Ațipind pe canapea, visez senzații. N-am mai fost demult atinsă, cald, moale, adânc, îmi lipsește să fiu văzută, să fiu dorită, să fiu pătrunsă...

Încerc să înlocuiesc această lipsă cu... mine. Încerc să-mi fiu mai blândă, mai aproape, să mă judec mai puţin, să nu mă mai cert atât de aspru, să nu-mi mai cer atât, atât de multe. Uneori, mi-e bine aşa, cu ce am eu mie să-mi ofer. Alteori, nevoile-mi sunt mai capricioase, iar în ciuda eforturilor mele, a gândurilor bune şi a atingerilor alinătoare, ca un vechi prieten către un altul la fel de vechi și de drag, golul se adânceşte şi nu se lasă umplut.

Mă uit în oglindă. Stau goală, o masă verticală de carne îmbrăcată într-un ambalaj plăcut vederii, dar care ar fi putut fi oricare altul. Înfăţişarea e o loterie genetică. Soarta, o ruletă rusească. Şi totuşi, poate mă las prea mult în voia hazardului, la o adică. Eu unde mai sunt în tot acest noian de alegeri şi consecinţe?

Mă uit în oglindă şi încerc să mă văd, eu pe mine. Îmi cunosc fiecare curbură, fiecare centimetru de piele, fiecare aluniţă şi pată şi semn, îmi ştiu fiecare fir de păr şi locul lui desemnat. Da, eu îmi cunosc prea bine trupul, însă atunci când trupul nu mă mai cunoaşte pe mine, mă pedepseşte, precum Dumnezeul evreilor pe egipteni, mai cu o leziune de menisc, mai cu un nodul la sân, mai cu o inflamaţie pe col... Toate apărute parcă din senin, şi totuşi nu, un atac la însăși feminitatea mea. Atunci când conexiunea dintre minte şi spirit se întrerupe, corpul încearcă să-şi dea reboot, aşa că e firesc să apară unele bug-uri. Remediul pentru ele sunt pastilele, injecţiile, cremele şi, în stadii mai avansate, chiar bisturiul. Cicatrici pe corp ca şi în suflet, aşa încât oglinda exterioară să nu se lase mai prejos şi să reprezinte fidel interiorul. Ce-şi face trupul cu mintea lui...

Mă uit în oglindă, iar privirea îmi coboară de la faţă, la trunchi, la sâni şi la mâini, apoi la picioare şi încă o dată de jos în sus. Ca un carusel din parcul de distracţii, doar că nu mai e nicio distracţie să fiu martoră la propria-mi distrugere.

           
Îmi ridic braţele şi încep să mă simt, să-mi frământ sub degete carnea moale şi încă fragedă, muşchii tari, curbele prelungi, liniile sinuoase, şi mă ating cu aceeaşi iubire pe care am împrăştiat-o până acum în toate direcţiile, cu aceeaşi blândeţe şi compasiune pe care atâta amar de vreme n-am ştiut că le merit. Aveam atâta dragoste pentru alţii şi atât de puţină pentru sine. Straniu că ajungem să învăţăm ceva atât de firesc abia după aproape trei decenii de existență, dar poate unii dintre noi n-or s-o facă oricum niciodată. De ce nu ne învaţă nimeni să ne iubim? Şi, mai important de atât, de ce pare atât de greu?

Am ajuns precum Cărtărescu să mă scobesc în buric în căutarea originii şi a sensului vieţii, de parcă, zgărmănind acea linie fină de demarcaţie între interior şi exterior, aş putea afla astfel răspunsurile.

Doar că răspunsurile nu vin când vrei, ci când ai mai mare nevoie de ele, iar pentru prima oară în viață nu mă mai grăbesc să le aflu. Șeful de Raion a știut ce a știut când mi-a respins plângerile depuse de-a lungul anilor. Acum mă aștept la niște vouchere compensatorii pentru neajunsurile cauzate.

Andreea Florescu