A trecut ceva vreme de când n-am mai adormit plângând. Durerea a revenit în forţă astă-seară, la fel de proaspătă şi nouă ca în prima zi de după. O crezusem anihilată, anulată, dar poate nu făcusem decât să o înăbuş şi să o ascund. A reapărut pe neaşteptate asemenea unui cancer ce a scăpat de vârful cauterului, ca mai apoi să se răspândească prin tot corpul din ungherul unde până atunci stătuse pitit, pândind un moment de slăbiciune.
Trupul fragil mi se zgâlţâie cu putere de plânsetul neconsolat şi inconsolabil: îi simt cutremuratul în stomac, în piept, în gât. Ochii mă ustură, nedormiţi, uzi de lacrimi ce le credeam secate. Simt furie şi deznădejde, dorinţa şi neîmplinire, gol, gol şi iarăşi gol, acelaşi care mă înghite din interior până ce nu mai rămâne nimic din mine decât negru, negru infinit. Nu pot să mai continui să sper aşa orbește, şi totuşi nici nu pot renunţa. Căutarea poate că e zadarnică, dar rămâne un scop în sine. Dorul, mai aprig decât oricând, dorul de ce-a fost, dorul de ce nu este, mă consumă până la ultimul neuron, până la ultima celulă, lăsându-mă bătând amarnic cu pumnii strânşi a neputinţă. Îmi simt răsuflarea fierbinte lovind perna îmbibată de lacrimi şi fruntea febrilă. Cât o să mai doară ceva ce nu (mai) este, ceva ce a fost amputat fără milă? Până când sunt pedepsită să mai simt furnicături în locul rămas acum cu gaură, reminescențe ale membrului-fantomă?
Trupul fragil mi se zgâlţâie cu putere de plânsetul neconsolat şi inconsolabil: îi simt cutremuratul în stomac, în piept, în gât. Ochii mă ustură, nedormiţi, uzi de lacrimi ce le credeam secate. Simt furie şi deznădejde, dorinţa şi neîmplinire, gol, gol şi iarăşi gol, acelaşi care mă înghite din interior până ce nu mai rămâne nimic din mine decât negru, negru infinit. Nu pot să mai continui să sper aşa orbește, şi totuşi nici nu pot renunţa. Căutarea poate că e zadarnică, dar rămâne un scop în sine. Dorul, mai aprig decât oricând, dorul de ce-a fost, dorul de ce nu este, mă consumă până la ultimul neuron, până la ultima celulă, lăsându-mă bătând amarnic cu pumnii strânşi a neputinţă. Îmi simt răsuflarea fierbinte lovind perna îmbibată de lacrimi şi fruntea febrilă. Cât o să mai doară ceva ce nu (mai) este, ceva ce a fost amputat fără milă? Până când sunt pedepsită să mai simt furnicături în locul rămas acum cu gaură, reminescențe ale membrului-fantomă?
Şi totuşi, îţi trebuie curaj să amputezi bucată împuţită de carne ce altfel ar risca să infecteze tot trupul. Nu e uşor nici pentru doctorul ce săvârşeşte operaţia, nici pentru pacientul operat pe viu, amândoi victime colaterale ale războiului numit viaţă. Sufăr de efectele posttraumatice asemănătoare replicilor unui cutremur ce pot apărea la luni, chiar ani distanţă de eveniment.
Aşa că atunci când doare, scriu. E ca atunci când storci un furuncul mare şi pulsând: supuraţia ţâşneşte la început în toate părţile, murdăreşte totul în jur, riscând infecţii, ca mai apoi, treptat, durerea să se potolească. Din monstruozitatea inflamată nu mai rămâne decât o buboaie dezumflată, roşie, dar perfect tratabilă, care se va cicatriza uşor, în cele din urmă nemailăsând decât o mică pată uşor decolorată pe piele.
Trebuie că de-acum şi sufletul mi-e plin de astfel de semne...
Bine măcar că lacrimile nu sapă şi ele în pojghiţa fină a obrazului: m-aş fi trezit demult cu adevărate tranşee pe faţă.
Andreea Florescu
Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro Andreea Florescu