În istoria culturii noastre, umbrele „pajerelor” și viselor de mărire mateine reprezintă un caz aparte. A fost efectiv strivit de personalitatea copleșitoare a tatălui său, scriitor de geniu (și primul, din România, care a reușit să trăiască din scris, negociindu-și la sânge Momentele și Schițele cu cei de la ziarul Universul), om de afaceri perseverent (deși, unul de succes, berăriile sale neaducându-i beneficiile sperate, până la urmă pierzând bani la Academia „Bene Bibenti” şi Gambrinus, cele mai celebre localuri deschise de el, fiind salvat de creditori doar prin intervenția discretă a Regelui Carol I), ins racordat permanent la tensiunea prezentului și, nu în ultimul rând un mare cuceritor al etern-melodramaticului feminin (despre virilitatea sa putând depune mărturii emoționante cohorte de femei, de la Veronica Micle a amicului Eminescu la juna Cella Delavrancea, cu care și-a și încheiat cariera erotică - chiar și viața! - la Berlin, într-o fatală sincopă amintind de „boala lui Calache” sau infarctul fatal în timpul actului).

Ion Luca Caragiale a fost un om uriaș. Bastardul său nu avea cum să-l egaleze și, nevrând să-și asume un destin epigonic în comparație cu cel al tatălui său, s-a străduit, în replică asumat decadentă, să facă totul de-a-ndoaselea. ...Și i-a reușit, în răspăr, creând o tipologie de dandy (e drept, scăpătat!), dedicat cultivării valorilor unui trecut fantasmagoric și idealizat, total opusă celei paterne, de explorator, lipsit de scrupule umane și literare, al clipei prezente, în care era solid ancorat. Dacă I.L. Caragiale caricaturiza prezentul, fiul său – nelegitim, rod al unei aventuri pasagere, dar asumat, apoi, și integrat familiei oficiale – s-a dedicat cultivării și reconstruirii baroce a unui trecut inventat epopeic, în chip de unică și mântuitoare satisfacție de substituire, genealogică și heraldică.

Însă scenariului idilic și idealizant avut în vedere îi lipseau, pentru a fi împlinit, deopotrivă pe plan material și sentimental, resursele de orice fel. Pentru a-și pune în aplicare planurile, Caragiale cel Mic avea nevoie de finanțe pentru a putea investi în configurarea unei biografii nobiliare fanteziste, pentru care Femeia era în mult mai mare măsură un instrument decât un scop în sine. Așa că, obsedat mai mult de bani decât de femei, Mateiu Caragiale punea fiecare eşec sentimental pe seama lipsurilor financiare: „Ca amoruri o duc prost şi cum sunt a bout /fr.- la limită/ trebuie să pelotez o bonă. Caut pe Mme Ionescu şi n-o găsesc. Aci conservatorii sunt pe ducă, eu mă bucur, jubilez, Luca Sturdza şi-a dat demisia din postul de şef de cabinet, Vlădoianu are nişte ponturi mari. Acum am aflat că făcea curte domnişoarei Chamberlain. E un mare ipocrit, eu mă fac că nu înţeleg nimic. Încolo ducem partidă dublă şi suntem veşnic împreună”, consemnează acesta într-una din paginile unei scrisori.

I se confesa des prietenului său Boicescu nu doar despre problemele financiare, ci îi înşira, detaliat, toate fanteziile lui: „Am o afacere galantă, îţi voi da detalii cum iese ceva, sper zilele astea să ating ţinta. Aş vrea să grillez /de la fr. griller - a arde/ o cocotă blondă - foy de prince. E fină ca o arhiducesă şi souple ca o liană. Iese numai în muscal /trăsură/, într-o seară când îmi plimbam melancolia într-un muscal vertiginos la chaussee, am văzut-o. Pe loc i-am trimis o jerbă de rose printr-un bugomil /probabil, termen folosit pentru a ilustra dispreţul faţă de o persoană cu statut inferior/. Aş vrea să o fac - cred şi eu - dar fără bani. Să vedem ce fac cu mignona mea poimâine. Am o freză de mec cu două accroche-cours /inimi agăţate/." „E deplorabil să n-ai bani!”.

Această lamentaţie revenea adesea că un laitmotiv în corespondenţa lui Mateiu Caragiale: „Eu sunt trist, foarte trist, vegetez oribil, caut parale, e un dezastru”, „Bani nu sunt, ponturi, în perspectivă, nimic...” În atari circumstanțe, un compromis decisiv, care să-l aducă mai aproape de obținerea unui blazon aristocratic, apt să-l individualizeze aspirațional, era inevitabil pe toate planurile. Un rezumat al biografiei sale reale explicitează drama sa interioară continuă: „Mateiu Caragiale, născut la 12 martie 1885, era fiul lui I.L Caragiale și al Mariei Constantinescu, doi tineri necăsătoriți. La un moment dat, marele dramaturg se gândea la legitimarea copilului, prin căsătoria cu domnișoara Constantinescu. Cum căsătoria nu a mai avut loc, iar mama copilului nu a acceptat legitimarea decât cu condiția căsătoriei, Mateiu a rămas toată viața un copil din flori, un bastard.

În 1889, tatăl se căsătorește cu Alexandrina Burelly. Mateiu este bine primit în noua familie a tatălui. Fundamental, însă, în mintea lui Mateiu se produsese o ruptură. Căsătoria cu Alexandrina și apariția altor copii a căror viață se desfășura în condiții mai prospere ca a sa, a generat în interiorul său complexul primului detronat. Pe de altă parte, mama lui, suflet simplu și devotat, a făcut tot posibilul să-l câștige pe copil, răsfățându-l, înstrăinându-l de tatăl său. În noua relație a tatălui său, Mateiu rămâne un străin. Cu ajutorul heraldicii și genealogiei își construiește o filiație fabuloasă. O asemenea idee era în contrast cu plebeianismul simulat al tatălui său, care le arăta amicilor capul lui Mateiu şi le spunea: <<Uite, a rămas aici urma tavei cu plăcinte pe care au purtat-o strămoşii noştri>>” (www.istorie-pe-scurt.ro).

Mateiu Caragiale studiază între 1896 și 1903 la Colegiul „Sfântul Gheorghe” din București ,unde dă dovadă de înclinații spre istorie și heraldică. Înscris la Facultatea de Drept din București (1903) și Berlin (1904), este transferat de tatăl său în 1905 la Universitatea bucureșteană, unde își dă câteva examene între 1906 și 1909, dar nu-și termină studiile. În 1907 face o nouă călătorie la Berlin, menționată mai târziu în Remember una dintre cele mai importante scrieri ale sale. Din 1910 începe să lucreze la principala sa operă Craii de Curtea-Veche, iar din 1911 la Remember.

Debutează în 1912, grație tatălui său, în prestigioasa revistă Viața Românească, cu un grupaj de poezii. Anul 1923 aduce căsătoria cu Marica Sion, o femeie cu 25 de ani mai mare decât el (63 de ani avea bogata boieroaică, proprietara unui domeniu și a unui conac la Fundulea, în timp ce mirele, rămas fără sprijinul tatălui, decedat cu un deceniu înainte și sătul să mai aștepte, zadarnic, alte oportunități de la viață, numai 38!). După o gestație trudnică, întinsă pe durata a zece ani, în 1924 apare în volum, la editura „Cultura Naţională", nuvela Remember, publicat mai întâi în Viața Românească (1922).

Romanul Craii de Curtea-Veche, publicat inițial ca foileton în Gândirea (1926 și 1928), apare în 1929. În același an, la 1 mai primește premiul Societății Scriitorilor Români (SSR). În Agendă notează faptul că în februarie 1929 începe să lucreze la romanul Sub pecetea tainei („timbrul stilistic e acelaşi, iar romanul este relatarea unor enigme nerezolvate din Bucureştiul de la 1900”), iar în octombrie la Soborul (Școala) țațelor. Placheta de versuri Pajere a apărut postum, chiar în anul morții poetului. Aproape toate poeziile apăruseră în timpul vieții scriitorului, ca mare parte a romanului Sub pecetea tainei.

Textele sale heraldice, documentate și dezvoltate și însemnările istorice erau destinate uzului personal și n-au fost puse în valoare de scriitor. Mateiu Caragiale a dorit să realizeze mai multe proiecte literare, dar pe 17 ianuarie 1936 trece la cele veșnice, lăsând în urmă o operă neterminată, asemenea proiectului său existențial. „Reacționar, conservator, antiegalitarist, spirit nu prea religios, veșnic cârtitor, în fine, o conștiință de boier de țară, se comporta ca un lord britanic cu ascendente nobiliare atestate de nouă secole, care, firește, nu înregistrează niciun prieten, are numai inamici si supuși”.

A locuit împreună cu soția sa mai în vârstă cu 25 de ani, Marica Sion, pe strada Robert de Flers, actualmente Logofăt Luca Stroici, în casa de la nr. 9A. O dată cu căsnicia, a intrat și în posesia unei moșii la Sion (Fundulea), cu un conac pe care avea satisfacția de a-și înălța în 1928 propriul steag cu blazon având culorile de bază („coup vert sur jaune”) din blazonul nobiliar al Karabetzilor, strămoșii săi imaginari Cel mai cunoscut portret al chinuitului personaj însuflețit de nobile aspirații însă mereu adus, cu brutalitate, cu picioarele pe pământ într-o realitate profund ignobilă ni-l relevă pe Mateiu într-o splendoare decadentă înșelătoare, minată de inconsecvențele inevitabile ale tiparului asumat forțat și, totuși, cu o stranie elevație de, totuși, bastardul dandy al unui Mitică de geniu. George Călinescu și-l amintește pe Mateiu Caragiale în ipostaza aristocratică pe care și-o imaginase fiul celui mai mare dramaturg român:

„Se putea vedea acum câțiva ani, trecând prin piața Sf. Gheorghe, un bărbat care prin înfățișarea lui atrăgea numaidecât atenția. Era iarnă uscată, cu zăpadă scârțâitoare sub picioare. Bărbatul, cam între 45-50 de ani, era drept, părea solid și osos, dar nu gras. Fusese probabil mai slab și acum, prin vârstă, căpătase acea demnitate de volum a oamenilor maturi. Fața rasă era contractată, prin lăsarea mușchilor obrajilor în jos, într-o morgă solemnă. Pentru anotimp, era invederat insuficient îmbrăcat, deși se vedea că nu lipsa, ci dorința menținerii unei ținute uniforme determina această alegere. Purta pe cap un melon, așezat rigid ca un semi-țilindru, pe trup un pardesiu sau un demi-palton ușor. Ghetele subțiri, corecte, încheiate anacronic cu nasturi, călcau de-a dreptul pe zăpadă. Melonul și demi-paltonul băteau în verdele lucrurilor prea vechi, prea lustruite, deși ținuta omului era de o corectitudine înțepată de mare gală.Contrastul între acest om ciudat și restul trecătorilor era așa de izbitor încât te gândeai pe dată la un boier scăpătat, inadaptabil, la unul dintre acei aristocrați arheologici și plini de ceremonii, care înfruntă mucegaiul anilor și pe care Cocteau i-a văzut în jurul împărătesei Eugenia de Montijo/ultima împărăteasă a francezilor, soția lui Napoleon al III-lea/.

