Vremuri încărcate de glorie, trăiam într-o trepidație continuă. Mereu mi se întâmpla ceva. La unul dintre primele numere, în toamna lui 1999, cu ajutorul unui cunoscut ziarist sportiv, am reușit să pozez o gimnastă, proaspătă campioană mondială – Corina Ungureanu. Ședința foto a fost cu peripeții, fiindcă ea nu avea de unde să știe cum să pozeze și, mai ales, cum să se pregătească pentru o ședință foto.

La miezul nopții, înaintea zilei stabilite, m-a sunat disperată pentru că nu era sigură dacă și cum trebuie să-și rezolve anumite probleme estetice. Din fericire, echipa de producție a găsit un salon deschis la ora aia, așa că problemele s-au rezolvat. A doua zi, Corina a realizat un pictorial absolut senzațional, fiind precedată în lume, cu un deceniu, de o altă campioană româncă de gimnastică, Aurelia Dobre, și urmată după ceva vreme, de Vanda Hădărean. Corina a stârnit o vie emoție dar și o contestare puternică din partea președintelui Federației Române de Gimnastică, Nicolae Vieru, care a vrut inclusiv să-i retragă premiul în bani cuvenit pentru recenta ei performanță sportivă (…și a fost silit, apoi, să demisioneze din funcție ca pedeapsă pentru acest abuz!). A urmat o dezbatere publică, fasolită cu apariții la Știrile Pro TV și la emisiunea „Chestiunea Zilei” a lui Florin Călinescu, iar Corina s-a dovedit foarte curajoasă și nu a pozat deloc în victimă.

Nu a fost singura intersectare cu scântei a revistei Playboy cu sportul, memorabilă fiind și cea din iunie 2002, când, cu ocazia turneului final al Campionatului European de Fotbal, cum România nu era calificată, am alcătuit eu o echipă de staruri ale Iepurașului, în frunte cu Nicoleta Luciu, Cosmina Păsărin și Gina Pistol. Pentru copertă, le-am vrut pozate cu elemente din echipamentul tricolor al echipei naționale a României. Am trimis o scrisoare oficială către Federația Română de Fotbal și Mircea Sandu a dat un răspuns evaziv. Simțeam că nu vrea să ne dea echipamentul, dar nu a oferit un refuz tranșant, ci a dat-o cotită, pretextând că „noul” echipament nu va sosi în timp util pentru realizarea pictorialului. În această situție, am trimis producătorul foto să cumpere câteva rânduri de replici ale echipamentului din …târg.

Revista a apărut, a avut succes, însă, după câteva luni, FR Fotbal s-a gândit să facă niște bani din asta, „penalizându-ne” pentru „folosirea inadecvată a echipamentului Naționalei”, cu tot cu sigla FRF pe el. Ne cerea despăgubiri de 30 000 de dolari. Mă știam oarecum acoperit de răspunsul oficial primit de la FRF, așa că am cerut hârtia cu pricina s-o arăt avocaților. Eram deja hârșit în chestiuni legale, abia încheiasem cu bine un stupid proces intentat de Elena Cârstea, supărată că îi apăruse poza de la un eveniment monden într-o rubrică tocmai de …evenimente mondene. Elena cerea despăgubiri colosale, plus un megaconcert organizat de Pro TV cu ocazia împlinirii a vreo 150 de ani de carieră și - țin bine minte detaliul! – două vaze chinezești uriașe, „de minimum 1 metru înălțime”.

Evident, nu a primit nimic și, în dimineața anunțării sentinței, și-a trimis avocatul la tribunal să declare că …renunță la proces. Așadar, îmi imaginam cu câtă satisfacție avocații vor trimite la FRF acea copie a scrisorii de răspuns primite de la Mircea Sandu. Numai că producătorul în a cărui sarcină picase păstrarea hârtiei tocmai își organizase la birou o masă aniversară, iar uleiul de la o salată distrusese documentul salvator. Dacă aș fi anunțat conducerea trustului de nefericitul incident, bietul om ar fi fost concediat fără menajamente, așa că m-am decis să-mi încerc șansa altfel. Însoțit de un avocat dibaci, Cătălin Cocean, m-am prezentat la întâlnirea cu conducerea FRF, în frunte cu însuși Mircea Sandu. L-am anunțat că vrem să ajungem la o înțelegere, apoi m-am plesnit pe frunte și am constatat teatral că uitasem să iau cu mine hârtia așa-zis doveditoare, conform căreia, de facto, Federația nu ne interzicea folosirea echipamentului în pictorial.

„-…Dar sigur aveți și Dumneavoastră un exemplar, nu?” Mircea Sandu a trimis după exemplarul FRF și mi l-a înmânat spre examinare. L-am citit cu voce tare și am început să-l comentez aiuritor spre stupefacția avocatului nostru, care nu înțelegea ce voiam să fac. Am bătut câmpii vreo 30-40 de minute, până când toată lumea s-a plictisit, a început să caște și să părăsească, sub diferite pretexte, încăperea. Ceea ce nu observa nimeni era că, în timp ce peroram la limita absurdului, eu împătuream succesiv hârtia A4 care ne scotea din culpă (…dar pe care noi nu o mai aveam, fiind de luni de zile era aruncată la coșul de gunoi pătată cu ulei de măsline!). Când hârtia s-a făcut destul de mică pentru a o palma, i-am făcut semn avocatului și ne-am retras politicoși, convinși că Federația avea și altceva de întreprins pentru binele fotbalului românesc. Abia în mașină i-am arătat avocatului hârtia salvatoare. Nu-i venea să creadă ce făcusem: „-Ești nebun! Dacă te observau?!?”. Nu m-a observat nimeni după ce-i adormisem cu discursul meu abracadabrant. Salvasem un gol ca și făcut! Asta după ce, în studenție, fusesem atacant, nu portar, singurul din România creditat într-un ziar, de prin 1986, ca autor a 9(nouă!) goluri într-un meci... între echipele centrelor universitare București și Craiova. (Publicația era Viața Studențească. Mulțumesc, Paul Nancă!) Dar cea mai mare ispravă a mea se consumase în primăvara lui 2000, când mă alesesem inclusiv cu un dosar penal (soldat, totuși, cu NUP!) pentru cazul celebru al „instigării la violență împotriva femeilor”.

În realitate, niște minți hrăpărețe instrumentaseră tot, pentru oareșice foloase materiale, pornind de la un articolaș-farsă apărut chiar în ediția de 1 Aprilie. Reușisem să strâng în redacție și în jurul ei câțiva scriitori din generația mea și, împreună, puneam la cale tot felul de trăsnăi, dincolo de faptul că ediția română, după modelul US Playboy, beneficia de proze originale în fiecare număr. Pentru 1 Aprilie, pregătisem un număr-păcăleală din cap în coadă. Interviul mare, de pildă, era scris, de Horia Gârbea și, într-o măsură mai mică, de mine, constituind o „premieră națională”. Cel intervievat era însuși Călugărul Vasile, sfetnicul de taină al lui Emil Constantinescu, inventat în 1996 de stafful său de campanie („-Credeți în Dumnezeu, domnule Iliescu?”). Ei bine, noi aveam un interviu savuros cu acest personaj pe care nu reușise nimeni să-l identifice. Ca să îngroșăm farsa, în rolul Călugărului Vasile îl pozasem, în stil Academia Cațavencu, pe colegul meu Ștefan Onică, altminteri un excelent ziarist economic. În ciuda elementelor parodice vizibile de pe Marte, farsa a prins, inclusiv eu fiind sunat confidențial de un redactor al Știrilor Pro TV, care voia numărul de mobil al Călugărului, pentru a realiza un „material în exclusivitate”. ..

Dar tot pe Ștefan Onică îl distribuisem în alt rol, acela al milițianului care, la rubrica „How to…”, ne învăța, de 1 Aprilie, „cum să-ți bați nevasta fără să lași urme”, o altă farsă a revistei, între multe altele („Cum să emigrezi în container” etc.). Farsa era atât de îngroșată încât, la un moment dat, Fane Onică avea vreo trei mâini cu care-și maltrata imaginara consoartă enervantă. Nu m-am gândit niciodată că va exista cineva care să ia în serios farsa, eu mizam în continuare pe saga Călugărului Vasile. Numai că, după câteva săptămâni bune, niște doamne de bine, reprezentante ale unor organizații feminist altminteri extrem de discrete, s-au gândit că au dat lovitura. Au strâns vreo 50 de semnături împotriva revistei în care bărbații români erau învățați să-și bată nevestele ca la Miliție, m-au dat în judecată, i-au scris lui Christie Hefner (fata lui Hugh Hefner și, pe atunci, CEO al trustului), m-au reclamat peste tot ( vreo doi-trei ani după aceea, am tot primit mesaje de amenințare din partea feministelor din Bangladesh, Costa Rica etc.) și, mai ales, fapt grav, pentru o franciză americană, s-au dus cu jalba în proțap la soția ambasadorului american pe atunci în funcție la București, James Rosapepe (ulterior, membru al Senatului Statelor Unite).

Doamna Sheila Kast Rosapepe a căzut în cursă și a început, la rândul ei, să mă reclame peste tot, ca pe un monstru misogin violent și brutal ce eram. Am ajuns, pentru prima și, probabil, ultima oară, chiar și pe pagina întâi din The New York Times, evident ca exemplu negativ. (Iar un celebru ziarist, coleg de trust Pro, și-a comandat ziarul cu pricina și s-a dus cu el în dinți la Adrian Sârbu, reclamând: „-Vedeți, ăstuia i-ați dat salariu mai mare și mașină mai frumoasă ca a mea!”. Am rămas amici și azi, tot mai visez să fac un interviu cu el pe tema asta.) Situația devenise critică, deși la mitingul de protest organizat împotriva mea și a revistei Playboy de circa 50 de organizații feministe se prezentaseră fix 24 de femei, dintre care vreo 3-4 erau trimise tot de noi, ca să tragă cu urechea. Adrian Sârbu întâi s-a amuzat de situație, apoi s-a enervat și m-a anunțat că trebuie să mă descurc cum oi ști. Așa că am început să mă întâlnesc cu doamnele care inițiaseră protestul, prima oară, nici acum nu înțeleg de ce(?), la sediul USAID (United States Agency for International Development) din București, unde toți cei care ne-au asistat păreau desprinși din filmele cu CIA. M-am lămurit rapid și românește: doamnele cu pricina voiau ca ele și organizațiile lor să fie copios sponsorizate de Fundația Playboy a lui Christie Hefner. Își doreau felurite avantaje, în valoare de multe sute de mii de dolari, fără nicio exagerare.

Mi-am sunat șeful, David Walker, în America și i-am spus că știu cum pot ieși din încurcătură. Nu-i venea să creadă ce-și doreau „protestatarele” – salarii generoase pe câțiva ani de zile pentru ele, plata chiriei sediilor, computere performante, ba chiar și niște deplasări la conferințe internaționale prin Japonia ș.a.m.d.. Dar nimic pentru femeile abuzate pe care pretindeau că le-ar reprezenta! „-Dan My Man, dovedește asta și-i arăt lui Christie Hefner!” Nimic mai simplu. Le-am rugat pe doamnele cele mai înfocate să redacteze un document oficial, semnat și parafat de fiecare în parte, care să conțină toate - dar absolut toate! – dorințele lor. Bineînțeles că au înșirat iar: salarii, chirii, computere, mașini, bilete de avion, cazări la hotel et caetera. Dar au făcut-o în scris, punând și toate ștampilele lor, adresându-se lui Christie Hefner. Când au văzut americanii minunăție de document, au înțeles perfect care era treaba. Fata lui Hefner a donat 5 000 $ pentru două așezăminte de femei (din Cluj și Constanța, parcă) și le-a transmis un mesaj dur tuturor contestatarelor (care nu au primit nici măcar un cent).

Ca prin farmec, am scăpat de toate belele, în special de urmărirea penală, dar și de convocările în scop de urecheală la USAID. Numai că, după numai o lună, aterizam la Los Angeles la prima mea Conferință Internațională Playboy. Scăpasem de balamuc dar mă așteptam cel puțin la o mustrare publică. Cum credeți că a fost? În prima dimineață, conform ritualului, erau prezentați toți membrii noi ai Familiei Playboy. Când au ajuns la mine, eram cu inima cât un purice, convins fiind că voi fi făcut de rahat. Surpriză, înainte să evoce glorioasele mele tărășenii cu campioana mondială de gimnastică și cu „femeile bătute”, David Walker, șeful edițiilor internaționale, m-a prezentat exact așa, ca la o gală sportivă: „-And now, let me introduce you … from Romania … The PR Machine!!!” (Un fel de „Moartea din Carpați” pe înțelesul tuturor.) Mare dreptate avea oficialul Playboy, nu? M-am convins și eu de asta, peste ani, când, lipsindu-mi o copertă la Tabu, am inventat povestea de dragoste dintre Anda Adam și Cătălin Botezatu. Foștii lor parteneri - Bianca Drăgușanu și Victor Slav - se cuplaseră și urmau să se căsătorească, așa că de ce nu s-ar fi răzbunat și ei, alcătuind un cuplu inedit! Anda și Cătălin, care, oricum, aveau și același pr iscusit, s-au dovedit niște actori foarte bni, iar vestea a ajuns pe coperta revistei pe care o conduceam atunci. Apoi, chiar au continuat povestea pe cont propriu o perioadă… Cu mulți ani înainte, mai făcusem o trăsnaie. Împreună cu Horia Gârbea și Dan Medeanu, dar și cu aprobarea lui Paul Nancă, parodiasem ziarul-fenomen Evenimentul Zilei, condus de Ion Cristoiu.

Al nostru se numea „Evenimentul Nopții”, avea o siglă asemănătoare făcută de Dan Ioanițescu, și, în stilul ziarului original, pe prima pagină avea într-un uriaș chenar negru poza lui Hagi, cu textul mare „HAGI A MURIT!”, urmat de două rânduri cu corp mai mic de literă: „Hagi a murit pentru spectatorii de pe stadionul Santiago Bernabeu al lui Real Madrid întrucât s-a transferat în Italia, la Brescia”. Nu am putut tipări decât 50.000 de exemplare pentru că era criză de hârtie de ziar, iar Vadim Tudor a dat o șpagă imensă în tipografie ca să ne ia hârtia și să tipărească un număr din „România Mare”. Chiar și așa, efectul a fost uluitor, inclusiv la TVR dându-se o dezmințire. Iar, pe la miezul nopții, a sunat însuși Ion Cristoiu, ca să ne cumpere întreg tirajul. Din păcate, se vânduse tot, nu mai aveam nici măcar un exemplar... Mai multe detalii în volumele „Confesiunile unui bucătar fericit” și „Confesiunile unui bucătar pervers”, apărute la Editura Integral (disponibile pe www.eintegral.ro)

Dan-Silviu Boerescu

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro