Veronica Micle, născută Ana Câmpeanu (22 aprilie 1850, Năsăud - 3 august 1889, Văratec) a fost o poetă minoră. A publicat poezii, nuvele și traduceri în revistele vremii și un volum de poezii. E cunoscută, însă, publicului larg în special datorită tumultuoasei ei relații sentimentale cu Mihai Eminescu.

A fost al doilea copil al cizmarului ardelean Ilie Câmpeanu, care a murit înainte de nașterea fiicei sale, și al moașei Ana. După moartea soțului din anul 1849, Ana s-a mutat, împreună cu cei doi copii, la Târgu Neamț. Fratele Radu se duce pe lumea cealaltă nu mult după aceea. În anul 1853, se mută la Iași, unde se și stabilesc. După cursurile primare Veronica se înscrie la Școala Centrală de fete pe care o absolvă în 1863 cu calificativul „Eminent”. La examenul de absolvire din comisie făceau parte, printre alții, Titu Maiorescu și Ștefan Micle, viitorul ei soț, atunci în vârstă de 43 de ani.

La 7 august 1864 are loc căsătoria Veronicăi cu fostul ei profesor Ștefan Micle, oficiată la Biserica Bob din Cluj. La data căsătoriei, Ștefan Micle – cu aproape treizeci de ani mai în vârstă - era profesor universitar, iar mai târziu a devenit rector al Universității din Iași.

În anii 1864 și 1865, Veronica participă, în calitate de martor, la procesul intentat de câțiva membri ai facțiunii politice liberale lui Titu Maiorescu, pe atunci profesor de gramatică și pedagogie la Școala Centrală de fete și președinte al Comitetului de inspecțiune școlar. I se impută „fapte scandaloase, ba chiar și romanse întregi”. Titu Maiorescu este în cele din urmă achitat, dar postura Veronicăi de martor al acuzării nu va fi uitată cu ușurință de către critic. În anul 1866 se naște primul copil al soților Micle, Valeria, pe care mama ei o alinta „Greiere”, iar în 1868 se naște Virginia Livia, alintată „Fluture”.

În primăvara anului 1872, face o călătorie la Viena pentru un tratament medical, ocazie cu care îi este prezentat Mihai Eminescu. Tot în 1872 debutează în revista Noul curier român cu două scrieri în proză. La 1 septembrie 1874, Eminescu e numit director al Bibliotecii Centrale din Iași. Va locui în Iași până în octombrie 1877, timp în care are cu Veronica o relație tumultoasă. În 1875, Ștefan Micle e îndepărtat de la conducerea Universității și numit director al Școlii de Arte și Meserii, în localul căreia s-a mutat împreună cu familia. În timpul Războiului de Independență, Veronica a fost soră de caritate, a făcut parte din „Comitetul central pentru ajutorul ostașilor români răniți” și i-a ajutat cu bani pe invalizi să se întoarcă pe la casele lor.

La 6 august 1879, moare soțul ei, Ștefan Micle. Urmează un lung șir de demersuri pe lângă oamenii politici ai vremii pentru a i se asigura, ei si fetelor ei, o pensie de urmaș (în ciuda promisiunilor, nici în 1883 forurile legiuitoare nu aprobaseră pensia). Rămasă văduvă, Veronica reia legătura cu Eminescu. Cei doi încearcă, fără să reușească, să-și întemeieze o familie.

În 1886, Veronica locuiește la București, la fiica sa, Valeria, studentă la Conservatorul din București. Cealaltă fiică îmbrățișează cariera tatălui său și devine profesoară de fizică. Veronica donează casa din Târgu Neamț, moștenită de la mama ei, Mânăstirii Văratec. Eminescu a recunoscut de nenumărate ori în scrisorile și poeziile sale influența deosebită pe care Veronica a avut-o asupra sa. De exemplu, în ciorna scrisorii de condoleanțe la moartea lui Ștefan Micle, el scrie: „Viața mea, ciudată și azi și neexplicabilă pentru toți cunoscuții mei, nu are nici un înțeles fără tine”. Sau în poezia Lumea îmi părea o cifră mărturisește că până când a întâlnit-o „N-aveam scop în astă lume, nici aveam ce să trăiesc”, pentru ca după aceea „începusem s-am în lume ceva ce plătea mai mult decât lumea”.