Totuși ceva nu admitea în totul această ipoteză. Deși cu privirea cultă, rafinată, omul era prea rigid în protocolul mersului său, ca să fie un aristocrat pur sânge. În lăsarea în jos a fălcilor sale era o afectare rece. Nu puteai să nu te gândești atunci la unul din acei servitori bătrâni de mare aristocrație, ei înșiși cu un arbore genealogic dovedind puritatea vocației lor anciliare dintre acei servitori care sunt luați de vulg drept stăpâni, în vreme ce stăpânii prin falsa lor neglijență sunt luați drept servitori, și care cer informații asupra caselor în care urmează să se angajeze, ca nu cumva să decadă în treapta lor. Putea fi un majordom în concediu duminicalși atunci verzimea hainelor se explica chiar prin faptul că un astfel de individ, servindu-se de obicei cu livrea, păstrează cu anii un costum civil”. Personajul creionat atât de malițios de Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, „majordomul” cu ifose de nobil scăpătat, coborât din greșeală pe caldarâmul cosmopolit al Bucureștiului de la începutul de veac XX, părea desprins din chiar paginile Crailor de Curte Veche, „roman crepuscular, aproape la fel de anacronic și de ciudat ca propria sa viață”.

Colecționarul și negustorul de artă Krikor Zambaccian îl portretizează într-o manieră asemănătoare: „Mai apărea uneori /la Capșa/, fără a lua loc la masă, ci aruncând doar o privire distantă, și Matei I. Caragiale, îmbrăcat în haine bine croite, însă lustruite și cam roase de timp și care purta o pălărie tare denumită melon, soioasă de prea multă purtare. Nu-i lipseau nici mănușile galbene, nici bastonul”.

Călătoriile ficționale în timp și spațiu ale lui Mateiu rămân expresia literară a unei frământări reale și ale unei dezamăgiri extreme, pe care, de altfel, acest dandy refuzat violent de vremea lui, efigie desuetă supraviețuind cu greu unei epoci din cale-afară de mercantile, nu se străduia în vreun fel să o mascheze: „În orice caz, era nefericit. Era un om de lume, atras de high-life-ul începutului de secol XX. S-a căsătorit la 38 de ani cu Marica Sion, care avea 63. Doamna Sion i-a oferit o viaţă tihnită, relaxată şi o moşie cu un conac, unde înalţă în 1928 propriul steag cu blazon. Moare la 51 de ani, soţia sa supravieţuindu-i încă zece ani. Se ştie că Mateiu Caragiale şi-a scris Craii... mai mult pe diverse mese de restaurant.

Astăzi ne putem imagina că acele cârciumi se aflau pe străzile Covaci, Şelari, Gabroveni, Lipscani din Bucureştiul de altădată. Pe vremea aceea, Mateiu Caragiale locuia în diverse chirii, din care se muta des. Aristocrat închipuit sau nu, Mateiu considera că fanteziile sunt daruri de mare rang şi că, fără ele, viaţa ar fi lamentabilă. Este limpede că el s-a autoconstruit, s-a reinventat şi a devenit un personaj cu atribute compensatorii pentru frustrările originii sale nelegitime. Mateiu Caragiale s-a autoexilat în fantasme şi plăsmuiri... S-a autoexilat în începutul de duh al legendei de la Curtea Veche, nu la Berlin, precum ilustrul său tată”. Expresia cea mai înaltă a acestei trăiri tragice rămân personajele celebrissime din cea mai cunoscută scriere a sa (desemnată „cel mai bun roman din istoria literaturii române” de către o discutabilă anchetă literară realizată, în anul 2001, de către revista Observator Cultural):

„Ne raportăm la Craii de Curtea-Veche ca la nişte personaje livreşti, singulare, fantasmagorice. S-ar fi putut trage din aristocraţia românească sau otomană şi/sau din lumea sordidă a mahalalelor de odinioară. Iorgu, Pantazi, Paşadia, Pirgu îşi aparţin doar lor înşişi, nu recunosc nici o autoritate, nu au slujbe, nu muncesc, au sur¬se de venit misterioase. Aristocraţi-golani, personaje stranii, fantome. Pantazi avusese cândva moşii, Paşadia se retrăsese din viaţa publică, nu se ştie din ce trăia, Pirgu, <>, supravieţuieşte cum a supravieţuit Curtea Veche, deseori distrusă, câr¬pită. Aflăm tot din roman: <>. Paşadia, în schimb, era <>. Paşadia moare pe culmile extazului amoros: <> Doar pentru a puncta amestecul de plăsmuire şi realitate, amintim că povestea morţii lui Paşadia, din roman, a fost, se pare, inspirată de realitatea unei istorii a timpului, moartea lui Paul Zarifopol, amorezat adulterin de o tânără pianistă, în braţele căreia şi-a dat sufletul./ Mai degrabă, trimiterea este, însă, la legenda morții lui Caragiale tatăl, în brațele tinerei Cella Delavrancea, ipoteză susținută de Alexandru Piru și nu numai.

Nefericita Pena Corcoduşa, cea care scălda morţii, fusese la balamuc şi se îmbăta criţă, fusese iubită de Serghie Leuchtemberg, în sângele căruia se întâlniseră istoriile a două familii regale. El a murit ca un cruciat, în Balcani. Când trenul mortuar a oprit în Bucureşti pentru onoruri, din mulţime s-a auzit ţipătul sfâşietor al unei femei: Pena Corcoduşa. Când s-a trezit din leşin şi agonie, a trebuit să fie legată. În roman e doar o scursură bătrână şi beţivă. Una nebună din iubire. <>. Cu aceste cuvinte încheie Mateiu Caragiale cartea sa.(…) <>, scrie, întrebându-se grav, Mateiu în romanul său.

Autorul vorbea cu Craii venind dinspre Malamos, cei care băteau Bucureştiul părăsit de Grigore Ghica, la 1770... Eu mai ştiu şi azi nişte crai frumoşi, mateini pur-sânge, pe care îi văd purtându-şi drama şi mândria lor la cafeneaua Muzeului Literaturii Române. / Între timp, clădirea fiind retrocedată, localul, condus de poetul Eugen Suciu, dispărând.../ Câţiva dintre ei se numesc Ioan. Descântă câte o bere pe terasă sau în subsolul localului, supranumit la groapă.

Coincidenţă sau nu, marelui I.L. Caragiale i se părea uneori că România e o mare berărie. (…). Craii de Curtea-Veche reprezintă o fabuloasă istorie a unei lumi distruse dinaintea primului război mondial. Craii dispar înainte de a începe, istoric, o altă lume. Şi-au trăit amurgul vieţii în chefuri, în viciu, în noapte, căutând opulenţa decadentă. Aşa deşucheaţi, deocheaţi, jucători şi cheflii, sunt o efigie a timpului, care, ştearsă de praf, are parfumul şi farmecul ei. Craii... sunt întruchiparea perfectă a expresiei de o ucigătoare tristeţe: <<Îşi omoară timpul>>”(www.jurnalul.ro).

Mateiu Caragiale începuse să lucreze la Craii de Curtea-Veche din 1910 şi abia în 1929 predă ultimele capitole pentru a-i apărea opera la editura Cartea Românească, „sfârşitul romanului fiind inspirat de experienţa trăită într-un conac din Bărăgan pe care soţia sa îl moştenise de la familie. Marele vis s-a împlinit: conac şi steag nobiliar Viaţa la ţară, cu arendarea moşiei, cu lupta pentru a obţine recolte cât mai bune şi de a reuşi să vândă cerealele la preţ frumos au însemnat o perioadă prolifică pentru Mateiu Caragiale. S-a implicat serios pentru punerea pe picioare a moşiei Sionu, aflată la Fundulea, în Bărăgan, la puţin peste 30 de kilometri de Capitală. Căsătoria cu Marica Sion, fiica scriitorului George Sion, cu 25 de mai mai în vârstă decât el împlineşte marele vis a lui Mateiu Caragiale: acela de a avea o moşie, la al cărei conac ridică, cinci ani mai târziu, un steag nobiliar cu deviza <<Cave, age, tace!>> (Fereşte-te, acţionează, taci!).

Se inaugurează astfel, prin căsătorie, o perioadă fructuoasă şi din punct de vedere literar. În 1924, îi apare povestirea Remember la editura Cultura Naţională şi apoi, în 1929, la Cartea Românească, romanul Craii de Curtea-Veche~. Scriitorul George Sion, tatăl soţiei lui Mateiu Caragiale, avusese moşie şi conac în acestă regiune, la răsărit de Bucureşti, „pe Bărăgan", după cum se exprima în amintirile sale. Viaţa seniorial-agrară dusă de fiul lui I.L.Caragiale în anii '20 - '30 ai secolului XX continua pe cea din ultimele decenii ale veacului anterior, dusă de George Sion.

Peisajul şi preocupările proprietarilor erau asemănătoare: „Pe podişul din dreapta Ialomiţei, unde se încep câmpiile întinse ale Bărăganelor, am moşioara mea dotală, lipsită de sat sau de locuitori. Pe toată suprafaţa plană a acestei moşii (căreia i s-a dat numele de Elisa, de către socrul meu Meltiade [sic] Mărculescu, în dragostea fiicei sale care mai târziu a devenit soţia mea), nu se aflau decât doi peri sălbateci, cari singuri înfruntau vijeliile iernelor şi căldurele cele mai mari ale verelor". Moşia, achiziţionată în anul 1858, îi aducea venituri mici. „Trebuia dar - scria G. Sion - să mă apuc de agricultură, cu pasiunea poetică ce aveam pentru natură şi puterea sa productivă şi cu experienţa ce aveam în cultura pământului dobândită din copilărie în casa părintească. Câte dificultăţi însă n-am avut de întâmpinat până să-mi organizez o mică fermă în mijlocul câmpiei inculte /necultivate/, care mi-a căzut la sorţi!

Cât capital, câtă muncă, câtă luptă, până să ajung la aceasta! Trebuia să aduc pe roate, din depărtare, şi lemn, şi nisip, şi cărămidă, şi cel din urmă cui, cu care să-mi fac casă, împrejmuiri, grajduri, magazii şi atâtea îndemănări cerute unui aşezământ agricol. Trebuia să creez totul, ca Dumnezeu când a făcut lumea: puţuri, grădini, arbori roditori, fâneţe artificiale şi chiar o pădure, pe care o vedeam necesară în viitor". Ion Iovan este scriitorul care a reușit să reînsuflețească mitul matein în două cărți remarcabile, dar și în consemnările de pe site-ul personal, care refac – apocrif! - atmosfera stilistică specifică scriitorului. „După căsătoria cu Marica Sion, în 1923, Mateiu Caragiale hotărăşte să dea substanţă simţirii sale de senior şi să preia personal diriguirea treburilor pe moşioara soţiei de la Fundulea. În primii doi ani vine însă rar la conac şi stă puţin, mulţumindu-se a da în continuare pământul în arendă, prin intermediar.

Nici în 1925-1926 nu se omoară cu agricultura, prins de treburi, interese şi mondenităţi: predă în tranşe textul Crailor de Curtea Veche revistei Gândirea, îl presează pe Octavian Goga pentru un loc în parlament, audiază concertele Asociaţiunii Muzicale Române. Abia pe 17 iunie 1927, la împlinirea a patru ani de la căsătoria cu Marica, descinde la Sionu, hotărât să preia, de facto, administrarea micului latifundiu – îl chestionează îndelung pe arendaşul de profesie Costea Bratu, ia legătura cu primăria din Fundulea, cercetează starea conacului, anexele, împrejmuirea acareturilor şi face inventarul uneltelor gospodăreşti. Ultimele luni ale anului 1927 înseamnă prima toamnă de senior pentru Mateiu.

Stă săptămâni întregi la Sionu, aranjează dijmuitul cu ţăranii, vânzarea recoltei cu angrosistul Gheorghe Grecul, repararea conacului cu îmtreprinzătorul Florea Chiroiu. <>, scrie, <>. Abia pe 7 decembrie se întoarce în Bucureşti, după un <>. --- Anul următor, 1928, de cum se face vreme bună, îşi începe vizitele la moşie. Prima, pe 6 aprilie – <>, notează el; încearcă să remedieze pe ici, pe colo, să adauge confort camerelor de locuit şi să modernizeze instalaţia de baie, care e <>. Traseul Bucureşti-Fundulea şi-napoi devine una din obişnuinţele sale. Preia complet exploatarea moşiei, pornind o contabilitate minuţioasă pentru lucrările ce se succedau pe tarlale, întocmind chiar un regulament al domeniului. Când începe secerişul grâului, vine din două în două zile la conac, apoi, din 8 august, o instalează aici şi pe Marica. Data de 22 august 1928 are o importanţă deosebită: în această zi înalţă pentru prima dată la Sionu drapelul său vert sur jaune, culorile de bază din blazonul nobiliar al Karabetzilor, strămoşii săi aleşi.

Toată toamna flamura aurie dungată cu verde flutură deasupra conacului ridicată pe un catarg. Scrie în jurnal: <>. În frumoasa lună septembrie are doar două preocupări: treieratul grâului şi lucrul la Craii de Curtea Veche, căruia în octombrie, la Sionu fiind, îi dă ultima formă. Totodată notează: <<Astăzi a fost frumos, senin şi cald; în curte, sub ochii mei, se desface porumbul, mari grămezi de aur se înşiră şi cresc; le dijmuiesc. Mă simt bine la mine la ţară...>>. Anul următor se întoarce la Sionu în martie, când sosesc rândunelele şi înfloresc violetele în curtea conacului. Demarează treburile de primăvară ale moşiei: dă în dijmă ţăranilor 202 pogoane pentru porumb şi 13 pogoane pentru furaj, supraveghează însămânţările, plantările în grădina de legume, operaţiunile de curăţire a livezii, de sporire a orătăniilor în curtea de păsări etc. Până spre sfârşitul lunii aprilie vine în Bucureşti doar de două ori, pentru câte o zi, constatând că romanul său abia apărut este primit <>.

Citeşte cu satisfacţie aprecierile laudative din reviste şi se întoarce la Sionu, ridicându-şi de fiecare dată peste acoperiş flamura. Tot mijlocul anului şi-l împarte între casa consoartei din strada Robert de Flers şi conacul de la Fundulea: <<Bucureşti-Sionu, Sionu şi-napoi>>. Suferă un furt de porumb în iunie, săvârşit de ţiganii aciuiaţi în zonă, şi se bucură de o ploaie binevenită în iulie, după ce decisese lichidarea gâştelor din ogradă, lipsite de balta în care îşi udau penele. Aproape toată toamna şi-o petrece la conac, anul agricol dovedindu-se bun, deşi dintr-o afacere cu megieşul Gogu Ionescu se consideră păgubit şi face plângere la judecătoria judeţului. După trecerea iernii, de cum se instalează primăvara, revine la Sionu ca să privească iar violetele înflorite, să distribuie loturile la ţărani şi să-i aducă Maricăi ouă proaspete pentru sărbătoarea Paştelui.

Din luna mai rămâne la conac perioade mai lungi; pe data de 18, sub salcâmii încărcaţi de ciorchini albi, scrie prima pagină din Sub pecetea tainei. Aproape toată vara, retras la moşie, încearcă să reaşeze administrarea proprietăţii pe baze mai profitabile, veniturile anuale fiind sub aşteptări, cu toată risipa lui de energie. Toamna, sub flamura galben-verde fluturând la opt metri deasupra cerdacului, se implică în toate muncile câmpului, are febră, face crize de lumbago, urmăreşte noaptea spectacolul bolţii cereşti... Pe 3 septembrie îi scrie amicului Uhrynowsky: <>. Ca de obicei, în aprilie 1931 rămâne două săptămâni la Sionu – <<belşug de violete înflorite, rândunele...>>.

Plantează încă doisprezece robiniers pe aleea de intrare la conac şi-şi continuă, cam sastisit, reformele care întârzie să producă revirimentul economic scontat. Revine în Bucureşti, dar pe 12 iunie este obligat brusc să se întoarcă, având loc în miez de noapte alt <>. Timp de două zile asistă la cercetările jandarmilor, apoi notează: <<Mă simt pătruns de o amară ironie văzând cum eforturile cele mai inteligente, măsurile cele mai bine chibzuite sunt de multe ori inutile, paralizate sau anihilate de fleacuri şi că nişte fleacuri pot, în pofida oricăror logici, înlocui cele mai bune calcule>>. Este o vară stricată; abia după 13 octombrie se stabileşte iar la moşie pentru a supraveghea culesul şi bătaia porumbului.

La 4 noiembrie îi scrie Marichii: <>. După ce încheie predarea porumbului către Gheorghe Grecul, la preţul de 10.000 lei vagonul, Mateiu nu întrevede un bilanţ prea satisfăcător. În plus, noiembrie e deosebit de friguros şi dăunează întregii vegetaţii – <<salcâmilor parcă li s-au prăjit frunzele, rozetele degeră>>. El însuşi are un serios acces de friguri, se simte <>. Anul următor, 1932, îl află oarecum descurajat – <<...am abandonat definitiv ideea de a face din Sionu o reşedinţă>>, notează el. Această decizie are următoarele raţiuni: proprietatea fiind în indiviziune, tot ce ar clădi i-ar reveni şi celuilalt posesor, cumnata Florica Voinescu.

Cheltuielile pentru restaurarea conacului, construirea altor anexe, modernizarea instalaţiilor ar fi ruinătoare. Peste toate, anotimpul ploilor izolează locul în sălbăticie, drumurile desfundându-se complet – <>. Din programul iniţial de senior păstrează numai <>; tot efortul său se concentrează de acum asupra lărgirii şi regularizării vegetaţiei sălbăticite pe locul vechii grădini a Sionilor. În toamnă continuă totuşi să urmărească strânsul şi dijmuitul porumbului, în pofida unui ciudat val de căldură abătut asupra zonei şi unei supărătoare <>.

Anul 1933 trece după tipicul instalat deja, stând la conac câteva săptămâni în primăvară şi mai multă vreme în toamnă. La fel 1934 – vine înainte de Paşti la Sionu şi rămâne până la începutul lui iunie. Apoi, de la 7 august, rămâne tot restul anului agricol; în noiembrie îi scrie Marichii: <>. Face o ultimă incursiune în perimetrul unde-şi construieşte de doi ani grădina seniorială şi pleacă spre Bucureşti pe 26 noiembrie. <>, notează el a doua zi. Începe imediat să-şi selecteze direcţiile acţiunii viitoare, aşteptând anul 1935 cu mai multă încredere” scrie Ion Iovan pe site-ul său (http://iovan.net).

...„Caragiale Senior s-a ocupat foar¬te atent de educația lui Mateiu, care a crescut în casa tatălui său. Deosebit de inteligent și sensibil, copilul n-a semănat însă aproape deloc la fire cu tatăl său. Caragiale era un om viu, sinteză cosmopolită a spiritului balcanic, un <<Mitică>> genial, care se simțea în largul lui atât în mijlocul elitelor culturale ale vremii cât și printre mahalagii nărăviți la îndelunga de¬gustare a berii, cheflii pentru care atunci, la fel ca și acum, bodega era cea de a doua casă, poate chiar mai importantă decât cea în care îi aștepta cine știe ce dihanie de nevastă cicălitoare.

Peste ani, vorbind despre tatăl său, Mateiu îl va pri¬vi de sus și-l va cataloga, cu un dispreț con-descendent <<berarul, nevrednic, vul¬gar, cartofor, crai și bețiv>>. Și asta pentru că, indiferent câtă grijă i-ar fi purtat Nenea Iancu, Mateiu nu avea cum să uite că este doar un copil din flori. Pentru a îndrepta cumva aceasta situație, și-a inventat, încă din copilărie, o lume imaginară, opusă balcanismului fermecător în care se complăcea ilustrul său tată. Iar pentru a se distanța de acea lume dinamică în care nu știa cum să trăiască, și-a creat un univers al său, total diferit de cel în care tatăl lui se mișca nestingherit, fără nici un soi de frustrări. Erau vremuri frumoase în care
celălalt Caragiale își scria operele care l-au făcut nemuritor.

Dar, perfect adaptat epocii, el năzuia să devină unul dintre cei mai buni berari din București. Motiv pentru care s-a și înscris în Societatea Internațională a Chelnerilor
/devenind președintele filialei din România!/. Ușor nevrotic, dar și rupt de această lume vie, Mateiu nu a fost nicio¬dată în stare să-și accepte condiția de bastard, pe care a negat-o din răsputeri. Dacă tatăl său trăia într-un prezent extrem de activ, el a preferat să se fixeze într-un trecut fabulos care nu avea nici o legătură cu realitatea. Încă de mic, Mateiu s-a lasat atras de istorie și de heraldică. Pasiuni izvorâte însă nu din dorința de cunoaștere ci din refuzul de accepta o realitate neplăcută pe care a încercat să o înlocuiască cu una sublimă, dar imaginară. Motiv pentru care, copilul din flori al Conului Iancu a căutat, o viață întreagă, să-și găsească o ascendență nobiliară.

Trăind într-o lume burgheză, în care rangurile aristocratice nu mai aveau demult căutare, Mateiu s-a zbătut cu dis¬pe¬rare să clădească măcar aparența unei origini nobiliare care, chiar și dacă ar fi fost adevărată, n-ar fi impresionat pe nimeni. Pornind de la faptul că soția bunicului său pe linie paternă, o înaintașă cu care el însuși nu avea nici o legătură de rudenie a fost fiica negustorului grec Luca Kiriac Karaboas, Mateiu a făcut un salt ciudat peste secole, în urma căruia a integrat-o în familia nobiliară Karabetz de Nagy-Buny, amintită în cronicile me¬dievale. Din păcate pentru el, atunci când a încercat să-și convingă tatăl de această înru¬dire boierească, a reușit să-i stârnească doar un hohot de râs, urmat de o replică sarcastică: <<-Ce tot spui, mă? Străbunicul tău a fost bucătar arnăut, plăcintar. Purta tava pe cap. De asta noi suntem tur¬tiți în creștet!>>. Nici măcar aceasta ironie, exprimată sec de un tată lipsit de orice ifose nobiliare foarte mul¬țumit de con¬di-ția lui mic burgheză, n-a tulburat lumea imaginară a lui Mateiu. Împlinise 22 de ani, când a început să-și semneze scri¬so¬rile adresate prietenilor din străinătate cu <>
narează Vasile Surcel pe www.curentul.info.

…O prezență vie în peisajul bucureștean al începutului de secol XX era și excentricul Costică Paciuris, fiul lui Leon Paciuris și soțul Hortensiei (Hortense) Suditu, femeie frivolă și infatuată ale cărei însușiri Mateiu i le-a împrumutat personajului său Rașelica Nachmanson. Nu e de mirare că părinții acestuia manifestau o ostilitate permanentă față de Hortense, prilej de certuri, uneori violente, între bătrânii Paciuris și fiul lor. Și pe Costică Mateiu l-a transformat, vindicativ, în ridicolul personaj Custică/Custigă Păciurică/Păciurigă.

Iată un portret fidel al lui Custigă, după o descindere a acestuia la unul dintre localurile de lux ale epocii (și singurul care a rezistat până în ziua de azi: „Alaltăieri, la Capșa pe terasă s-a așezat Custică Păciurică lângă mine, avea o pălărie fină de paie ca a mea (un Delion de 18 000 de frcs), era în frac sub pardessus și cu niste escarpins ca o damă, foarte fini, cu fundă mică. Toți se uitau la el ca la o curiozitate. A povestit unuia câte aventuri de amor a avut el în tinerețe, cum s-a amorezat odată de el o englezoaică care era cea mai splendidă femeie din une ville d'eaux, cum ea îi trimetea lui în fiecare seară un trandafir să i-l puie pe masă, cum el nu dădea atenție crezând că e o farsă. Atunci ea i-a trimis un bilet în englezește dar el n-a înțeles și s-a dus la unul să i-l traducă, cum și-au scris ani întregi etc., etc. Era ceva poetic. Pe urmă a plecat cu Arthur Rosetti să dineze. (Hortense trebuie să fie la Paris)"

„Cu lipsa de scrupule a unui cronicar monden, atent la detaliile cele mai scandaloase, Mateiu Caragiale insista și asupra caracterului misterios al căsniciei lui Custigă cu Hortense. Desele plecări ale acesteia la Paris, escapadele nocturne ale soțului în lipsa consoartei, dupa ce schimba automobilele ca pe ciorapi, să fie oare expresia unui compromis, a unui mariaj modern bazat pe respectarea reciprocă a unei libertăți de alegere intimă în afara cadrului conjugal?

Acest aspect poate fi doar bănuit. <<Custigă e în București, singur, și și-a cumpărat (sau închiriat) un alt auto cu esență, mare. E veșnic en bombe, dar fără dame. Se cunoaște că nu e Hortense în București. Toata noaptea zboară Custigă în sus și în jos, ziua la fel. E un mister ce e cu el și nu pot ști unde e Hortense. Pungașul și-a cumpărat pe rând doua auto-uri. Cea din urmă e un Dion-Bouton roșie mare, m-am plimbat și eu în ea o dată. Pungașul n-are chauffeur (eu cred că auto-urile l-au ruinat). (...) Și-a cumpărat butoni cu safire de 250 de lei și trăiește ca un imbecile, fără să profite de viață. El zice că are 15 000 de lei venit. Eu cred că abia 5 000. Auto-ul însă e foarte frumos, are un mers lin și egal. Daca l-am avea noi la Paris, dragă Amice, ce tribulații ar fi. Se vede că lui Dumnezeu i-a fost frică să ne dea asemenea lucruri și averi mari, ca să nu-l eclipsăm cu răpunerile noastre.>>

Atunci când are ocazia, asupra frivolităților ispititoarei Hortense, Mateiu Caragiale se arată necrutator: "Hortense P. e în București în deliciosul său hôtel cu fina sa trăsură electrică cu care zboară înconjurată de niște huligani ca Arthur Rosetti, cu care flirtează. (...) Hortense ensorcelează /vrăjește/ pe Chrissoveloni, excursionând în auto-ul acelui levantin, într-un cuvânt se amuzează la desperare zicând că la vie est courte mais bonne /viața e scurtă, dar bună/. Dar ce ușor e, mon cher, cu ceva galetta /gologani/ să o flambezi /să o arzi/. Ah, de ce n-am 1.000 de francs..."

Tribulațiile tânărului în ceea ce-o privește pe Hortense nu erau nejustificate, el însuși înregistrând în carnetul său intim un eșec într-o neinspirată tentativă de a o aborda pe prețioasa doamnă Paciuris: <<Într-o seară, pe când mă întorceam acasă pe str. Soarelui, am văzut la o poartă un auto electric și o damă fină vorbind franțuzește cu un chauffeur pontagiu. Am crezut că e o minune cerească și că sunt pe o Avenue la Paris. Era Hortense P. cu o toaletă princiara și cu o pălărie cu 24 de pene albe ca mareșalul de Villars sau Rohan-Soubise. Eu eram cu capacele la ghete și, oprindu-mă la doi pași, o admiram. Ea se uita la mine cu mirare, dar nu putea să-mi distingă figura și vorbea mereu cu francezul, lungind vorba. Auto-ul a plecat, ea a intrat în curte, eu am înaintat câțiva pași. Atunci s-a oprit în mijlocul curții și s-a uitat cu un așa aer provocator - și goguernard /glumeț/, atât că nu mi-a adresat cuvinte invectivându-mă. Eu nu m-am turburat, dar cu toate capacele de la ghete n-am avut tupeul să intru in curte să o sărut, ar fi fost o lipsă de tact. E o tipesă arhifină, dar nu poți s-o enlevezi /răpești/, substanța necesară vieței ei cocodetta nu e măduva mea arzătoare, nici limbile mele fervente, ci poli, aur scânteietor și bilete de banca multe, multe. De așa ceva nu dispun eu, Matteo, principe Caragioli, chevalier chrétien et penseur français /cavaler creștin și gânditor francez/>>".

În lipsa unei prăzi atât de scumpe, junele Caragiale se mulțumeste cu... o mică franțuzoaică, pe care o întâlnise cântând pe strada Manea-Brutar. Între timp, firea craiului a cunoscut o metamorfoză dezarmantă: „Eu mi-am schimbat sistemul: acum, când văd o damă, intru comme un boeuf furieux /ca un taur furios/, fără nici un pic de rușine, mă obrăznicesc, mă umilesc, mint, cânt ca un adevărat napuletan, mai ales dacă am avut și prevederea să iau un Quiquina Dubonnet".

„Blazare, cinism și adaptare la ritmul cotidian, sub acțiunea dezumanizantă și pietrificatoare pentru suflet a banului. Astfel poate fi caracterizată evoluția tânărului Mateiu Caragiale, atunci cand caracteriza femeile din oraș: „În București e foarte greu de lucrat cu damele. Sunt dintr-o rasă imposibilă. N-au încredere, le e frică și n-au tradiție de galanterie. Cele mai multe nu sunt capabile să iubeasca numai pentru amor, trebuie să aibă sau scop politic sau mai ales un plan financiar. Pentru jouissance /plăcere/ nu riscă nici una, ca străinele, situația lor. Lică Filitti, ofițerul, mi-a spus că, de trei ani, de când se zbate, nu poate face nimic cu toată uniforma și dolmanul lui. S-a desperat de răceala lor. Mi se pare că i-au tras chiulul și nu stie că trebuie uneori să constrângi o femeie, aproape cu violență, când se pierde în ezitări."

(…)O viață de lux și de luxură, obținută cu orice preț, pare a fi mai mult decât un scop în sine, aproape o profesiune de credință, dacă urmărim reflecțiile lui Mateiu la înmormântarea doamnei Anne de Kalindero, de a cărei fiică, Ionica, se pare a fi fost legat sentimental: <>" (www.historia.ro). Mateiu nu a reușit, din păcate, să-i găsească și nici pe Hortense, soția excentricului Costică Paciuris, nu a putut s-o aibe vreodată. Așa că, după mai multe eșecuri, a ales să ajungă la bani și visuri nobiliare - cu blazon cu tot! – căsătorindu-se cu o boieroaică de 63 de ani…

...Mai multe astfel de povești în volumul „Figuri de dandy și Don Juani de București. De la Mateiu Caragiale la Rică - Fante de Obor”, din colecția Secretele Bucureștilor, apărută la Editura Integral.



Dan-Silviu Boerescu

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro