Te-ai gândit vreodată încotro? Unde te-ar duce paşii şi cât de departe te-ar purta gândul dacă nu ai mai avea frici, dacă nu te-ai mai teme de nimic? Îţi poţi închipui cum ar arăta lumea ta dacă nu ai mai găsi în ea nimic de care să fugi sau să te ascunzi, niciun obstacol, nicio oprelişte, niciun munte de urcat, doar văi puţin adânci şi câmpii line?
Şi ce te reţine din a nu mai da crezare propriilor frici? Frica se naşte din necunoscut, din inexorabila, paralizanta teamă de eşec, de nereuşită. Dar dacă ai începe să crezi că nereuşita nici măcar nu este o opţiune, te-ai încumeta atunci să porneşti la drum? Să te avânţi în înalturi, să te arunci cu capul înainte, ştiind că nu vei cădea în gol, ci, dimpotrivă, că vei zbura? Ce frumos ar fi atunci şi cât de simplu! Aproape paradisiac. Şi nu este de-a dreptul malefic şi zdrobitor de ironic să ştim că tocmai noi înşine suntem cei care ne împiedică să trăim în acest paradis pământean? Cu ce drept, ne vom întreba apoi, s-a instalat această frică primordială în sânul nostru, nelăsându-ne să ne ducem veacul? Cu ce drept şi întru ce folos dacă nu doar ca să râdă de noi, să ne chinuie, să ne facă să credem că nu merităm mai bun? Chinul este un prefabricat omenesc, nicidecum un ingredient al facerii din ziua dintâi.
Dar dacă, mergând pe drum, cineva ar veni la tine, te-ar bate uşor pe umăr şi ţi-ar spune: „Omule, nu-ţi mai fi duşman! Frica nu există, eşti liber atât cât te duce gândul!“ ai crede că-i nebun, aşa-i? Încă un martor neinsipirat de-al unui Iehova alungat din pântecele Sodomei şi Gomorei pentru a prooroci sfârşitul unei lumi pe care nici măcar n-ai ajuns să o cunoşti.
Şi dacă, în schimb, l-ai crede? Ai începe prin a-ţi muta privirea din exterior spre interior, înspre miez, şi ai începe să te vezi cu adevărat şi să te asculţi. Iar tot ce ai crezut că ştii până atunci se va preface în pulbere, o nouă învăţătură luând locul celei vechi. O cunoaştere mai veche decât însăşi lumea şi infinit mai adevărată. Normal că nu oricui îi este dat să aibă asemenea introspecţii!
Mergeam deunăzi pe drum şi, deşi în jur era forfotă, eu nu auzeam decât linişte. Liniştea din mine. Atât de plină era senzaţia de uşurare care mă cuprinsese, încât, paradoxal, mă copleşeau toate emoţiile: inima îmi bătea mai repede, picioarele îmi furnicau uşor, capul mi-era îmbibat într-o ameţeală plăcută, aproape îmbătătoare. Mă simțeam de parcă m-aș fi îndrăgostit de viață. De mine. În sfârșit…
Atunci m-a străfulgerat un gând:
- Dacă, de fapt, sunt pe moarte? mi-am zis. Dacă trupul simte apropierea morţii mai înainte ca mintea să o poată percepe în realitatea ei?
Vedeţi voi, eu nu eram obişnuită cu liniştea. Cu pacea interioară. Cu binele. Mi-erau străine. Aşa cum îmi fusesem şi eu mie până atunci. De unde şi panica, acelaşi veşnic dușman. O voce mai veche spunea temătoare:
- Nu vreau să mor.
Iar o altă nouă, plină de speranță:
- Nu mori, renaşti.
Andreea Florescu
Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro Şi ce te reţine din a nu mai da crezare propriilor frici? Frica se naşte din necunoscut, din inexorabila, paralizanta teamă de eşec, de nereuşită. Dar dacă ai începe să crezi că nereuşita nici măcar nu este o opţiune, te-ai încumeta atunci să porneşti la drum? Să te avânţi în înalturi, să te arunci cu capul înainte, ştiind că nu vei cădea în gol, ci, dimpotrivă, că vei zbura? Ce frumos ar fi atunci şi cât de simplu! Aproape paradisiac. Şi nu este de-a dreptul malefic şi zdrobitor de ironic să ştim că tocmai noi înşine suntem cei care ne împiedică să trăim în acest paradis pământean? Cu ce drept, ne vom întreba apoi, s-a instalat această frică primordială în sânul nostru, nelăsându-ne să ne ducem veacul? Cu ce drept şi întru ce folos dacă nu doar ca să râdă de noi, să ne chinuie, să ne facă să credem că nu merităm mai bun? Chinul este un prefabricat omenesc, nicidecum un ingredient al facerii din ziua dintâi.
Dar dacă, mergând pe drum, cineva ar veni la tine, te-ar bate uşor pe umăr şi ţi-ar spune: „Omule, nu-ţi mai fi duşman! Frica nu există, eşti liber atât cât te duce gândul!“ ai crede că-i nebun, aşa-i? Încă un martor neinsipirat de-al unui Iehova alungat din pântecele Sodomei şi Gomorei pentru a prooroci sfârşitul unei lumi pe care nici măcar n-ai ajuns să o cunoşti.
Şi dacă, în schimb, l-ai crede? Ai începe prin a-ţi muta privirea din exterior spre interior, înspre miez, şi ai începe să te vezi cu adevărat şi să te asculţi. Iar tot ce ai crezut că ştii până atunci se va preface în pulbere, o nouă învăţătură luând locul celei vechi. O cunoaştere mai veche decât însăşi lumea şi infinit mai adevărată. Normal că nu oricui îi este dat să aibă asemenea introspecţii!
Mergeam deunăzi pe drum şi, deşi în jur era forfotă, eu nu auzeam decât linişte. Liniştea din mine. Atât de plină era senzaţia de uşurare care mă cuprinsese, încât, paradoxal, mă copleşeau toate emoţiile: inima îmi bătea mai repede, picioarele îmi furnicau uşor, capul mi-era îmbibat într-o ameţeală plăcută, aproape îmbătătoare. Mă simțeam de parcă m-aș fi îndrăgostit de viață. De mine. În sfârșit…
Atunci m-a străfulgerat un gând:
- Dacă, de fapt, sunt pe moarte? mi-am zis. Dacă trupul simte apropierea morţii mai înainte ca mintea să o poată percepe în realitatea ei?
Vedeţi voi, eu nu eram obişnuită cu liniştea. Cu pacea interioară. Cu binele. Mi-erau străine. Aşa cum îmi fusesem şi eu mie până atunci. De unde şi panica, acelaşi veşnic dușman. O voce mai veche spunea temătoare:
- Nu vreau să mor.
Iar o altă nouă, plină de speranță:
- Nu mori, renaşti.
Andreea Florescu