La cârciuma din cartier...
unde se cânta și se bea...
Vreau astă-seară să petrec...
cu amintiri din viața mea...

Am mai făcut câte-o beție...
am mai iubit niște femei...
Și m-am vândut la galerie...
pentru-un bilet de câțiva lei...

Sunt vagabondul vieții mele,
Ca într-un film cu Raj Kapoor
Măturător de praf de stele
Și cusurgiu fără cusur...
Îmi reproșez de la-nceput
Că n-am luat totul de la viață
Și nu i-am dat cât aș fi vrut...

Am fost și prinț și cerșetor...
un trădător, un om cinstit
Numai cu viața de actor eu
niciodată n-am glumit..

Am mai și râs de-o nerozie...
am fost bogat, am fost falit...
Și în a toată lumii nebunie,
eu publicul mi l-am iubit!

La fel ca marele său prieten, din filme și de la Șarpele Roșu, Ștefan Iordache, Gheorghe „Gigi” Dinică era, la origine, băiat de cartier. Dacă Iordache crescuse printre mardeiașii din Rahova, Dinică a copilărit pe ulițele cartierului Giulești, la răspântiile cărora, în anii *30-*40, nu o dată erau expuse trupurile bandiților lichidați de brigada faimosului comisar Alimănescu și lăsați acolo ostentativ, pentru a sta drept pilde înfricoșătoare și pentru alți artiști. Mai mult de atât, o perioadă în copilăria sa, fiul din mahala (așa cum susține un coleg de generație - Papil „Pagubă” Panduru - că i-ar fi mărturisit cândva) a trăit singur în calitate de copil al străzii! Gheorghe Dinică (25 decembrie 1933, Giulești, dar 1 ianuarie 1934 - în acte oficiale , București - 10 noiembrie 2009, București) a fost unul dintre cei mai importanți actori români, considerat, după dispariția lui Toma Caragiu la cutremurul din 4 martie 1977, poate cel mai mare actor de film al României.

A jucat în aproape 100 de lung-metraje, în special în rolurile unor personaje negative, motiv pentru care Horațiu Mălăele l-a supranumit „cel mai mare «rău» al cinematografiei românești". Gheorghe Dinică și-a manifestat interesul pentru actorie încă de tânăr, făcând parte din diferite trupe de teatru de amatori încă de la vârsta de 17 ani. În 1957, a intrat la Institutul Național de Artă Teatrală și Cinematografică București la clasa profesoarei Dina Cocea. Debutul cinematografic l-a cunoscut în 1963, cu un rol în filmul Străinul, adaptare cinematografică a romanului omonim, scris de Titus Popovici. Gheorghe Dinică a fost un foarte popular actor, jucând în mare parte în producții autohtone.

Ca și actorul francez Alain Delon, bunăoară, Dinică a refuzat să joace în filme produse în Statele Unite. În general, din cauza aspectului său a fost distribuit în roluri negative, fie că ne referim la roluri de gangsteri, în seria de filme cu comisarul Moldovan, regizată de Sergiu Nicolaescu, fie la roluri de parveniți, odioși dar pitorești, cum au fost Pirgu din Craii de Curtea Veche sau Stănică Rațiu în Felix și Otilia. Din acest motiv, nu i s-a încredințat rolul de a recita poezii patriotice și ode închinate „Conducătorului iubit" în supermontările din marele spectacol patriotard „Cântarea României”. Adesea, critica l-a asemuit cu Robert De Niro, comparație de care Gheorghe Dinică nu se declara deloc încântat: „Ce legătură are Robert De Niro cu mine? Eu am studiat și jucat în România”, a punctat, în repetate rânduri, actorul.

Totuși, în anul 2006 a jucat într-un film regizat de marele regizor american Francis Ford Copolla, o ecranizare a nuvelei lui Mircea Eliade, Tinerețe fără tinerețe. În 1996, după vârsta de 60 de ani în care a fost „vagabond”, așa cum singur s-a intitulat în melodia sa, s-a căsătorit cu o femeie apecială, Gabriela Georgeta, care i-a fost alături până la moarte. Despre soția sa spunea: „E o femeie care are o relație clară cu viața și care a făcut ordine în dezordinea existenței mele". Gheorghe Dinică a decedat în data de 10 noiembrie 2009, ora 13:00, în urma unui stop cardiac sub ventilație, cu toate că timp de treizeci de minute s-au efectuat manevre de resuscitare. Gheorghe Dinică, în vârstă de 75 de ani, a fost diagnosticat cu disfuncție multiplă de organe, șoc septic, insuficiență cardio-respiratorie, insuficiență renală cronică acutizată, insuficiență respiratorie acută (bronhopneumonie), disfuncție digestivă, disfuncție hepatică etc. În ceea ce priveşte fabuloasa sa carieră cinematografică, el a interpretat roluri memorabile în peste 90 de producţii. A debutat în Străinul şi au urmat filme precum Felix şi Otilia, Un comisar acuză, Cu mâinile curate, Prin cenuşa imperiului, Secretul lui Bachus, Bietul Ioanide, Ultima noapte de dragoste, Cel mai iubit dintre pământeni, Patul conjugal, Patul lui Procust, Orient Express, Filantropica etc.

Talentul artistic al lui Gheorghe Dinică s-a manifestat şi în muzică. În tinereţe, muză i-a fost celebra Maria Tănase şi asta l-a făcut să imprime ani buni mai târziu, albume de romanţe în colaborare cu Ştefan Iordache şi Nelu Ploieşteanu. De-a lungul carierei sale, Dinică a lansat Cântece de petrecere şi Cântece de petrecere 2, în colaborare cu Ştefan Iordache şi Nelu Ploieşteanu, împreună cu care a cântat adesea și la cârciuma lor favorită, Șarpele Roșu, Romanţe şi Parol că te iubesc. Gheorghe Dinica a devenit o emblemă a cinematografiei româneşti. Cine nu ştie celebra replica din filmul lui Sergiu Nicolaescu „Nu trage dom' Semaca, sunt eu Lăscărică!". (Replica a fost preluată în folclor într-o formă greșită, deoarece în film, Lăscărică spune: „Dom' Semaca, sunt eu, Lascărică! Dom' Semaca, vă rog să credeți că nu v-am trădat! Am fost adus aici cu forța!") Lăscărică a rămas de altfel, un personaj de care, la 75 de ani încă se simţea apropiat.

Gheorghe Dinică a făcut destăinuri inedite în cartea Un actor pentru eternitate, apărută în 2008, în care autoarea Mia Pădurean a povestit întâmplările din viaţa actorului la persoana a III-a, transformându-l într-un personaj de roman. În carte, se povesteşte că, în zorii zilei de 25 decembrie 1933, în prag de Crăciun, se năştea un prunc, în Giuleşti, la periferia Bucureştiului. Părinţii Petre, funcţionar la poştă, şi Jana, casnică, au decis să-şi înregistreze băiatul după Anul Nou, ca să mai câştige copilul un an în acte. Astfel, Gheorghe Dinică apărea născut, pe certificatul de naştere, pe 1 ianuarie 1934. Gheorghe Dinică a avut o copilărie fericită, un copil liber, năzdrăvan, curios, mai degrabă crescut de stradă şi de prieteni decât de familie. „Sufletul şi mintea mea de copil au memorat doar farmecul străzii şi al jocurilor de puştani. Era o lume simplă fără niciun fel de fenomene dar avea şi parfum”, mărturisea actorul. „Eram copiii străzii. Strada pentru mine a fost lucrul cel mai important. Strada m-a învăţat foarte multe, pentru că aveam prieteni mai mari care ne dirijau pe noi, cei de vârstă mică. Era o lume pe care nimeni n-ar crede că a existat, lumea cartierului”, povestea Dinică.

Amintirile sale au fost totuşi marcate de ravagiile celui de Al Doilea Război Mondial. Pe 1 ianuarie 1944, când avea doar 10 ani, copilul a fost salvat ca prin minune, dar mulţi dintre prietenii lui de joacă au fost ucişi de bombardamente, în cartierul Giuleşti unde locuia. Trauma războiului şi moartea „văzută cu ochii” l-au marcat profund pentru tot restul vieţii. A devenit copil al străzii. Totuşi nu a luat-o pe căi greşite, ci a continuat să meargă la şcoală şi să câştige bănuţi ca să se întreţină. „Eram liber, părinţii mei nu mai aveau grijă de mine. Stăteam pe unde apucam. Mi-am făcut viaţa în funcţie de cum gândeam şi de posibilităţile de atunci. Am avut o şansă şi am depăşit toate momentele acelea”, mărturisea actorul. Viaţa după război era una ciudată. „Nu aşa, n-am avut parte de lăfăiala aia în familie, n-am avut familie, şi atunci totul se împrăştia. Perioada era tulbure şi căutam fiecare să răzbatem”, spunea Dinică. Totuşi, şi-a regăsit rudele.

Când era elev, mergea în comuna Cochineşti, de lângă Stolnici, în judeţul Argeş, unde se născuse tatăl lui. Acolo, a petrecut vacanţe extraordinare. „Când mergeam la ei, mă primeau foarte frumos, cu mare bucurie. Eram singurul băiat din neamul Dinică, asta îi cucerea.” În Bucureşti, unde revenea din vacanţe, a început să meargă la cinematografele de cartier. Băiatul resimţea că exista o mare diferenţă între Bucureştiul din centru şi cel din mahala. „Ceva din mine m-a ajutat să nu o iau pe căi greşite. Atunci totul era posibil, mai ales în cartier. M-au influenţat foarte mult filmele care rulau non-stop, cum s-ar zice: mâncam film cu pâine”. În sălile cinematografelor de pe Calea Griviţei, în sufletul lui se născuse dorinţa de a deveni actor. Îl amuza şi, în acelaşi timp, admira cuplul Laurel-Hardy („Stan și Bran”), pe Chaplin, văzuse multe filme americane, westernuri, muzicale, cu gangsteri, intrigi, sau de dragoste, cu scene înduioşătoare. Mai târziu, îşi va aminti cu plăcere de John Wayne, James Stewart, Humphrey Bogart, Cary Grant. Pe lângă filmele văzute cu nesaţ, la cinematograful Marna, mergea să vadă şi trupele de artişti de la revistă, în frunte cu Titi Mihăilescu, iar mai târziu cu Puiu Călinescu.

A început să joace pe scenele teatrele de amatori ale marilor întreprinderi, care puneau în scenă Molière, Shakespeare, dar şi dramaturgie românească. Prima apariţie pe scenă a tânărului Dinică a fost cu o trupă de amatori a colegilor tatălui său, lucrători de la Poştă, în piesa Titanic Vals, de Tudor Muşatescu, în rolul locotenentului Stamatescu. Tânărul Gheorghe îşi interpreta rolul cu multă naturaleţe şi dezinvoltură, de parcă „se născuse” pe scenă. A avut senzaţia că pluteşte, după ropotele de aplauze, şi a simţit acut nevoia să continue. S-a înscris în cercul teatral al Casei de Cultură a Sindicatelor (C.C.S) din Bucureşti, iar, la 22 de ani, a fost distribuit în Jocul de-a vacanţa, de Mihail Sebastian, în rolul lui Bogoiu.

A câştigat la un concurs de amatori, Marele Premiu de interpretare pentru acest rol, având şansa să fie văzut de actriţa Dina Cocea, care se afla în public. „Nu ai dreptul să-ţi sacrifici vocaţia, te primesc la cursurile mele de pregătire”, i-a spus atunci, insistent, marea doamnă a teatrului românesc. După aceste cursuri, Dinică a intrat, în 1957, la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, beneficiind de o bursă republicană. A absolvit Institutul în 1961, iar doi ani mai târziu a fost distribuit în filmul Străinul, în regia lui Mihai Iacob. Toţi partenerii săi de platou sau de scenă sunt de acord că Dinică impunea doar prin simpla prezenţă, fără să facă nimic, şi că pur şi simplu făcea ca aerul să vibreze în jurul său. Actorul avea mersul hotărât, o privire „înspăimântătoare”, gestul economicos, replica scurtă, abia retezată din vocabular. Vorbea foarte puţin, dar de cele mai multe ori replicile sale dure erau compensate de privirea când dură, când animată de o neobișnuită căldură. Când intra pe platoul de filmare, ceilalţi rămâneau încremeniţi: actori secundari, figuranţi, echipa tehnică, toţi deveneau uşor inhibaţi de prezenţa lui, spunea Constantin Paraschivescu, în volumul Histrion de cursă lungă, apărut în 2002.

S-a căsătorit foarte târziu, după o intensă viaţă boemă. Gheorghe Dinică nu a fost atras de ideea de căsătorie până după 60 de ani. „Am cunoscut multă lume, multe femei...Dar nu am avut timp să mă gândesc şi la asta. Pe primul plan a stat întotdeauna munca pe scenă”, mărturisea el. În 1995, Gheorghe Dinică fost invitat acasă la o familie de prieteni, pe care nu-i văzuse de mult timp. În faţa lui, la masă, stătea o doamnă distinsă, Gabriela-Georgeta, care i-a atras atenţia şi căreia i-a propus, timid, o întâlnire, la sfârşitul vizitei. „Aveam şaizeci de ani, până la acea vârstă am cunoscut tot ce se putea cunoaşte. Eu eram liber ca pasărea cerului. Din viaţa mea boemă, am simţit nevoia să mă aşez”, mărturisea Dinică. Pe 2 februarie 1996, cei doi au celebrat cununia civilă, apoi, mai târziu, cununia religioasă. Dinică spunea că nu şi-a dorit copii, pentru că nu ar fi avut timp de ei. „Iubesc copiii, dar nu m-am gândit niciodată să fiu tată”, recunoaştea Gheorghe Dinică, care şi-a transferat afecţiunea paternă asupra nepoatei soţiei sale, Ornella Georgia, care a locuit cu el şi soţia lui, din 1997 până în 2005.

În familie, i se spunea Gigi. Colegii şi prietenii i se adresau cu Gheorghe, doar Marin Moraru şi Radu Beligan îl strigau Gigi, la fel, cum îl numea şi Ştefan Iordache. Soţia îl striga tot Gheorghe. Permanent, însă, cariera artistic, i-a dominat viața, copleșindu-l efectiv. „Am avut marea şansă, în teatru şi în film, să joc roluri negative. Nu regret că le-am jucat, pentru unii sunt monştri, pentru mine aveau şi haz. Dacă eşti un Făt Frumos, o faci pe îndrăgostitul şi cam atât”, spunea Dinică. Actorul, care făcuse o adevărată pasiune pentru rolurile de deberdei, lichele şi escroci, a interpretat zeci de roluri de teatru, la Comedie, la Bulanda şi la Naţional, jucând şi în numeroase 60 de filme. Printre rolurile antologice sunt cele din Felix şi Otilia (1971), în regia lui Iulian Mihu, Prin cenuşa imperiului (1975), în regia lui Andrei Blaier, De ce trag clopotele, Mitică? (1982) şi După-amiaza unui torţionar (2001) ale lui Lucian Pintilie sau Filantropica (2002) lui Nae Caranfil. Ultimele sale roluri în teatru au fost la Teatrul Naţional, unde îl juca pe I.D. Borcea, în Ultima oră, după Mihail Sebastian, în 2003, şi pe Cadâr, în spectacolul de mare succes Take, Ianke şi Cadâr, regizat de Grigore Gonţa, în 2001, în care făcea un trio de zile mari împreună cu Radu Beligan şi Marin Moraru.

Ultima sa mare provocare în teatru a fost rolul Mefisto, din spectacolul Faust. Regizorul Silviu Purcărete şi Constantin Chiriac, directorul Teatrului „Radu Stanca” din Sibiu, i-au distribuit, în 2006, pe Gheorghe Dinică şi pe Ştefan Iordache, în cele mai importante roluri, Mefisto şi, respective, Faust, din această superproducţie. „Purcărete îi voia pe amândoi în distribuţie. Ar fi fost excepţională întâlnirea: veterani, hârşâiţi în teatru, cu atâta şi atâta experienţă, mai ales că cei doi nu jucaseră niciodatata împreună”, a spus, Constantin Chiriac. Bolnav, răvășit de Alzheimer, Dinică s-a retras, însă, după 3-4 zile, de la repetiţieGheorghe Dinică juca în ultima perioadă doar în serialele de pe Acasă TV, fiind distribuit în Inimă de ţigan, Regina şi, ulterior, în Aniela.

Criticat de mulți pentru prestația sa „mercantilă” din telenovelele suburbane în care a acceptat să fie distribuit spre finalul carierei, Dinică explica alegerea sa indirect, în cheie biografică. „Da, m-am născut într-o iarnă în Giuleşti. Un cartier de periferie, cu o viaţă ca atare. Nu aveam costumaţie contra frigului. Purtam pantofi cu talpa de lemn. Am fost un copil liber, năzdrăvan, curios, crescut pe stradă şi de prieteni mai degrabă decât de familie. Ce imagini din copilărie îmi revin în minte? Imaginea bombardamentului din 4 aprilie. Războiul n-am să-l uit niciodată. Am scăpat printr-o minune. Bomba a căzut peste casă şi eu eram în pivniţă; m-a scos afară suflul. În lumea debusolată de după război, în viaţa mea nedirijată de cineva, cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat a fost faptul că am descoperit cinematograful. Pe atunci era un sistem de proiecţie non-stop, puteai să stai în sală până seara, când te dădeau afară la ora închiderii. Am văzut atunci o mulţime de filme. Filmul a fost o lume care a venit spre mine la momentul potrivit şi mi-a dat o altă pornire. Teatrul? L-am descoperit mai târziu, la Naţional, când am văzut nişte actori mari care m-au pus pe gânduri: Storin, Bălţăţeanu, Manolescu şi alţii. Cinematograful din cartierul meu era prima mea şcoală. Săraci, săraci, dar puteam vedea filme la discreţie.” Actorul povestea și despre „hotărârile radicale” din viaţa sa, ca aceea de a renunţa la ţigări. „Fumam foarte mult, dormeam cu ţigara pe piept. M-am lăsat cam de 17-18 ani. Puneam pachetul de ţigări pe masă şi nu mă atingeam de el. De ce să le ascund? Trebuia să am voinţă. Fumam ţigări Papastratos. Dacă vezi pachetul şi nu te atingi de el este lecţia cea mai puternică de voinţă”, mărturisea actorul. Unul dintre colegii săi de generaţie a fost şi Papil Panduru, un actor interesant despre care astăzi se vorbeşte mult prea puţin.

Într-un amplu interviu acordat pentru Weekend Adevărul, Panduru şi-a reamintit câteva amănunte inedite legate de Gheorghe Dinică. „Cu Dinică am fost chiar coleg de cameră la cămin patru ani de zile! Imens ca actor, l-am respectat enorm. Dar ca şi coleg era uneori ciudat. Toată seara îşi aranja părul în oglindă, uite aşa (îl imită). Se studia... Luam şi eu de la Teatrul Naţional câte 6 lei pe repetiţie şi câte 12 lei pe spectacol. O dată pe lună se strângeau nişte bănuţi. Cum ajungeam la cămin, mă lua în primire: ,<<-Oltene, luaşi ceva?>>. <<-Luai, mă!>> <<-Hai!>>. Şi mergeam vizavi de cămin, Dorobanţilor colţ cu Ştefan cel Mare. Era o cârciumă. Eu mă duceam cu el, dar mi-era frică de băutură…Toată seara stăteam şi-l păzeam. A fost copil de ţigancă, el mi-a povestit. Pe 4 aprilie 1944, când Bucureştiul a fost bombardat, o bombă a căzut chiar lângă locul în care se juca el cu prietenii. Explozia i-a aruncat camarazii prin copaci. El a văzut toată tărăşenia. Sigur că a rămas marcat! (oftează) L-am întâlnit ultima dată chiar aici, pe o stradă din centrul Bucureştiului. M-am dus în spatele lui şi i-am zis: <<-Ce faci, neică?>>. <<-Plictiseală!>>. Atât mi-a răspuns! Avea ciudăţenile lui...” 

„Un cartier colorat, pitoresc, cu mici slujbaşi şi flori, cu fete cochete, cu cârciumi care aveau câte un acordeonist“, descria Dinică mahalaua în care a copilărit, într-un interviu cu Silvia Kerim, în 2007. Sigur, realităţile interbelice ale periferiei Bucureştiului puteau fi şi mai sumbre decât aspectul romanţat creionat de actor, cu străzi prăfuite pe care-şi făceau veacul mici negustori, hoţi, beţivi, oameni desculţi şi oameni cu bricege la centură. În fine, nu era un aer uşor respirabil. Dar pe micul Dinică l-au fermecat realităţile acestea mundane, din vremea în care în toată lumea răsăreau şi se întăreau naţionalismele dure şi se înmulţeau asasinatele politice – ce putea înţelege, dacă afla!, un copil din toate acestea. Mai ales că trăia propriile lui probleme. Părinţii lui au divorţat când era foarte mic şi a rămas mai mult în grija bunicilor. A cunoscut toate aspectele sărăciei şi nefericirii personale – „Am purtat şi pantofi cu talpă de lemn; iarna era frig, viscol, şi nu întotdeauna aveam costumaţie din asta, contra frigului“, povestea Dinică în emisiunea Profesioniştii a Eugeniei Vodă.

Aşa că din toate aceste lipsuri s-a născut fascinaţia pentru stradă şi pentru oamenii ei. Dar cea mai cumplită amintire a copilăriei a rămas din vremea războiului. Avea 10 ani când au avut loc bombardamentele din 4 aprilie 1944. Suficient cât să-şi amintească cum a căzut bomba pe casa în a cărei pivniţă se ascunsese alături de alţi prieteni, cum suflul l-a scos afară şi cum şi-a văzut unii camarazi spulberaţi împrejur. „Toată viaţa noastră a fost afectată de perioada războiului. Copilăria noastră n-a putut să treacă aşa, părinţii noştri sufereau, ne transmiteau şi nouă“, spunea Dinică. „Filmul a fost o lume care a venit peste mine la momentul potrivit şi mi-a dat o altă pornire. A fost, într-un fel, o salvare.“ Gheorghe Dinică a început să lucreze de foarte mic, de pe la 13-14 ani. A ieşit din cartier şi şi-a luat slujbe mărunte, cât să câştige bani de subzistenţă. Printre acestea, s-a angajat la Poştă, la distribuirea presei. Când a ajuns la liceu, şcoala a căzut în plan secund. Cursurile liceale le-a terminat pe la seral şi la fără frecvenţă. La vârsta de 17 ani s-a angajat funcţionar la Poşta Română.)

Din calitatea de angajat al Poştei a putut să se integreze în mişcarea teatrală de amatori. Atunci a descoperit că aceasta este vocaţia sa, că pentru asta trebuie să-şi risipească toata energia. Aici a găsit oamenii care i-au îndrumat primii paşi în actorie. După succesul pe scenă din Titanic-Vals, în rolul locotenentului Stamatescu, toată lumea l-a îndemnat să facă teatru şi nimic altceva. A făcut, dar tot la amatori o vreme. De altfel, experienţa de aici i-a priit, după cum povestea într-un interviu apărut în cartea Actorul, între adevăr şi ficţiune (1984): „A fost, cred, o împrejurare favorabilă pentru mine faptul că am lucrat cu oameni de profesie, nu cu nişte nechemaţi care încercau numai să câştige un ban din instructajul echipelor de amatori“. De aici până la recunoaşterea talentului său nu a mai fost decât un pas. Mai precis, un concurs naţional, la care a participat cu echipa cercului teatral al Casei de Cultură a Sindicatelor din Bucureşti. Avea 22 de ani şi juca rolul lui Bogoiu, în Jocul de-a vacanţa, de Mihail Sebastian. Şansa a făcut ca în juriu să fie profesoara Dina Cocea, care l-a reperat imediat pe tânărul care a primit Marele Premiu: „Te-ai născut pentru scenă. N-ai dreptul să-ţi sacrifici vocaţia, te primesc la cursurile mele de pregătire“, i-a spus atunci cea care avea să-i fie profesoară la Institut. Nu fără ceva şovăieli, Dinică s-a dus la cursuri.

După trei încercări eşuate de admitere la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti, a reuşit, în 1957. Cu bursă republicană. Avea 23 de ani – limita de vârstă de admitere în Institut – şi o experienţă de actor amator de vreo şase ani. Acolo, nu numai că era mai riguros, mai serios, mai matur faţă de colegii săi, dar şi arăta ca atare, nu aducea a june imberb, a flăcău necopt şi primea roluri mai puternice, de compoziţie. „Mi se părea cam caraghioasă postura mea. Aveam, de pildă, exerciţiile de comportare fără obiect şi-mi spuneam: Nu fac eu asta! Cum să stai într-un copac care nu există? Şi-i vedeam pe colegi cum lucrau cu sârg. Ei, copilaşi... Un băiat din Piteşti se ţinea după mine şi-mi zicea «nene»“, povestea actorul. Dar dincolo de meandrele carierei sale actoricești, în afară de teatru și film, Dinică s-a închinat și unei alte religii, cea a prieteniei, pentru care cârciuma de cartier putea constitui un adevărat temple. „Importantă era bucuria adunării şi a spiritului care se încălzea pe parcurs şi uitai de oră. Nu era vorba de cantitatea de alcool care intra în tine, ci de starea bună a preluării unor replici, a unei atmosfere excepţionale, când aveai companioni de calitate“, sintetiza Dinică sensul întâlnirilor pe care le avea. Şuete le zicea el. Cartierul general era, de obicei, Şarpele Roşu, o cârciumă de pe strada Eminescu. Tovarăşi de boemie îi erau Ştefan Iordache, Nelu Ploieşteanu, Titi Rucăreanu, dar şi ziarişti, epigramişti, scriitori.

Aici, dar nu neapărat aici, se consumau până în zori cele mai comice aventuri, se cântau melodii lăutăreşti – Portofele, portofele, ai rămas fără lovele, Dau cu şpriţu’, dau cu şpriţu’, până m-apucă sughiţu’ sau La Chilia-n port –, ce să mai, se lua viaţa în piept. Aici se construiau tot felul de poveşti, în care, de cele mai multe ori, Dinică era omul spontan, care putea oricând să improvizeze o discuţie amplă pe orice subiect, chiar şi pe importanţa geopolitică a folosirii bicarbonatului de sodiu, cu zonele cu consum precar, mediu sau în exces. Dinică fost, probabil, unul dintre ultimii mari boemi ai Bucureştiului. Bunul său prieten, umoristul Dan Mihăescu, povestea: „Ne-am întâlnit de multe ori acasă la Titi Rucăreanu, unde lunea, zi liberă la teatre, venea mai toată floarea cea vestită a artiştilor noştri. De cele mai multe ori, Dinică era şi el prezent. Are un haz greu de imaginat, cu replică spontană şi imprevizibilă. Exemplificare. Seară de iarnă, eram mulţi acasă la Titi Rucăreanu, se tăifăsuia şi doritorii gustau vin sec de Medgidia, păstrat într-o canistră din plastic verde. A venit şi Gheorghe, a întrebat ce se bea, i s-a spus şi a cerut şi el un pahar. Într-o debara unde păstra vinul, Titi mai ţinea şi o altă canistră cu kerosen, pentru o lampă de încălzit, în zilele cu frig ceauşist. Gazda i-a cerut unei fete care îl ajuta să-şi trateze oaspeţii, să-i ofere maestrului un pahar cu vin. Gheorghe a închinat cu noi, a luat o gură şi a exclamat puternic: «E kerosen!». Jenat, Rucăreanu a ţipat la fata aceea, cerându-i să-i dea imediat maestrului un pahar curat, în care să fie vin, nu altceva. Dinică a protestat imediat: «Nu, nu, mulţumesc. Nu schimb, rămân pe kerosen!». Am zis întotdeauna că atunci când a venit Gheorghe pe lume a fost o inflaţie de daruri dumnezeieşti.

Creaţiile lui, unicat, în teatru şi film, se cunosc. Astăzi, aici, vreau să-l descriu aşa cum era între prieteni. Odată, mi-a fost dat să-i ascult o amplă disertaţie, glumeaţă, fireşte, despre rolul bicarbonatului de sodiu în istoria omenirii. Să vedeţi cu câtă fantezie şi cât de spontan improvizează omul acesta. Părea un dascăl universitar, la catedră, expunând un subiect pe care îl stăpâneşte remarcabil. După un pertinent expozeu introductiv, despre repartiţia bicarbonatului pe zone geo-politice, a trecut la indicii de folosire, în starea post-machitorie, pe naţionalităţi, evidenţiind continentele cu consum precar, mediu sau în exces. A subliniat şi rolul acestei pulberi, binefăcătoare în viaţa unor mari personalităţi, la luarea unor hotărâri capitale, din istoria nouă şi veche, efectele benefice sau abstinenţa tragică, la momentul necesar.

Au urmat exemple fără număr, fermecătoare prin ineditul lor sau cutremurătoare prin rea¬lism. Iată câteva: Josephine de Beauharnais (devenită Madam Bonaparte), după o seară cu vinuri dulci (pe care meseriaşii le evită), vinuri în culori albe, gălbui, verzui, roze, roşii şi negre, deci multe, i s-a văitat de arsuri locotenentului Hipolyte Charles, mai tânăr cu nouă ani decât dumneaei şi subaltern al soţului plecat la oaste. Acest brav militar a ajutat-o cum s-a priceput şi astfel împăratul, în loc să fie încoronat, a fost încornorat. Iată cum a fost tradus un om atât de mare şi tare, fiindcă n-a păstrat în domiciliul conjugal o amărâtă de linguriţă de bicarbonat. Tragedia avea să se repete (pe alt plan) la Waterloo, când Napoleon a fost învins de Welington. Acesta din urmă s-a făcut mangă seara cu whisky şi dimineaţa s-a protejat cu bicarbonatul aferent. Napoleon a băut coniac şi n-a luat dimineaţa praful binefăcător. Rezultatele s-au văzut. Iată cum se scrie istoria! Sigur, exemplele au fost mult mai nu¬me¬roase, dar înaintând spre o aproximativă contemporaneitate, maestrul a pomenit şi marea bătălie de la Stalingrad. În această crâncenă încleştare, Hitler a de¬ma¬rat cu şanse minime faţă de duşmanul său. Acesta fuma pipă, pe care îl însoţea cu votcuţă albă, dură şi rece, ca viscolul siberian. Dar - atenţie - nu uita să ia niciodată, dimineaţa, o lingură adâncă din praful salvator, adus din Georgia natală. Hitler n-a fost un mare băutor, cel mult o bere, două şi nu lua bicarbonat. Nici nu ştia să deosebească un praf de un alt praf.

Dovadă, ultima lui zi de viaţă, când a luat, împreună cu proaspăta-i soţie, cianură de potasiu, în loc de bicarbonat de sodiu. Argumente la fel de erudite şi exhaustive s-au derulat până în acest prezent al neliniştilor noastre. Îmi pare rău că memoria mea, cu mare uzură, nu mai reţine întreg parcursul acestei conferinţe deosebite. De fapt, nici la agapa cu pricina, conferinţa, disertaţia aceasta magică, n-a ajuns la final, din pricina apariţiei a doi lăutari, mototoliţi, rufoşi, ca descarceraţi de la un accident de tramvai. Aceştia s-au repezit la marele actor: «-Sărut mâna, maistre, şi numai respect! Lasă-ne să-ţi cântăm moca, fără nici o sponsorizare, tot ce vrea muşchii matale. De drag! Le ştim pe toate alea lumeşti, de se face inima ca ciunga de mestecat». Repertoriul a fost anunţat alternativ de cei doi artişti independenţi: Sanatoare, sanatoare, multă lume-n tine moare, Trece trenul printre munţi, încărcat cu deţinuţi, Vinde-ţi rochia şi un mantou, să mă scoţi de la bulău, Portofele, portofele, ai rămas fără lovele, Vino, fată, în deal la Cruce, să vezi duba cum mă duce, Într-o casă de paiantă am iubit o ...., Dau cu şpriţu', dau cu şpriţu', până m-apucă sughiţu', Mamă, decât mă făceai, mai bine un pom sădeai.... Ăl mai voinic dintre lăutari l-a îmbiat pe maestru: «-Zi, împărate, ce preferansuri ai, ce să-ţi cântăm?». «Mozart!», a răspuns Dinică, demn şi hotărât! Pesemne, ştiţi şi dumneavoastră, că sunt oameni veniţi pe lume ca să o facă mai frumoasă. Şi Gheorghe Dinică este unul dintre ei! Dacă vreodată îl veţi auzi cântând Sunt vagabondul vieţii mele, să ştiţi că spune adevărul!"

Mai multe povești interesante în volumul Gheorghe Dinică și legenda Șarpelui Roșu din Colecția Destine controversate, apărută la Editura Integral.



Dan-Silviu Boerescu

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro