputincios cum acuzatorul său a fost achitat, Caragiale se declara în 1904 scârbit de România.
Dezgustat până la saturaţie de oamenii din jurul său, Nenea Iancu le spunea prietenilor înainte de a lua calea exilului: „Nu mai pot trăi aici! E prea grea duhoarea”.
Sprijinit de soţie şi având norocul să primească partea care i se cuvenea dintr-o moştenire, Caragiale pleacă la Berlin. „Am fugit din ţară de proşti”, le explica dramaturgul copiilor o dată ajunşi în ţara adoptivă, iar în prima scrisoare trimisă în ţară îi spunea unui prieten: „Plânge-mă! În acest moment pun în gură prima franzelă a exilului”.
La Berlin, familia Caragiale a închiriat un apartament în cartierul Willmersdorf, copiii au fost înscrişi la şcoală, iar dramaturgul s-a arătat, o vreme, liniştit şi mulţumit de calea aleasă. Dorul faţă de prietenii rămaşi în ţară şi l-a expus în lungi scrisori. De dorul limbii române a început să frecventeze cercurile studenţeşti româneşti de la Berlin.
Caragiale primea veşti din România de la bunul său prieten Alexandru Vlahuţă, cel care îi cerea dramaturgului să revină în ţară. „Pentru nimic în lume n-aş părăsi acest colţ de viaţă străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am văzut, să mai sufăr ceea ce am suferit, aceleaşi mutre, aceleaşi fosile cari conduc viaţa publică, otrăvindu-te numai cu privirile lor stupide şi bănuitoare. Nu, dragul meu, nu. M-am exilat şi atâta tot. Aerul de aicea îmi prieşte, sunt mulţumit cu ai mei şi n-am ce căuta într-o ţară unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iară munca şi talentul, viţii demne de compătimit”, aceasta era replica dramaturgului care se declara în continuare scârbit de societatea românească.
Nostalgia vremurilor când se afla în ţară, alături de prieteni, îl îndeamnă la un an după plecarea în exil să ia în calcul revenirea în România măcar pentru câteva zile. „Ar vrea să se repeadă pentru câteva zile în ţară, să-şi vadă prietenii, să mai stea la taifas cu Vlahuţă, cu Delavrancea sau cu Gherea, să asculte muzică naţională”, notează biografii Benjamin Jordan şi Lucian Predescu în cartea Tragicul destin al unui mare scriitor. Caragiale revine în ţară în 1905 pentru a se afla la căpătâiul surorii sale, în ultimele clipe de viaţă. Revenirea a fost una de scurtă durată.
Întors la Berlin, începe să colaboreze, sub anonimat, cu câteva reviste literare. De frică să nu fie judecat, după ce ani buni a suferit din cauza criticilor la adresa operelor sale, Caragiale refuză să-şi asume scrierile. Scrie poezii pe care le trimite şi în ţară, tot sub semnătură anonimă. Directorii ziarelor au respectat dorinţa lui Caragiale şi poeziile sale au apărut publicate cu autor anonim. „În gestul acesta al marelui dramaturg, trebuie văzut nu numai scrupulul de conştiinţă artsitică, ci şi reflexul acestui dezgust de oameni şi de părerile lor. Nu vrea să mai apară în faţa lor, să fie judecat şi interpretat”, mai scriu cei doi biografi ai dramaturgului.
Reîntors la Berlin, începe să scrie fabule pe care le trimite în ţară şi sunt publicate în revista „Convorbiri critice” cu semnătura „Un mare anonim”. Marele anonim va fi dezvăluit însă în scurt timp. Când ziarul „Opinia” din Iaşi a publicat ştirea potrivit căreia în spatele autorului anonim al fabulelor se ascunde dramaturgul Caragiale, negarea acestuia nu a întârziat să apară: „Aţi fost mistificat! Nu sunt autorul fabulei. Rog stăruitor să dezminţiţi. Scrisoare urmează. Caragiale”. Trimite redacţiei o scrisoare de dezminţire care va fi publicată însă ciuntit, fapt care stârneşte mânia dramaturgului. Continuă o serie de polemici cu ziarele în care neagă că el ar fi autorul fabulei.
Într-una din revenirile sale în ţară, găzduit de prietenul său, Caragiale vrea să scrie ceva la masa de brad pe care i-o pregătise Vlahuţă special pentru actul creaţiei. „Cucerit de dorinţa neînfrântă de a scrie, Caragiale rămase încântat de masa lui de brad şi se se aşeză să scrie. Dar n-apucă să aştearnă niciun rând, când călimara se răsturnă şi cerneala se întinse pe luciul mesei. (...) «Aşa sunt eu, ghinionist», spuse Caragiale cu amărăciune. Apoi, după ce se linişti, scrise lângă pata de cerneală: «Toate meseriile necurate lasă pete. Caragiale»”, mai notează cei doi biografi.
Masa de brad pătată cu cerneală de Caragiale a fost păstrată cu sfinţenie în casa lui Vlahuţă. După întâmplare, nume mari ale literaturii care s-au perindat prin casa lui Vlahuţă au adăugat alte cugetări lângă înseamnarea lui Caragiale. „Şi Soarele are pete şi cu toate acestea e tot Soare”, a scris Şt. O. Iosif. „Picăturile de cerneală pe masa unui scriitor sunt ca picăturile de sânge pe câmpul unei lupte”, a completat Octavian Goga.
Cheltuitor şi boem, la Berlin Caragiale a dus o viaţă în care nu şi-a pus problema zilei de mâine şi, destul de repede, banii din moştenire s-au dus. Când a constatat că banii sunt pe sfârşite, a început să caute surse de venit. Revenit în ţară, este atras de Take Ionescu în luma politicii. „Caragiale participând cu însufleţire la întrunirile politice, după ce ani de zile se ţinuse departe de astfel de frământări, intenţiona să se aleagă deputat. Strâmtorat de nevoi, îi cere lui Take Ionescu să îi fixeze candidatura. Bineînţeles, şeful nu îl refuză, ba chiar e încântat”, mai notează Benjamin Jordan şi Lucian Predescu.
Comitetul de partid al conservatorilor îi respinge însă candidatura, considerând că I. L. Caragiale „nu inspiră încredere şi nu este destul de serios”. Renunţă dezamăgit la politică şi, în încercarea de a câştiga bani, face Teatrului Naţional din Bucureşti propunerea de a cesiona drepturile de autor dramatic pentru operele sale. Replica direcțiunii Teatrului, care susţinea că piesele sale nu mai au căutare, îl nemulţumeşte şi, supărat, scrie o petiţie prin care îşi retrage piesele.
În 1912, când Caragiale era în apogeul vârsei de 60 de ani, Societatea Scriitorilor Români se hotăreşte să-l sărbătorească pe 29 ianuarie într-un festival care urma să aibă caracterul unei sărbători naţionale. Ministerul Instrucţiunii decide ca serbările dedicate dramaturgului să dureze trei zile. Iniţiatorii pregătiseră şi un program: Caragiale urma să fie întâmpinat în gară de studenţi, elevi, scriitori, urma festivalul dedicat operei dramaturgului, iar seara fusese programată procesiune cu lampioane şi o serenadă cu coruri la ferestrele acestuia. În cadrul „Săptămânii Caragiale”, toate teatrele, cercurile culturale ar fi trebuit să îl sărbătorească punându-i în scenă operele.
Manifestările includeau şi un banchet, dar şi o serată literară găzduită de Regina Elisabeta (Carmen Sylva). „Vă felicit şi vă urez ani mulţi cu prilejul jubileului. Flacăra apare număr festiv. Rog colaborare sau împuterniciţi Vlahuţă să ne dea concursul pentru bună reuşită”, a fost telegrama prin care Caragiale era anunţat de directorul revistei Flacăra despre eveniment. Răspunsul dramaturgului a fost: „Regret. Imposibil amândouă. Mulţumesc atenţie! Caragiale”.
Mai mult, dramaturgul interzice reprezentarea pieselor sale în ţară, fără acordul lui scris. Iniţiatorii sunt şocaţi de poziţia dramaturgului, iar evenimentul nu mai are amploarea programată. „Cu tot refuzul lui Caragiale de a fi sărbătorit, admiratorii săi au ţinut în multe centre din ţară festivaluri în onoarea maestrului”, mai notează biografii lui Caragiale. Iniţiatorii jubileului au avut şi intenţia de a strânge printr-o subscripţie publică „Fondul Caragiale” pentru a-l ajuta pe maestrul care se confrunta cu greutăţi materiale la Berlin. „Resping categoric subscripţia. Salutări, Caragiale”, a fost răspunsul dramatrugului la propunerea de a fi ajutat cu bani.
Se spune că dramaturgul ar fi refuzat banii jenat de situaţia în care se afla, pe de o parte, dar şi pentru că a realizat cât de greu i-ar fi fost să intre în posesia banilor adunaţi prin subscripţie. „Am muncit o viaţă întreagă ca să trăiesc şi să vă cresc, am dat, în mine, un om celebru pentru România, dar un om celebru care ar muri de foame, dacă ar trebui să trăiască din munca lui”, le spunea Caragiale copiilor, dezamăgit, la Berlin.
La Berlin, în ultimul an din viaţă, Caragiale a muncit din greu pentru a-şi achita angajamentele de plată. „Lucrează mult şi până târziu de parcă ar presimţi ceva. Din ultimele călătorii s-a ales cu o răceală din pricina căreia are accese de tuse, iar fumatul le face şi mai dese”, descriu biografii ultima perioadă din viaţa dramaturgului. În seara zilei de 9 iunie 1912, dramaturgul s-a retras în dormitor spunându-i soţiei că va urma o noapte în care are de gând să lucreze până târziu. Dimineaţa, soţia l-a găsit fără suflare. „A murit discret de parcă s-ar fi jenat să tulbure liniştea sufletească a celor dragi cu mizeriile ultimelor sale clipe.
Cauza morţii lui Caragiale este arteroscleroza, combinată cu boala de inimă de care se stinsese aproape tot neamul lui Caragiale”, se mai menţionează în biografia oficială a dramaturgului, deși zvonurile acreditau ideea că decesul s-ar fi datorat „bolii lui Calache”, adică unui infarct survenit în timpul amorului, partenera presupusă fiind tânăra Cella Delavrancea, care locuia în casa scriitorului și se pare că îi devenise mai mult decât o protejată. Cauză sau nu a infarctului suferit de bătrânul Caragiale (care, zice-se, „n-o iertase nici pe Veronica Micle”), cert este că tânăra pianistă Cella Delavrancea (25 ani) se afla în casă cu scriitorul atunci când acesta și-a dat obștescul sfârșit: „În noaptea de 9 iunie 1912, Cella Delavrancea, în etate de 25 de primăveri, i-ar fi mulțumit în stilul său domnului din Haimanale pentru faptul că avea grijă de dumneaei(…) Stătea de cinci ani pe aici / la Berlin/ când Barbu Ștefănescu Delavrancea, bunul său prieten, fost primar peste București, îl roagă să aibe grijă de a sa fiică, Cella. Fata susținea turnee pianistice prin Germania, Conu Iancu avea grijă să nu i se întâmple ceva rău. (…)Caragiale ar fi murit cu zâmbetul de buze...Nenea Iancu are 60 de ani. În noapte aceea, din camera sa, unde intra puțină lume, se aud zgomote și o tuse puternică. Soția, obișnuită cu așa ceva, nu intervine. Povestește Cella: <<Într-o dimineață, Caragiale n-a mai apărut în salon să asculte o fugă de Bach. Am lucrat singură, am început să studiez marea sonată de Schumann în fa diez minor, bucată dramatică și grea>>...<<Apoi, dintr-o dată, se aude un țipăt>> - continuă Cella. <<Ușa era deschisă. El, alunecat pe jos, lângă pat, cu mâna stângă cerispată pe cearșaf, capul dat pe spate, fața albă, ochii ficși>>. În memorii, pianista recunoaşte că l-a cunoscut bine pe Nenea Iancu :„Destinul m-a făcut să-l cunosc. Este un ins colosal – abordează totul cu aceeaşi perfecţiune – în filosofie, muzică, artă dramatică. N-am cuvinte să-ţi exprim căutarea, stupefacţia, gravitatea admiraţiei mele în faţa unei inteligenţe ca a sa.
Nu-l văzusem decât acasă unde cea mai mare parte a timpului discuta cu Ticu, iar eu nu deveneam activă decât la pian făcându-i plăcere, dar în aceste zile petrecute la el într-un apartament înecat în covoare turceşti, am putut să-l cunosc şi să-l binecuvântez. Destinul m-a făcut să-l cunosc atât de intim”. Tot în memoriile sale cuprinse în volumul Dintr-un secol de viaţă pianista mărturiseşte ultimele impresii despre Caragiale, înainte de moartea fulgerătoare a acestuia. Se spune că Cella ar fi fost cea lângă care Caragiale a murit în ziua de 9 iunie 1912. „În ultimul an de viaţă am stat două luni la el. Era concentrat în gândul unei noi creaţii. Se plimba prin casă, fuma necontenit. Nota un cuvânt, ştergea un rând întreg, şi dacă nu reuşea să exprime ce vroia, venea la noi. «-Hai, Aghiuţă, cântă-mi din Beethoven». În muzică îşi găsea destindere. Nimic nu prevestea că-şi trăia ultimele zile. Ne ţinea cuvântări despre literatură şi muzică cu talent de critic rafinat.”
La aflarea veştii despre moartea fulgerătoare a lui Caragiale, prietenii săi din ţară pleacă la Berlin pentru a pregăti întoarcerea în ţară a trupului acestuia. Corpul neînsufleţit al lui Caragiale n-a putut fi adus în ţară imediat după moarte, pentru că ministrul Plenipotenţiar al României din capitala Germaniei tocmai intrase în concediu.
Rămăşiţele pământeşti au fost transportate de familie şi apropiaţi în cimitirul berlinez Schonenberg. Abia pe 18 noiembrie 1912, rămăşiţele lui Caragiale ajung în ţară, după un drum plin de peripeţii triste. „Prin ziare îşi face locul zvonul că vagonul mortuar rătăcise două săptămâni pe liniile austriece, ajungând în ţară fără hârtiile trebuitoare, pierdute şi ele, că vagonul popsise întâi în Ardeal, apoi în vestita staţie B.M.. Funcţionarii staţiei B.M, neştiind ce se află în vagonul care venise fără acte, îl deschid şi dau peste rămăşiţele pămâneşti ale marelui Caragiale. Ce crudă ironie a soartei!”, mai notează biografii dramaturgului.
Vagonul mortuar a ajuns în Bucureşti pe 19 noiembrie 1912. Înmormântarea a avut loc pe 23 noiembrie la cimitirul Bellu. După o viaţă zbucuimată, Caragiale a coborât în liniştea eternă a pământului, înconjurat de prieteni, ziarişti, admiratori, oameni politici. În discursul ţinut la înmormântarea lui Caragiale, bunul său prieten Delavrancea l-a numit pe dramaturg „cel mai mare român din câţi au ţinut un condei într-o mână şi o torţă aprinsă în cealaltă”.