Din Amintirile lui Ioan Slavici se cunoaște că, după stabilirea la Iași în 1874, Eminescu frecventa salonul Veronicăi. În această perioadă scrisorile dintre cei doi au fost scrise în termeni ceremonioși. Dintr-un concept de scrisoare a lui Eminescu către Veronica din 1876 aflăm că în tot acest timp el a iubit-o pătimaș de la distanță: „Doi ani de zile, doamnă, n-am putut lucra nimic, și am urmărit ca un idiot o speranță, nu numai deșartă, nedemnă.” În același text, Eminescu scrie: „D-ta erai o idee în capul meu și te iubeam cum iubește cineva un tablou”.

Dar Veronica hotărăște să ducă lucrurile mai departe: „După ce singură ai voit altfel și-ai făcut din visul meu un capriț al d-tale, nu mai putea rămâne astfel, pentru că nu sunt nici de 16 ani, nici de 70”. Ce anume a făcut Veronica pentru ca lucrurile să se schimbe între ei putem afla din aluziile conținute în altă ciornă de scrisoare din aceeași perioadă. O dată, când Ștefan Micle a trebuit să plece din Iași, Veronica i-a dăruit lui Eminescu o oră de intimitate și l-a lăsat să o strângă în brațe. Această întâmplare este confirmată și de însemnarea de pe fila 82 verso a textului poporan religios Amartolon sotiria ce-i aparținea lui Eminescu: „Ziua de 4/16 Fevr. 1876 a fost cea mai fericită a vieții mele. Eu am ținut pe Veronica în brațe, strângând-o la piept, am sărutat-o. Ea-mi dărui flori albastre pe care le voi ține toată viața mea”.

Apoi, Veronica preia din nou ințiativa și reușește să îl înlănțuie folosind ceea ce până atunci îi refuzase: „păcatul moștenit”. Dovada este scrisoarea de dragoste din 30 august 1876 pe care Eminescu o încheie astfel: „De aceea sărut mâinile fără mănuși, ochii fără ochelari, fruntea fără pălărie și picioarele fără ciorapi și te rog să nu mă uiți, mai cu seamă când dormi”. În comentariile la această scrisoare, Perpessicius observă că scrisoarea este ruptă la colțul unde apare anul în care a fost scrisă, iar pe spatele scrisorii Veronica îl corectează ulterior cu anul 1879. Această încercare evidentă de postdatare este o dovadă că Veronica avea ceva de ascuns, și anume faptul că legătura lor a devenit intimă înainte de moartea lui Ștefan Micle. Anul real este cu siguranță 1876 pentru că atunci în poeziile lui Eminescu se produce o schimbare radicală. Dacă poeziile de până atunci erau pline de revoltă și nemulțumire, din acest moment ele încep să exprime fericirea unei iubiri împărtășite. Cu timpul, pasiunea lui Eminescu se mai domolește.

El hotărăște să se mute la București în octombrie 1877. Scrisoarea pe care i-o trimite Veronica imediat după aceea conține explicațiile pentru comportarea ei de până atunci. „Nu-i așa că indiferența mea ți-a rupt inima, inimă plină de mine, dar îl iau pe Dumnezeu ca martor că nu era o indiferență reală; această răceală simulată nu era decât o contrabalansare la dragostea ta imensă pe care o afișai fără încetare; privirea ta, vorba ta, în sfârșit, toată persoana ta în prezența mea nu era decât dragoste, tu erai atât de puțin stăpân pe tine însuți, încât chiar și persoana cea mai proastă știa că ești îndrăgostit de mine; deci nu trebuia ca eu să dau o dezmințire și să ascund față de ochii scrutători reciprocitatea unui iubiri atât de mari?” Ea îi declară cu sinceritate că motivul pentru care nu a vrut să facă cunoscută legătura lor este evitarea divorțului, pensia pe care o aștepta după moartea soțului ei fiind o compensație pentru copilăria ei sacrificată (se căsătorise la 14 ani).

Veronica adaugă că nu vrea să devină o povară pentru Eminescu, fiind sigură că grijile materiale le-ar distruge dragostea. După moartea lui Ștefan Micle, legătura dintre cei doi se reia printr-o scrisoare de condoleanțe din partea lui Eminescu. Lunile septembrie și octombrie le petrec împreună într-un fel de lună de miere. În perioada următoare, din noiembrie 1879 până în aprilie 1880 ei încearcă să-și întemeieze un cămin, fără să reușească. În această nereușită un rol important l-a avut lipsa mijloacelor materiale cu care să poată să-și asigure un trai decent.

Reproșul cel mai frecvent care apare în scrisorile Veronicăi către Eminescu este că îi scria prea puțin și prea rar: „Tăcerea ta mă omoară” (23 octombrie 1879); „Tu-mi scrii așa de puțin încât abia o deschid și o și sfârșesc de citit” (12 decembrie 1879); „Mă hotărâsem a nu-ți mai scrie, pentru a nu te provoca la răspunsuri care mi se pare că ți le storc cum ai stoarce apă din piatră”; „Îndărătnica-ți tăcere mi-a zdrobit sufletul” (3 ianuarie 1880). Un alt reproș pe care i-l face frecvent lui Eminescu este că nu venea la Iași să o viziteze. După „luna de miere”, Eminescu a mai fost la Iași în noiembrie la serbarea anuală a Junimii și apoi a fost ea la București să-l vadă. Sărbătorile din decembrie 1879 el le petrece în București, pentru că era bolnav și obosit, după cum îi scrie Veronicăi. Numai în februarie 1880 mai face un drum la Iași pentru a o îmbuna pe Veronica după ce ea îl anunțase că vrea să se despartă. După entuziasmul inițial, lui Eminescu îi era din ce în ce mai greu să țină pasul cu cerințele ei. Veronica se răzbuna scriindu-i scrisori scurte „ca să nu-l obosească” (13 ianuarie 1880), vorbindu-i despre curtezanii ei (14 ianuarie 1880) sau anunțându-l că îi venise gustul cochetăriei (8 martie și 12 martie 1880).

Ea știa cât de gelos putea să fie Eminescu și într-adevăr el reacționa imediat prin scrisori furibunde. În sfârșit, măsura represivă extremă era amenințarea cu ruperea legăturii și cererea ca Eminescu să-i înapoieze toate scrisorile. Au existat trei astfel de încercări de ruptură (în jurul datelor de 28 decembrie 1879, 30 ianuarie și 19 februarie 1880) pe care Eminescu a reușit să le rezolve; primele două prin scrisori, iar ultima printr-o călătorie la Iași. Pentru a da un exemplu despre felul în care reacționa Veronica atunci când se considera neglijată și hotăra să se despartă, se poate reproduce un pasaj din scrisoarea ei din 19 februarie 1880.

„D-le Eminescu, să nu ți se pară amară scrisoarea mea, e departe de-a reflecta ura, regretul, mustrarea de cuget, groaza de care mă simt cuprinsă, numai când gândesc la sumedeniile de minciuni pe care ai avut curajul de a mi le debita, la iezuitica ipocrizie, la intențiunea bine meditată și bine premeditată cu care m-ai făcut (abuzând de încrederea mea) să devin o groază pentru toată lumea, căci m-ai făcut ca fără rușine să afișez relația mea cu D-ta și multe altele pe care de mai ai puțină conștiință trebuie să te îngrozești când îți vei aduce aminte de ele, și care îți mai repet nu le-ai făcut decât cu scopul să-ți bați joc de mine și din cât eram de nenorocită să mă faci astfel încât să-mi vie nebuneală.” Mai apoi, la sfârșitul lui martie îi cere să-i spună clar ce are de gând în legătură cu viitorul lor. După o săptămână de frământări, el îi răspunde în 4 aprilie că unirea lor oficială poate să aibă loc numai după ce va avea „o poziție cât de cât asigurată”. Veronica îi răspunde la rândul ei că numai el este de vină pentru starea în care se află și care „desigur că îți place mult”.

Acum intervine ruptura care se amânase câteva luni de zile. Separarea lor durează până în decembrie 1881. Din această perioadă s-au păstrat câteva scrisori disparate, majoritatea expediate de Veronica. Eminescu îi răspundea rar, cu aceeași eleganță, dar încercând să evite reluarea legăturii. Unele dintre scrisorile Veronicăi, mai ales cele din 1880, sunt pline de amenințări și de reproșuri, chiar mai exagerate ca până atunci. În altele îi face declarații de dragoste și încearcă să obțină de la el un semn cât de mic de atenție. Într-o scrisoare nedatată, dar care este foarte probabil din a doua jumătate a anului 1880, Veronica începe prin a-l amenința pe Eminescu că se va răzbuna pentru că el, în mod deliberat, în înțelegere cu Mite Kremnitz și Maiorescu, a făcut-o „de râsul și disprețul lumii”. Răzbunarea ei va consta în publicarea unei descrieri a Junimii sub titlul Haremul lui Jupiter sau Misterele unui cerc literar pe care i-a făcut-o chiar Eminescu. Iar dacă va fi dată în judecată pentru calomnie ea deține două scrisori de la el care confirmă faptul că Eminescu i-a făcut destăinuiri pe acest subiect.

Este adevărat că Veronica nu a publicat nimic din destăinuirile lui Eminescu, dar a spus tuturor cunoscuților tot ce știa. O mărturie a felului în care a acționat o avem în scrisoarea din 8 decembrie 1880 pe care a trimis-o lui B. P. Hasdeu. Îi scrie pentru ca să-l roage să intervină în favoarea aprobării pensiei de pe urma soțului ei, dar în prima parte a scrisorii se plânge că este deznădăjduită pentru că Maiorescu l-a convins pe Eminescu să renunțe la căsătoria proiectată. La finele lunii decembrie 1881, ea se duce la București unde se întâlnește cu Eminescu și reușește să-i redeștepte iubirea. Ea îi stârnește gelozia față de Caragiale, cu care avusese între timp o legătură intima pasageră. Îl implică pe Eminescu în recuperarea scrisorilor trimise lui Caragiale, îi cere sfatul și îi povestește amănunte de fiecare dată când are de-a face cu Caragiale.

Eminescu reacționează cu o violență extremă. După cum relatează el însuși în scrisoarea din 28 decembrie și după cum confirmă și însemnările lui Maiorescu, Eminescu l-a bruscat pe Caragiale când s-au întâlnit cu ocazia Crăciunului la Maiorescu acasă. În cele din urmă,Eminescu consideră că nu Veronica este vinovată în povestea cu Caragiale, ci totul nu este decât o consecință a greșelilor lui pe care încearcă să le îndrepte. Această perioadă de apropiere între cei doi este foarte asemănătoare cu cea anterioară. Veronica a manifestat de data asta mai multă reținere în a-l amenința cu despărțirea, dar în rest a continuat să îl chinuiască pe Eminescu cu toanele și pretențiile ei. Într-o scrisoare din 28 martie 1882 recunoaște chiar ea că în felul acesta încerca să-l țină lângă ea.

Despărțirea se produce din aceleași motive ca și cea anterioară în cursul lunii august 1882. Iubirea „de poveste” dintre Eminescu şi „îngerul său blond”, Veronica Micle, a fost în realitate una sfâşietoare, marcată de certuri, pasiune, patimă, gelozie şi chiar trădare. Nu de puţine ori cei doi „amorezi” s-au abandonat, pentru o noapte sau mai multe, în braţele altor parteneri. „Draga mea Nică”, „Îngerul meu blond”, „Mititica mea Moţi”, „Eminul meu iubit” sau „Miţule băiet iubit”, aşa îşi spuneau Mihai Eminescu şi Veronica Micle în lungile lor epistole, poate cel mai celebru cuplu din istoria literaturii române.

Specialiştii în istoria literaturii, ca şi criticii literari, spun, totuşi, că relaţia dintre Eminescu şi Micle nu a fost perfectă, împlinită, aşa cum este prezentată în multe lucrări de popularizare. Dimpotrivă, oamenii de litere, spun că aşa cum reiese şi din corespondenţa purtată de cei doi amorezi, dar şi din mărturiile contemporanilor, realaţia lui Mihai Eminescu cu Veronica Micle a fost una istovitoare sufleteşte, în special pentru poet, plină de criză de gelozie şi trădări. Referinţele cu privire la amantele lui Eminescu, sunt numeroase şi clare, însuşi poetul dându-se de gol cu poeziile dedicate acestora.

În ceea ce o priveşte pe Veronica Micle, însă părerile sunt împărţite. Unii specialiştii susţin că a fost victima calomniilor junimiştilor, în frunte cu Titu Maiorescu, care căutau răzbunarea. Alţii spun că, din contră, văduvei lui Ştefan Micle îi plăcea cochetăria şi îl tortura pe gelosul Eminescu cu escapadele ei amoroase.

Veronica Micle s-a născut în acelaşi an cu Eminescu, la 22 aprilie 1850 în Bistriţa Năsăud, în familia cizmarului Ilie Câmpeanu, un fost luptător în armata lui Avram Iancu la 1848. Persecutată de autorităţile habsburgice, mama Veronicăi îşi ia copilul şi pleacă peste munţi în Moldova, la Târgu Neamţ, unde locuia într-o căsuţă şi lucrând ca moaşă. Veronica este un şcolar eminent, o tânără de o rară frumuseţe, de care se îndrăgosteţe unul dintre profesorii ei, Ştfean Micle. Imediat are loc şi căsătoria, între bistriţeanca de 14 ani şi profesorul de 44 de ani. În 1872, când îl va cunoaşte pe Mihai Eminescu, era deja mamă a doi copii. Întâlnirea la Viena, acolo unde Eminescu era student, a fost urmată de o dragoste la prima vedere. „Îl cunoscuse la Viena, în 1872, unde plecase pentru a-şi trata o eczemă.

Tânăra doamnă blondă, cu părul foarte lung, uşor ciufulit, ridicat într-un coc parcă ireal, din care scăpau cu blândeţe două şuviţe transparente, atrăgea atenţia imediat. Naturaleţea ei dovedea inteligenţă, ştia să fie spirituală cu graţie. La Viena, Eminescu o conduce prin parcuri şi muzee, pe bulevarde, în împrejurimi”, scrie despre această întâlnire, criticul literar Costin Tuchilă. De fapt, de la Viena începe relaţia lor de iubire. În acel moment, căsătorită cu Ştefan Micle, Veronica îl acceptă pe Eminescu ca amant. Relaţia dintre cei doi este facilitată după 1879 şi de moartea lui Ştefan Micle, Veronica rămânând văduvă şi iubita oficială a lui Eminescu. Iubirea dintre poet şi Veronica Micle a fost marcată încă de la primele întâlniri de gelozie, durere şi suferinţă. În poeziile lui Eminescu se vede durerea unei iubiri neîmplinite, pe care o împarte cu un soţ în vârstă şi totodată gelozia tânărului care aude zvonuri urate despre persoana iubită și presupusa ei destrăbălare. Chiar şi junimiştii care spunea că au grijă ca poetul să nu ajungă o bătaie de joc, spuneau că Veronica Micle, umbla şi flirta cu ofiţerii prin parcul ieşean Copou, un loc popular de promenadă. Amorul lor ajunsese destul de departe şi poetul trăia amara, dezamăgitoarea concluzie că iubita este o femeie uşoară şi o părăseşte.

Într-o altă epistolă, din acelasi an 1876, redactată în franţuzeşte, reiese că, atunci când Veronica se plimba prin parc (Copou) era „în societatea de ofiteraşi a unei artilerii considerabile prin mustăţile sale mari", scria în 1999, Zigu Ornea. Nici Veronica Micle nu neagă într-o scrisoare către Eminescu că-i plăcea să cocheteze, fiind o a doua natură a acesteia. Apoi şi Iacob Negruzzi, a insinuat în 1883 că Veronicăi nu-i păsa de internarea lui Eminescu în spital, după ce suferise o criză maniaco-depresivă, fiind ocupată cu un ofiţer. Din 1877, Eminescu pleacă la Bucureşti, unde lucrează ca redactor la „Timpul”. Veronica Micle rămâne la Iaşi. Eminescu se îndrăgosteşte de Mite Kremnitz, secretara personală a Regelui Carol I (dar și cumnata și, într-o vreme, amanta mentorului său, Maiorescu) şi îi răspunde rareori Veronicăi la scrisori, primind numeroase reproşuri. Între timp, cei doi încearcă, totuși, să se căsăstorească, efort zădărnicit de junimişti.

„Cercul junimist se împotriveşte căsătoriei, invocând, între altele, flacăra poeziei ce trebuie ţinută trează prin suferinţă. Conform mărturisirii Virginiei Micle, în mai–iunie 1880, Veronica Micle are un copil de la Eminescu, născut mort. Din vara aceluiaşi an până în decembrie 1881 urmează o ruptură, ce aduce şi mai multă mâhnire în sufletul poetei”, mai scrie Costin Tuchilă. Eminescu s-a gândit şi ca Veronica printr-o căsătorie să nu-şi piardă pensia de văduvă, iar el simplu redactor la gazetă nu avea bani să o întreţină. Aventurile lui Eminescu, cu Mite Kremnitz şi Cleopatra Lecca, fiica pictorului Lecca, dar şi indiferenţa lui Eminescu, care nu răspundea la scrisori sau evita să vină la Iaşi să o întâlnească, spun specialiştii ar fi determinat-o să accepte avansurile lui Caragiale, coleg al lui Eminescu la „Timpul” şi un Don Juan fără scrupule.

„Eminescu nu prea răspundea la epistolele Veronicăi, deşi scrisorile ei erau ardente. ("cît pentru mine, tu eşti şi vei fi pururea iubitul meu ideal", îi notifica la 7 noiembrie 1879). Îl chema la Iaşi insistent. Dar el nu venea, inclusiv la banchetul aniversar al Junimii. Şi, brusc, uşurateca Veronica, plictisită să-l tot aştepte pe Eminescu, îl întâlneşte la Iasi pe Caragiale, între care se înfiripă o relație sentimentală, cum să-i spun? - corporală. Se pare că Eminescu a aflat - viitorul dramaturg nu făcea secrete din cuceririle sale - şi relatiile epistolare parcurg o perioadă glacială, ea amenințându-l pe Eminescu, la 27 iunie 1880, că într-o lună îi va distruge scrisorile”, scrie, în „România literară”, Zigu Ornea.

De altfel, Veronica îl cunoscuse pe Caragiale încă din perioada când acesta lucra la „Timpul”. Îi făcuse cunoştinţă chiar Eminescu, când Veronica îl vizitase la Bucureşti. Apoi Caragiale este numit pentru o scurtă perioadă revizor şcolar, în Moldova pe circumscripţia Neamţ-Suceava. În tot acest timp, deşi prieten al lui Eminescu, Caragiale, spun specialiştii nu ezită să o curteze insistent pe Veronica Micle şi îl critică pe poet, chiar într-o perioadă în care cei doi erau certaţi. Se pare că şi Veronica Micle, supărată de infidelităţile şi indiferenţa lui Eminescu, cedează lui Caragiale, petrec o noapte fierbinte de amor şi mai mult dect atât îi povesteşte de boala lui.

Primul care îl informează pe Eminescu despre infidelitatea Veronicăi este Scipione Bădescu, un ziarist botoşănean prieten al poetului. Şi totuşi Eminescu află în detaliu tot ceea ce s-a întâmplat între Micle şi Caragiale în 1880 când îl vizitează pe Titu Maiorescu. „Eminescule, iartă-mă, te rog, de sfâşierea de care ştii că ţi-o pricinuişi, dar aceea pe care ţi-ai ales-o drept tovarăşă de viaţă nu merită această cinste… n-o merită. Înainte de dumneata a fost… prietena altora, a fost şi a lui Caragiale. A avut-o şi el. Mi-a mărturisit chiar el.» Parcă îl văd şi acum. Eminescu şi-a dus mâna la gură a zis «Canalia!» Apoi a plecat. Multă vreme nu l-am mai văzut.”, i-a destăinuit Titu Maiorescu,acest moment lui Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti.

După refuzul lui Eminescu de a se căsători şi mai ales după ce acesta îi răspundea din ce în ce mai greu la scrisori, Veronica Micle ar fi fost în pragul căsătoriei cu un poet bucureştean, Iuliu Roşca. Cel puţin acesta aşa se lăuda în societate. „A mai venit, curînd, episodul sentimental Iuliu Roşca, care răspîndea zvonul că nutrea gînduri matrimoniale”, scria Ornea. Cu toate acestea, nu se ştiu foarte multe detalii despre această relaţie a Veronicăi Micle. Eminescu a trecut repede peste moment. „La 26 decembrie 1881, ajunsă la Iaşi, îi declară, totusi, că nu poate trăi fără el, poetul, și ori vine ea la Bucuresti, ori el la Iaşi. Eminescu îi răspunde la 28 decembrie 1881, anunţând-o că a avut o altercaţie, în societate, cu Caragiale și că dacă, la o revenire a Veronicăi, nu-i va înapoia corespondenta, atunci îi va cere satisfacție, semn sigur că poetul știa de episodul sentimental cu viitorul dramaturg şi acum îi ţinea ei partea”, preciza criticul literar.

În cele din urmă istoricii literari şi criticii spun că Eminescu a iertat-o pentrua aventura cu Ion Luca Caragiale, mai mult decât atât o scosese nevinovată şi s-a apucat să recupereze corespondenţa ei cu dramaturgul din Haimanale. Mai mult decât atât are loc o ceartă cumplită între Eminescu şi Caragiale. Ar mai fi urmat un episod amoros al Veronicăi Micle cu poetul bucureştean Iuliu Roşca, peste care Eminescu trece cu uşurinţă şi aproape se căsătoreşte cu Veronica Micle. Boala ca şi argumentele junimiştilor îl fac pe poet din nou să renunţe. Se pare că, „după incidentul Caragiale, Maiorescu însuși i-a atras atenția poetului despre ușurătatea totală și depravarea Veronicăi”. Corespondența dintre cei doi amanți a continuat totusi, inclusiv deplasările ei la Bucuresti, el plângându-se, la 21 februarie 1882, că are „o cumplită nevralgie la cap".

Dar ea tot insista, inclusiv vorbind de căsătorie. Încât, la 28 februarie 1882, Eminescu îi scria acea tulburătoare scrisoare de refuz („Bolnav, neavând nici o poziție socială sigură prin care să-ți pot pregăti un trai modest și poate fericit alături de mine; sărac, precum știi că sunt, și având pururea grija zilei de mâine, tu crezi că aș putea fi atît de nelegiuit să pot veni lângă tine si să nu vreau să viu…”). Chiar şi cu acest refuz şi după o perioadă în care Eminescu a făcut numeroase tratamente, căzând în cumplitele episoade maniacal-depresive, fiind dus şi la Viena în acest scop, Veronica Micle îl caută. Mai precis la Botoşani, acolo unde poetul s-a retras din 1887 în grija surorii sale Harrieta, care – culmea! - şi aceasta o considera pe Veronica Micle vinovată de starea de suferinţă a fratelui ei.

În cele din urmă la Botoşani trăieşte un ultim episod de iubire cu Eminescu. În 1888, se întorc la Bucureşti şi stă alături de poet până acesta moare. Nu-i supravieţuieşte şi își ia viața la Mânăstirea Văratec unde s-a retras după moartea poetului.

Pe 4 august 1889, înghite arsenic şi se stinge în chinuri după 24 de ore, la vârsta de 39 de ani. …La sfârşitul vecerniei, aproape de miezul nopţii, călugăriţele de la Mânăstirea Văratec au rămas nemişcate. Clopotele bisericii începuseră să bată rar şi funebru, a moarte. În casa cu etaj a maicii Fevronia Sârbu, poeta Veronica Micle se stinsese din viaţă în a cincizecea noapte scursă de la trecerea la cele veșnice a lui Mihai Eminescu. 3 august 1889. O agonie de douăzeci de ore pune capăt unei vieţi de 39 de ani. O viaţă care fusese, cum însăşi poeta o definea, „o complicare ciudată de întâmplări, de fericiri care nu m-au fericit”.

Chemat urgent de la Iaşi, doctorul Taussig explică decesul printr-o fulgerătoare congestie cerebrală. Sticluţa cu arsenic, fusese golită repede, după miezul nopţii de 2 spre 3 august, cu „lăcomie hotărâtă”. În ultima scrisoare, datată 1 august, Veronica Micle o ruga pe Smaranda Gârbea, una din apropiatele sale, să-i procure, prin fratele ei, medic la spitalul din Bălţăteşti, încă o doză de picături de arsenic, necesare pentru tratamentul anemiei de care suferea fiica ei cea mică, Virginia. În seara de 3 august primise în vizită mai multe persoane – câteva femei cunoscute din Iaşi, familia Curelaru din Roman, câteva călugăriţe. În discuţii revenea, inevitabil, figura lui Eminescu, detaliile morţii lui. (Trecuse abia o lună de când sicriul cu trupul său fusese depus în biserica Sf. Gheorghe din Bucureşti.) Revenise, desigur, şi întâmplarea bizară de la Poiana Ţigăncii, care o urmarea obsesiv: în timp ce-şi oglindea chipul în apă pârâului, îi apăruse imaginea lui Eminescu.

Tradiţia păstrată în mânăstire fixează această întâmplare în dimineaţa zilei de 3 august, când deprimarea poetei atinsese cota maximă. Ciudata viziune a speriat-o, accentuând gândul morţii. Veronica Micle se retrăsese la Văratec la două săptămâni după moartea lui Eminescu. Văratecul era locul odihnei estivale a intelectualilor moldoveni. În ultima vară se afla la Văratec şi Elisabeta Conta, sora filosofului Vasile Conta, care avea să povestească despre marea amărăciune a Veronicăi Micle, „un caracter ferm şi o inteligenţă ieşită din comun”. O viaţă trăită în adoraţia geniului eminescian, dar asaltată de bârfe şi calomnii, o viaţă plină de nefericiri şi greutăţi materiale, marcată de stranii simetrii (moare aproape exact la 10 ani de la decesul soţului sau, Ştefan Micle). „Doamna Veronica”, îşi amintea maica Epraxia Diaconescu, moartă în 1967, la 107 ani, „era frumoasă, cu părul bălai şi răvăşit, ochii mari şi albaştri ca cerul senin, cânta ca un înger…”

Mai multe povești tulburătoare în volumul Povești de iubire și drame amoroase dintr-un trecut pasional, din colecția Istorii secrete,  apărut la Editura Integral.



Dan-Silviu Boerescu

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro